În anul cometei, nişte constructori din lumi s-au arătat pe drum, eu citeam Noaptea lemurienilor, scrisă de insurgentul Florin Giurcă, o carte stranie apărută la editura Pavcon. Drumul şerpuia din memoria colectivă către crunta realitate exact ca în cartea lui Florin Giurcă în care cartea, da, cartea ascunde cu trăinicie un mare secret… Cartea ca obiect, ca și construct de lumi, cartea, nesfârșita carte, este pentru Florin Giurcă un ascunziș ideal, el își ascunde în carte personalitatea lui solidă, personajele care de fapt sunt gândurile lui, la fel de solide, personaje corpolente, gata, gata de aventuri nemaivăzute, o lume bizară, tropăitoare, descrisă și însuflețită cu mult talent… Universul se încălzise brusc şi se vorbea despre o foarte mare schimbare. Constructorii de lumi au ciocănit la fereastra mea, ce citești, au vrut să știe, o, ce carte minunată…. Bine te-am găsit, magicianule, mi-au spus zâmbindu-mi, cuprinşi de tristeţe. Pentru că lumile construite de ei erau nerecunoscătoare. Pentru că îi dăruiseră cu două bigudiuri, cu trei prezervative, cu o suzetă şi alte mizdrighele. Şi un iaurt. Pentru că oamenii lumilor construite de ei se dovediseră a fi mici şi meschini şi nevăzători de schimbare. Sigur că i-am primit pe pribegi. Le-am arătat stelele. Asta să fie lumina, m-au întrebat constructorii de lumi plini de înfrigurare. Le-am arătat adâncurile oceanului unde străluminau comori neştiute. Asta să fie lumina, m-au întrebat ei zgribuliţi. Le-am dezvăluit codurile secrete, drumul către punctul luminos care, vibrând, creează spaţiul şi timpul. Sigur că e lumina, le-am spus.Mi-am desfăşurat mantia şi i-am cuprins în ea să le fie cald. Suflete rătăcite, constructorii de lumi n-au vrut a se întrupa în statui. Macarale ruginite, ascunse în hangare şi buncăre huruiau, gata, gata să scoată vechile statui de pe soclu. Şi ce vom pune în loc, m-au întrebat miraţi constructorii de lumi. Să fie lumina, m-au întrebat, gândindu-se că a sosit noaptea lemurienilor…. Să fie, le-am şoptit, ducându-i spre lumină. Credeam că eşti Vestitorul din anul cometei, mi-a spus un constructor, firav, înamorat de culisele politichiei. Nu sunt Vestitorul, i-am şoptit. Eu nici nu sunt. Dar noi suntem, au întrebat constructorii de lumi, gata, gata să se cocoşească un pic. Doar ei construiau imaginea politichiei, doar ei construiau legendele, doar ei erau în trupul mitului. Să fie sfârşitul lumii, au întrebat temători. Sigur că e sfârşitul, le-am spus. Sfârşitul în lumină, a zis unul dintre constructorii de lumi, scoţându-şi geaca lui cea galbenă şi pornindu-se a fi el însuşi eroul. Şi ei, eroii? Eroii şunt şi ei de lumină, le-am spus constructorilor de lumi. Şi am mai flecărit aşa în marginea marginii încălzită peste măsură de apropierea cometei. Dar mulţimile nu văd cometa, mi-au spus ei. Dar ce să facem cu falsele daruri, suzete, borcane de iaurt, morcovi, bigudiuri şi alte mizdrighele. Să le întoarceţi în neant. Şi să le uitaţi. Să le priviţi cu nepăsare. Căci soarta lumilor stă în mâinile voastre. Căci soarta lumii e în sufletul vostru de constructori. Şi, încet, încet au purces a construi Arca. Şi, încet, încet au purces în a strânge apele Potopului. Şi atunci, plin de iubire, punându-i în taină şi în secretul originar, le-am dăruit un diamant de lumină veche născut în vremea de început a Universului. Şi poate că unii dintre constructori vor supravieţui. Poate că unii vor sfârşi în apele primordiale orbiţi de lumina cometei. Căci memoria colectivă e oceanul. Iar eu sunt doar o fiinţă a profunzimii, leviathan singuratec, burduşit de filozofie.

Credit art Alex Ruiz