Ce să faci cu o zi, cu o noapte? O zi e o zi ca oricare alta, gândi Rastolnikov coborându-se din nacela aerostatului vişiniu care care plutise pedeasupra mărilor vreme de o sută de zile.
L-ar fi putut suna pe Milan, archebuzierul, să-l întrebe ce crede el despre trecerea zilelor. Milan gândeşte analitic, are simţ practic. Nu, Milan nu are răspunsul. Rastolnikov sorbi din cafea.
Trase perdeaua şi privi departe în zare, dincolo de coşurile de fum ale combinatului de utilaj greu. Își aminti de un ficțional scris cândva de un scriitor talentat, Marian Coman.
Ficționalul se chema Nopți albe, zile negre.
Departe în zare se ghicea ziua de ieri. Un nor plumburiu o trăgea după el, înspre Cercul Polar. Dar, ce grozăvie! Dintr-odată, Rastolnikov zări cum cade o zi peste altă zi. N-am orbu găinilor, e real, se strădui Rastolnikov să se convingă că totul e aievea. Păi cum altfel? Uite, femeia aceea blondă, care cară sacoşe galbene, nu era acolo, în stradă acum câteva minute. Nici aeroplanul care zbârnâie prin văzduh. Hotărât lucru, s-a produs un fenomen. Trebuie să fie opera văluritului, au şoptit în bărbile lor pline de cochilii, generalii prinţesei Walevska, îndrăgostită lulea de Rastolnikov.
El vălureşte realitatea şi ficţiunea construind istorii periculoase şi instrumentând periculoasele programe autoexecutabile!
Şi bătrânul împărat al oglinzilor de ape din JabahabAbJabadah a auzit glasul dezmăţatelor furtuni oceanice după ce trecuseră deja cinci mii de ani de la metamorfoza văluritului, ce grozăvie.
Un astrolog s-a furişat într-o noapte ploioasă printre coloanele de ceaţă ale palatului imperial din Borobudur. S-a împiedicat în barba-i liliachie. Şi-a vălurit uşor mantia înstelată învolburând aerul cald. A tuşit uşor parcă nevrând să-l tulbure cumva pe bătrânul impară care trăgea înfrigurat cu urechea la palpitul universului plin de universuri în apropierea telescopului oficial. A dat să se întoarcă, speriat de gândul său nebun. Aflase că epocile se desfăşurau toate deodată şi că nu-şi urmau una alteia pentru că misteriosul vălurit construia ficţiuni cu o viteză uimitoare.
Noii savanţi de pe vechiul asteroid KaomaKuamani au descoperit principiul instantaneului acvatic bănuind prezenţa misteriosului vălurit din inima norilor în profunzimea matricelor virtuale care se desfăşurau toate deodată. Pe scurt, puteai fi oriunde, oricum, în acelaşi moment digital.
Rastolnikov zice, asta e. Scoate mătura din debara şi mătură uşor zilele băgându-le sub preşul vişiniu tras acum o secundă din nacela aerostatului vişiniu, Marian Coman avea dreptate în ficționalul lui, gândi. Și gândi mai departe despre ficționalul lui Marian Coman cam așa….
Marian Coman construiește în Nopți albe, zile negre, editura Tritonic, 2005, un ficțional abisal sau ceea ce am putea numi vânzoleala Diavolului sau, privind lucrurile dincolo de scepticismul sau aroganță omului de știință, un regal entropic. Marian Coman guvernează ficționalul spre stupefacția lui Unu care, exercitându-se că fiind, este martor desăvârșit în singularitatea lui la această construcție. Diavolul nu se întrupează ci este întrupat și tunelează interioarele ficționalului fie că ele ar fi corpuri sau idei de gol-plin sau spații ficționale false care se comportă asemenea unor texte adevărate. Dar ce este adevărul, întreabă Marian Coman punând la cale nu o plimbare ci o zdrențuire, nu o dezvăluire a Lucrului aflat în proprietatea lui Unu ci o învăluire. Dar nici nu trebuie să ajungem la adevăr prin adevăr. Lucrul aflat în proprietatea lui Unu este poate misterul dar ar fi prea puțin pentru că misterul e oarecum al ființei iar ființă este cuprinsă în fiind. Și atunci, Marian Coman construiește un miracol în miracol. Vânzoleala Diavolului este muzică sau Sunetul Primar care generează ficționalul dincolo de periferiile sale.Periferiile cuprind ipostazele fiindului cele mai laxe dar și cele mai derutante. Deruta este a ființei pare să declare Marian Coman construindu-și cu perversitate structurile descriptive. Dar derută nu este a ființei în abisalul ficțional Nopți albe, zile negre ci este chiar a Diavolului fiindu-i de fapt una dintre funcții. Astfel că Marian Coman construiește Diavolul fără a-l numi, desuet și derizoriu. Cheia pare a fi nu o vremelnică numire a Diavolului într-un corp de adevăr sau într-un text adevărat ci această atât de derutantă derută care, ea însăși, construiește Diavolul-în-vânzoleala-sa. Derută este producătorul de ficțiune fiind motor al ficționalului abisal.Muzică impregnează fiindul întreg, stridențele și cadența fiind hotărâte de Diavol în derută lui. Dar chiar muzică structurilor descriptive sau, mai mult, muzicalitatea, ar putea fi cheia. Numai că muzicalitatea este propriul lui Marian Coman care construiește astfel contrafortul Diavolului spre derută lui și spre desfășurarea regalului entropic. Marian Coman nu vorbește despre silniciile corpului chinuit de abis și nici despre abisul-care-urcă în ființă cercetând-o plin de aroganță și perversitate. Stupefacția lui Unu ar putea părea chiar vulnerabilitatea lui Unu dar credem că e de fapt o strategică paradoxală, adică un mod de funcționare paradoxal al lui Unu. Nopți albe, zile negre nefiind un obișnuit, pare în întregul lui o singularitate ficțional funcționând pulsatoriu prin corpul actorilor săi care sunt mai mult decât propoziții ale Diavolului. Marian Coman scoate Diavolul din funcțiune și supune Conștientul nu unei încercari abisale ci unei încercări de a fi. Încercarea de a fi a Conștientului, prin lipsire de Corp sau prin anularea corporalității determina ficționalul Nopți albe, zile negre. Diavolul nu se înstăpânește și nici nu este luat în stăpânire el nefiind la Marian Coman o formă ci un propriu al mișcării.
Credit art: dopepope
