Noi românii, deformaţi de Şcoala de Tip Fabrică nu avem prize istorice solide şi, mai mult, nu suntem obişnuiţi să fiinţăm în INSTABILITATE. Însă Literatura SF din România a dat semn. Într-o lume instabilă trebuie să-ţi ajustezi tot timpul strategiile fie ele de comunicare, fie de marketing, fie de supravieţuire, oricare ar fi aspectul supravieţuirii. Ţelul topicului e acela de a deschide un dialog din acest punct de vedere. INSTABILITATEA şi COMPLEXITATEA devin guvernatoare în lumea noastră. O femeie, care a lucrat ca arhitect ani de zile, lucrează acum la o pompă de benzină. N-a avut curajul să-şi facă un birou de arhitectură. Instabilitatea i-a dat o lovituri năucitoare. Sunt mii şi mii de cazuri. Românii nu sunt învăţaţi să navigheze pe oceane furtunoase, metaforic vorbind. Dar poate că lucrurile se schimbă. Noi le putem schimba. Sigur că adaug puţină ficţionalitate în tot ceea ce spun pe Net. De ce? Pentru ca lucrurile nu sunt chiar atât de simple cum par. Imaginarul omenesc, sufletul omenesc e atât de frumos şi de complex sau, dimpotrivă, bântuit. Numai că se pare că punctul nu exista nici din punct de vedere conceptual şi nici din punct de vedere fizic! Topologiile Discrete ale spaţiului nu conţin punctul. Ceea ce credem că este un punct este de fapt Ipostaza unui Proces. Punctualitatea, Poantilismul, Punctiformul sunt toate Ficţiuni. De ce avem nevoie de ficţiuni? Poate pentru a ne poziţiona în lume, în Univers, în relaţiile cu ceilalţi. Atomul este şi el o ficţiune trebuincioasă. Şi Teoria Evoluţionistă este o ficţiune, pasionantă, ce-i drept. Chiar şi o fotografie poate fi o ficţiune. Ea ipostaziază un anume moment al unui proces de procese. Fotografiem o ipostază a unor procese. Enciclopedia acestor procese se regăseşte în această ipostaziere.

  1. E Ipostaza unui PROCES.
  2. Punctul este un Proces.

În perversitatea lor Meduzele, care sunt adeseori construcţii metaforice fie ale grafurilor, fie ale caroiajelor câmpurilor de luptă, fie hărţi imaginare ale viitoarelor oraşe, construiesc aparenţe. Orice Comunicare presupune o negociere. Negociem zi de zi sensuri. Se întâmplă însă uneori să nu găseşti interlocutori. Ce faci? E vorba de o Meduză Perversă care te prinde în mrejele ei nelăsându-te să scapi din singurătate? În ce fel Meduza Imagologică Ancestrala ne altoieşte uneori atât de măiestru?

 

E o poveste vălurită ce înaintează către Estetica Imaginii ce-i drept într-un fel mai straniu. Estetica pare să fie un Instrument sau o Instrucţiune prin care diferenţiem interpretările despre Real, Realitate, Univers. La ce e bun topicul ăsta? E bun în măsura în care avem curaj să ne eliberăm de ideile prăfuite ale Şcolii de Tip Fabrică. Are succes dacă ne eliberăm de dinozaurisme ideologice de la STALIN, PACEPA, KOMINTERN, CEAUŞESCU, ELVIS, MERITOCRATIE, etc. De toate Enciclopediile tributare euclidianismului răsuflat de la Aristotel la Platon. Războaiele DE IMAGINE, fie ele militare sau economice, din Mileniul Complexităţii are nevoie de FOTOGRAFI.

Ține aproape.

 

Proces? Uuuups, bufnilul nu prea înţelege mare lucru din PROCES. Ce ar putea fi un proces? Ce crezi că ar putea fi? O Dinamică? O Mişcare? O Întâmplare? Un Eveniment? O Istorie? O Fluiditate? Putem lega Procesul de mişcare? Ce să fie oare în corporalitatea unui proces? Te poate ajuta referențialitatea? Cred că nu. Ideea e că, vrând să te eliberezi de Şcoala de Tip Fabrică, să construieşti tu singur un Obiect Ficţional asupra Lumii. Să zicem că consideri că Teoria Evoluţionistă nu răspunde realităţii. Luam FOTOGRAFIA acestei Teorii şi o reformăm. Acum, încercând să construim un Model Global al unui proces care este tocmai încercarea ta de a te elibera, ce trebuie să facem? Să ne ambiționăm? Să construim un scenariu? Să construim o predicţie? Fotografiile au un caracter paradoxal, parcă! Închid ele oare în corporalitatea lor, aparent bidimensională, Viitorul? Sau Trecutul? Nicidecum Prezentul! E ca o Meduză! Nu poate fi prins prezentul în Fotografie. Niciodată. Exista un Delta T buclucaş. E o temporalitate acolo, în procesul fotografierii! Şi aceasta temporalitate este dată de Topologiile Discrete ale Spaţiului. Ce este la urma urmei SPAŢIUL? Aşa cum este definit de Aristotel, de Platon, de Gramsci, de Davidson, de Liiceanu sau Patapievici, de Husserl? Poate că nu. Să fie Spaţiul un Graf? Un Caroiaj? O Textură? Sau o Textualitate? Şi ce poate fi Textura Fotografică? Fotografia, fie ea pe hârtie, unde începe şi unde se sfârşeşte în Matricea Spaţiului Ultim?

 

Ha, ha, ha! Einstein! OK, fie şi haiosul Einstein! Einstein a invocat Meduza! Dar nu știa că face asta! I-a scăpat esențialul. Poate l-a văzut Gibson, Orwell, King sau Huxley! Poate Umberto Eco! Dar dacă fluierăm în biserică? Dacă o rupem cu Teoria relativităţii? Dacă încălcam cutumele? Dacă ne eliberăm? Nu i-am face nici un rău teoriei şi nici lui Einstein! Dimpotrivă. Cred că Einstein ar fi de acord să înaintăm fără frică. Dumnezeule, ce e Timpul, la urma urmei? Kripke vorbeşte la un moment dat al său de structurile modelatoare care de fapt îi poartă şi numele, structura Kripke. Asta vorbind de logica temporală a propoziţiilor. Dar putem să ne gândim şi la ceasurile biologice, se înţelege. Ornitorincul ar putea fi un astfel de Ceas Biologic? Şi de ce la urma urmei? El pare să fie o bifurcaţie în temporalitatea viului aşa cum sunt şi alte bifurcaţii. Mă gândesc de exemplu la tulburătorul saurian. Sau la romanele lui Doboș, Ceaușu, Corn, Hăulică, Don Simon, Daniel Timariu, Nic Dobre, Ovidiu Vitan, Daniel Botgros…sau la romanele scrise de Anamaria Borlan, Rodica Bretin, Roxana Brinceanu, Ana-Maria Negrilă…

 

În sfârşit, putem să-i luăm la rând pe Ponty, Hawking sau, de ce nu, pe Pappini! Avem o mulţime de referinţe de la Necunoscuţii Miraculoşi din vremurile imemoriale până la simpaticii navigatori ai nesfârşitului domeniu virtual care par a fi o vălurire conceptuala de o temporalitate magică. La urma urmei ce e Virtualul? Suntem siguri că fotografia se supune regulilor noastre? Dinamica spaţiului ultim pare să fie inaccesibilă. Să fie aceasta dinamică chiar Timpul?

 

Bufnilă nu e important în toată nebuna asta de istorie. Sincer să fiu, cred că Next Generation din Science Fiction poate să o rupă definitiv cu Marile Adevăruri. Cred sincer ca pe undeva Next Generation din Science Fiction are dreptul dar şi misiunea de a fractura Înţelesul. Lumea de Hârtie se prăbuşeşte şi odată cu ea ideile învechite despre arta războiului, despre domeniile persuasiunii, despre ierarhii şi ierarhizare. Noi românii nu am avut sau nu ne-am construit şansa de a construi un ZID de câteva mii de kilometri. Trăim solar, într-o naivitate haioasă pe care o clădim şi o reclădim în diverse forme, fie ele anecdotice, fie ele tragice. Poate că ne putem asuma însă un RISC în Istorie. Uneori, Marea Istorie începe brusc de la momentul T Zero în care un om priveşte o fotografie. O anume fotografie. Ficţiunea din corporalitatea fotografiei este clicul sau declicul. Şi omul devine din oarecare, personaj istoric. Întrebarea este, pentru poporul român: care anume fotografie poate fi clicul istoric? Putem intui unde se află acea fotografie? Să fie o fotografie cu execuţia lui Antonescu? Să fie o fotografie cu regele Carol I? Să fie un dagherotip din universul Lipscanilor? Să fie o poză cu Ecaterina din colţ, de la berărie? Sau o fotografie cu… Bogdan, nu sunt postmodern pentru că ar fi oarecum neruşinat să mă cred postmodern de vreme ce noi, românii, am ratat postmodernismul ca stare. Nu are legătură cu noi. Şi nu spun ăsta cumva ca Barth ar putea să ne fie străin. Ne este, dar nu într-atât. Noi românii nu ieşim nici din Modernitate şi nici din Postmodernitate. Am trăit într-o enclavă temporală, într-o FOTOGRAFIE. Sigur, această fotografie nu este limita noastră absolută pentru că nu există limite absolute. Aici Liiceanu se păcăleşte cu uşurinţă. Bufnilă nu e important. Tu însă s-ar putea să fii. Cred că eşti, de fapt. Personajul Principal în acest topic nu este Bufnilă ci Next Generation din Science Fiction.

 

Ca mulţi oameni de pe planeta Pământ, într-un fel omenesc, enigmatic şi ingeresc tragico-comic sau, poate, miraculos, cred că am avut o copilărie magică. În acea lume magică plină de mistere, de nebunii, de războaie incredibile, nemărturisite vreodată, fotografiile au avut cred un rol covârşitor supra ficţionalităţii pe care o construiesc sau am construit-o cumva. A NUMI este asumarea unui risc. E asumarea construcţiei unei lumi sau a mai multor lumi posibile. A NUMI e legat de sarcina lingvistica dar şi de Artele Magice ale Manipulării. Numirea mă ajută enorm astăzi în munca mea stranie de consilier de imagine în lumea politică şi în lumea afacerilor.

Credit art: Infektvision by Dopepope