Citesc Necropolis de Florin Pîtea, un regal de proză scurtă apărut la editura QED și apoi la editura Amalteea în 2004, Florin Pătea se ia în serios, taie mărunt realitatea, vorbește despre crucificare cu un soi de gravitate ieșită din comun, descrie crucificarea atât de plastic încât simți că tu însuți ești crucificat, întunericul mi se vălurește pe față, e că un melc, cască mi s-a încins, extratereștrii sau mercenarii Comindserv vor să-mi taie calea către râu, mă târăsc prin noroiul plin de moluște care se văluresc și ele, cântă o muzică ciudată moluștele astea, una dintre ele pare să se fi îndrăgostit de mine, cerul mocnește. Cine și-ar fi imaginat că la Boolida vom fi înfrânți atât de rușinos, atât de nasol, îi trimit un SMS lui Argantonia Behnonian, operatorul de serviciu, Behnonian, ticălosule, dezactivează perverșii ăștia de extratereștrii, nu pot, așa e programul, răsfoiesc din nou cartea lui Florin Pîtea prin subspațiu, subliminal, întrezăresc frazele lui ca niște gloanțe de mitralieră, luminoase, e o lumină stranie în cartea lui Florin Pîtea, ființe, personajele lui sunt făcute dintr-o lumină stranie, trebuie să treci prin toate forumurile, aud în cască, OH ,Argantonia Behnonian, javră ce ești, vreau să citesc prozele frumoase ale lui Florin Pîtea, te știu eu, pipăi pipițele, bulănești câte un transsexual, te-ai buhăit, te dai mare operator de jocuri războinice, zi drept, ai de gând să mă ucizi, nu, pentru că ai auzit că vor să mă avanseze, nu? Întunericul mi se vălurește pe față, o moluscă mi se lipește de față, simt ceva ciudat, simt ceva nou. Văd altfel, parcă ar fi în infraroșu, mă aflu într-adevăr în plin Necropolis. Mă văluresc odată cu nouă mea privire dincolo de Boolida, duc cu mine acest poligon virtual, Boolida, eu sunt poligonul, îmi deschid trapele și trag semnalele de alarmă, Argantonia Behnonian coboară speriat, cere ajutoare, moluștele se văluresc strângând spațiu-timpul în jurul ticălosului până îl fac harcea-parcea, ce să fie, o defecțiune tehnică, OH, zice un Administrator, să iasă luptătorul afară din poligon, încerc să ies, mă zbat în clisă, clisă urlă, îmi curge sângele pe gură, mă îndrept către trapă de salvare, nu e trapă e voalul unei meduze, hei, hei, nu mă aude nimeni, încet, încet sorb spațiul și chestia asta cu spațiul îngrămădit în sifonul meu mă ajută să înaintez dincolo de orizontul nostru vizibil.

Credit art Alex Ruiz

https://www.youtube.com/watch?v=V4_89YG-7v4