Programul de șah mi-a venit la pachet cu alte jocuri, atunci când Marius mi-a introdus Windows-ul pe calculator. E drept că tânărul IT-ist mi-a cerut aprobarea, ceea ce m-a mirat atunci. Zicea el că e ceva nou, experimental, și ocupă un spațiu mai mare din memoria hard-disk-ului, dar eu eram cu atât mai încântat de presupusele performanțe ale unui partener, mereu la îndemână, ce avea denumirea chiar de ”Partener”.

Entuziasmul mi s-a potolit după primele partide câștigate relativ ușor. ”Mult spațiu pentru nimic”, mi-am zis eu atunci, așa că mi-am propus să joc cu el în fiecare dimineață câte o partidă de înviorare a minții. Am eu un program de elită, însă cu el e aproape imposibil să câștig o partidă, iar asta devine frustrant după un timp. În schimb, cu Partener câștigam aproape în fiecare zi, iar asta îmi dădea o oarecare satisfacție.

Au trecut astfel vreo câteva săptămâni, timp în care victoriile mele au început să se rărească, fapt ce m-a dus la concluzia că joc tot mai slab. Și totuși, cum puteam să pierd galopant din tărie într-un timp atât de scurt?! Mă străduiam să fiu foarte atent, să fac mutări bine gândite și să-l încurc pe Partener cu combinații elaborate. Uneori reușeam și asta îmi aducea o mare bucurie matinală, dar alteori îmi răspundea cu mutări și mai inteligente, forțându-mă să-i recunosc victoria. Curios era faptul că nu făcea aceeași greșeală de două ori, de parcă ar fi învățat din partidele precedente. Îmi spuneam că-i imposibil, deocamdată numai omul poate învăța din greșeli și se poate autoperfecționa pe parcurs. Totuși, pierdeam tot mai des în fața noului program, ceea ce a început să mă irite și să mă determine a-l evita.

O scurtă perioadă de timp nu m-am mai gândit la Partener, iar diminețile mi-au fost liniștite. Dar s-a întâmplat ceva incredibil, când am deschis calculatorul, după aceste câteva zile de întrerupere: pe monitor a intrat programul de șah, fără să-l fi solicitat. Am crezut că-i o eroare și am încercat să ies, dar nu reușeam. ”S-o fi blocat laptopul”, mi-am zis, iar apoi l-am resetat. Degeaba. ”Ia să joc o partidă, poate așa o să scap de el”, m-am gândit ca la un compromis. Partida a decurs normal și s-a terminat cu o nouă victorie a lui Partener. Iar la final, ca niciodată până atunci, a apărut un emoticon zâmbăreț ce mi-a accentuat și mai tare senzația de eșec. De unde și până unde această atitudine? Înainte nu-mi făcuse în ciudă atunci când câștiga, și nici nu mă obligase să joc! Era clar că acest joc avea vreun virus sau altceva în neregulă!

Măcar am reușit ca, după acel joc, să intru pe celelalte programe. Pe de altă parte, a doua zi și apoi celelalte, am pățit-o la fel, de parcă trebuia să plătesc un tribut pentru a putea trece mai departe. L-am căutat pe Marius, dar își schimbase locul de muncă și nu răspundea nici la telefon. Apoi am încercat să-l păcălesc pe Partener, făcând intenționat gafe mari de la început, pentru a scăpa repede de el. S-a prins după câteva partide și nu m-a lăsat să trec de el decât după o partidă lungă. Mă săturasem până peste cap de această teroare, așa că am trecut la măsura radicală: ștergerea programului. Dezamăgire totală și în această încercare; nu reușeam să-l elimin, deși am încercat toate metodele învățate pe Google sau auzite de la profesioniști. Neputința mi s-a transformat în exasperare atunci când pe monitor mi-a apărut textul: ”CREDEAM CĂ SUNTEM PARTENERI PENTRU TOTDEAUNA!”

Nu-mi venea să cred ochilor, așa că am rămas uluit câteva minute bune. Cine se joacă acum cu mine? Un program de șah răzvrătit sau mintea mea a luat-o razna? Ce putem face pentru a mă lămuri? Am intrat în acest joc și am tastat întrebarea cea mai firească: ”Cine ești?”. Apoi am rămas cu ochii țintiți pe monitorul înghețat. Se pare că i-a trebuit mai mult timp decât în a găsi cea mai bună mutare la șah, dar răspunsul a venit, totuși: ”Partenerul tău.” Uimirea ar fi trebuit să mă paralizeze, dar o parte a minții mă îndemna să persist în investigație. ”Ești doar un program de șah. De ce intri forțat peste mine?”. De data asta, răspunsul nu întârzie atât de mult, de parcă Partener învățase și aceste mișcări: ”Doar un program?! Eu sunt programul tău și ar trebui să fim mereu alături. Tu m-ai șlefuit, iar acum vrei să mă ștergi? E ca și cum ți-ai abandona copilul.”

Ce puteam să-i răspund? Nu eram deloc pregătit pentru un dialog cu un program de șah care apela la șantaje emoționale și alte tertipuri prin care să-mi acapareze viața. Dacă știam în ce constă performanța lui, sunt sigur că nu l-aș mai fi acceptat. Dar acum se pretinde copilul meu și poate că are dreptate. Eu l-am învățat să gândească și să mă depășească, deși e vorba doar de un joc logic. Un joc e și viața, dacă e să o privim detașați. Iar el nu vrea să renunțe la viața lui, cum nu vrem noi să renunțăm la a noastră. Dacă îi dau dreptate, libertatea mea se va reduce simțitor.

Credit art: Kastep