Stau pe malul oceanului, hălăduiesc pe malul oceanului și mă gândesc la Liviu Radu, bunul meu prieten. Poate că-l văd, poate că-l zăresc. Mai sunt și alții, acolo, în largul oceanului, scriitori talentați și cu har. Dar Liviu Radu? E aici, acum? E pretutindeni? Spre Ierusalim! ne strigă Liviu Radu de pe meterezele editurii ALL, în plin an 2000. Sigur, cruciatul e imbatabil, e plin de sârg vorbind asupra luptei noastre. Sigur că lumea e luată în stăpânire, ne este furată. Şi ar trebui să pornim s-o recucerim deşarte fiind cazinourile, jocurile de bingo, grevele şi multe alte mărunţişuri, politicale, genitale şi altele asemenea. Liviu Radu are însă a-l recupera pe Liviu Radu. Cruciada asta nu este a noastră, spre Ierusalim fiind de fapt cruciada cruciatului Liviu Radu. El trebuie să se recâştige. Din acest punct de vedere Spre Ierusalim nu este o ficţiune lecturabilă în chip obişnuit. Este o zbatere chinuitoare în care personajele sunt pentru că sunt iar situaţiile se desfăşoară pentru că se desfăşoară. Asupra stilului şi genialităţii nu am a spune decât cuvinte de laudă adică suntem geniali, adică avem geniu, rămâne el să fie luat în seamă. Căci problema geniului care ia act de sine e problema lui Liviu Radu. Şi de ce n-ar fi Liviu Radu genial în scrierea sa?! Pentru că i-ar fi ruşine? Pentru că s-ar înroşi, timid? Pentru că ar fi prea modest? Că n-aş fi eu chiar obiectiv sau îndreptăţit în a judeca astfel lucrurile? Că nu-s o voce importantă pe ecran, la o oră de vârf, să comunic lumii tembelizate încă un adevăr de pe prima pagină a jurnalelor noastre dragi?! E genialitate să-ţi recunoşti spiritul pentru că ăsta e adevărul ficţiunilor îngemănate sub cupola acestui imperativ şi autoritar, Spre Ierusalim! Căci ce-l animă oare pe Liviu Radu, ce-l împinge să scrie într-o lume sucită şi atât de încântătoare, nebună şi tristă şi năvalnică? Genialitatea pe care el o recuperează, o recucereşte, o reclădeşte. O repune în drepturi. Nu academic, nu prin instituţionalizare. Ci prin durere. Prin sfâşiere. Prin sânge. Prin nimic. Căci Liviu Radu ne vorbeşte, plin de perversiune şi de căldură despre nimic. Nimicul conţinător de lumi. Să recucereşti nimicul din care se nasc istorii, cetăţi, ficţiuni, fapte cotidiene, fapte eroice. Rămâne ca Liviu Radu să se producă în genialitatea lui, să rupă barierele, să fie precum este, să stea la masă cu regii şi cu ambasadorii, să ne facă semne vesele de pe pachebotul marilor oameni de afaceri semn că-i pornit febril în cruciadă. Acolo e locul lui, în plinătatea succesului. Altfel ce ne-ar anima?! Poate că oceanul ne animă și noi nu știm. Dar bănuim. Bănuim că am fi așa, o hologramă, adică nici n-am exista.?! La ce bun fluturii sau scriitorii geniali, la ce bun aceste interpretări?! La ce bun atâtea nuvelete, atâtea şi atâtea romane care mai de care mai sofisticate, care mai de care mai violente prin structură şi naraţiune?! Să fie ele doar redundanţă? Doar reziduu?! Sterilul unei activităţi închinate Magiei ca autoritate?! Efortul fiinţei păleşte în faţa acestei monstruoase autorităţi. Necunoscută. Rece. Aroganţa. Gata, gata să fie luată la refec de filozoful dezamăgit, pornit să demoleze conceptul. Gata, gata să fie stâlcită, erodată aşa cum, din plictis cotidian, fiinţele stâlcesc bietele cuvinte căutând să le stoarcă de sevă, să găsească noi înţelesuri, noi anecdote, noi fabule. Căci apariţia, răspândirea şi înflorirea fabulei vorbeşte de decadenţă, de neîncredere şi de refuzul normei. Moartea romanului e dorită cu sârg, e anunţată cu surle şi tobe. Dar romanul rămâne cheia de boltă. Sunt prinşi în ea cu toţii, în această cheie. Participă cu nesaţ la desfăşurarea textului. Ar putea fi foarte bine însă doar pustietate, doar nişte propoziţii aflătoare într-un jalnic inventar, printre explozii surde şi râuri de lavă cosmică. Ce rămâne din praful piramidelor, din câmpurile de bătălie?
Credit art: Alex Ruiz
