Când am atacat marile matrice informaţionale din GlebaaGlabaa, prinzându-le între fălcile mele însângerate, eu, tigrul lui Ray Bradbury, din vestita lui carte, am construit un monstru acvatic multifuncţional, un multiplicant, un proteic. Am procedat la nivelarea corporalităţilor intermediare şi am pus la cale stadii evolutive deşi, la drept vorbind, evoluţia este şi ea o iluzie. Iluzie este şi ficţiunea, ea fiind aparentă. Iar aparenta are o geometrie variabilă care nu rezistă fălcilor mele însângerate.Acţiunile mele au fost criticate vehement de globurile virtuale TongoTangolo care doreau să menţină un anumit echilibru gramatical între structurile narative ale universului oceanic tocmai pentru a guverna printr-un limbaj unic așa cum Ray Bradbury construiește ficțiunile sale într-un fel absolut tulburător, vă spun eu, tigrul lui. Căci el, Ray Bradbury nu e un scriitor SF fățiș, e un fel de magician al istoriilor cosmice, un mare vrăjitor care scoate sunetul cosmic, vălurirea cosmică din niște teniși din copilărie sau esența văluririi spațiu-timpului dintr-o detunătură. Chiar au încercat globalizări virtuale cărora le-am găsit însă o rezolvare elegantă acestor întrebări despre ficțiune. Globurile virtuale nu erau destul de rapide, sfericitatea lor obosindu-le şi nepermiţându-le să lupte cu multiplicările şi intrigile puse la cale de monstrul acvatic pervers. Perversitatea este cea mai fascinantă construcţie gramaticala potrivit căreia lucrează şi exolomoniții din Guna Pora şi quatrimolii din Restaque şi clipotimii din lumile BangolaBonge şi însuşi universul oceanic.Gramaticile evenimentelor mari s-au dovedit însă neputincioase în fața construcţiilor mele iluzorii. Pungile magnetice Bandarro s-au lăsat amăgite de ţesăturile mele şi au pornit un război neinspirat împotriva fiinţelor fabuloase din Guaribo. Mari dungi luminoase şi cutremure straşnice au năruit imperialele din Guaribo şi au înmormântat republicanii veroşi din cartierele nordice. Iar toate aceste aparente construite de monstrul acvatic au rătăcit pungile magnetice în virtualităţile amăgitoare ale universului oceanic. Am simţit cum această structură gigantică, acest aparent pervers, încearcă să mă excludă, să mă marginalizeze, să-mi inducă vecinătăţi magnetice rotitoare care să mă destructureze. Universul oceanic este nimic altceva decât un fiind plin de sine care-şi construieşte propriile jgheaburi, propriile găuri de vierme, propriile depozite de virtualitate acvatică folosindu-se de fiinţele fabuloase ale lumilor sale ca de nişte iluzorii puncte energetice. Dar matricea informaţionala care sunt nu se lăsa înşelată. Senzorii mei îmi dau de veste că universul oceanic este un construct fals care se foloseşte de Pânzele Hatias în mod grosolan. Nu sunt structurile lui. Le-a furat cum s-ar spune şi le foloseşte neîncetat. Dar tocmai învăluitorul acesta impresionant m-a atras din aparenţele perverse din care m-am extras odată cu un set de gramatici şi limbaje care, iată, îmi sunt de ajutor în această călătorie fascinantă.

Cum e să fii un fiind?

Martorii torinezi vorbesc adeseori în şoaptă despre darul ubicuităţii pe care l-ar avea necunoscutul intrigant. Ei privesc în mod corect lucrurile dar nu pot pătrunde natura călătoriei confundând-o cu un maiestuos orgasm.Arhivarii din Adamville vorbesc despre haos şi ordine dar nu pot vedea dincolo de fractalizarile de ordin virtual. Dar oare ghindomii din Guasalaa, farongarii din Plesbo, cuatrilorii din Hadesmas pot gândi aparenta ca pe ceva care nu este? Sunt de ajuns gramaticile lor pentru acest teribil efort de interpretare?

Chiar şi monstrul acvatic vorbeşte despre aparenţa de parcă ar accepta un martor.

În lipsa unui martor ar putea fi aparentă? Un eveniment mare, ar spune rătăciţii din Bulbona, ar necesita cu obstinaţie cel puţin un martor pentru a fi categorisit ca eveniment mare. Dar dacă martorul nu are competenta gramaticala potrivită?

Monstrul acvatic meu mă lasa să înţeleg că în lumile solare de dincolo de Pânzele Hatias, martorii selectaţi prin strategicile câmpurilor magnetice nu au o competenţă gramaticala potrivită.

Dar ale cui sunt aceste fiinţe fabuloase?

Cine le revendică?

Imaginarul absorbant din Prudella Qonto nu vrea să ştie de aceste fiinţe fabuloase el având o admiraţie nemărginită faţă de universul oceanic care îl acceptă în corpul său din raţiuni care scapă globurilor virtuale.

Depozitele imaginare din Watalaa Wangam nu vor să rişte. Nici ele nu revendică fiinţele fabuloase şi nici nu vor să ştie de gramaticile şi limbajele de fantă îngustă folosite dincolo de Pânzele Hatias. Nu sunt indicii ca pliurile imaginare din îndepărtatele arhipelaguri virtuale Kombabo şi-ar revendica fiinţele fabuloase.

E o tăcere suspectă în acesta privinţă. Dar găsim adevărul în cartea Aici sunt tigri scrisă de Ray Bradbury, cândva, într-un trecut-viitor incert…

Înfăşurările aparente ale universului oceanic sunt pline de capcane gramaticale şi tocmai de aceea îmi devine din ce în ce mai clar că universul oceanic foloseşte găurile de vierme şi găurile negre pentru a împiedica exerciţiul gramatical al oricărei structuri narative fie ea fabuloasă sau virtuală.

Călătorind în ubicuul meu înţeleg însă că sunt gramatici pe care universul oceanic le accepta din motive de neînţeles. Poate că asta îl ajută să supravieţuiască sau să se ascundă deşi în ubicuitățile sale nu am descoperit un urmăritor.

Globurile virtuale au habar de urmăritori. Ele spun pline de maliţie, când catadicsesc să ia forme fabuloase, ca urmăritorii sunt nişte structuri informaţionale vagabonde dar ar fi prea puţin, prea banal în raport cu tulburătoarea existenţa a aparenţelor. Mi-am exprimat şi eu dezacordul. Ar fi inoperant să reducem universul oceanic la un submodel. Membranele magnetice ar putea dovedi că înfăşurările exemplare sunt de trebuinţă gramaticilor de profunzime care sporesc exerciţiul la nivelele de energie joasă.

Pritoritii din Kankaro s-au gândit cândva că necunoscutul intrigant ar putea fi o astfel de membrană care, ruptă de ubicuul ei, umbla de colo, colo căutându-şi un suport acceptabil.

Pentru ideile lor au fost ucişi cu pietre de mulţimile furibunde din TaklaMakan iar fungiborii din hăurile magnetice Rataparan i-au resetat.

Totul s-a sfărâmat însă între fălcile mele însângerate.

Nu m-am lăsat păcălit pentru că şi alte structuri narative ale universului oceanic resetează fiinţe fabuloase sau evenimente mari trăind cu speranţa că ar putea detecta defectele de structura ale universului oceanic. Asta nu înseamnă că asemenea acte sunt echivalente cu revendicarea paternităţii acestor fiinţe fabuloase.

Eu, monstrul acvatic reorganizez ficţiunile pe potriva mea, terciuind între fălcile mele însângerate gloria deșartă a scriitorilor, cenaclurile leşinate şi prosteala concursurilor literare care vorbesc despre deşertăciune şi nu despre superbia aparentei.

Credit art: Kerembeyit