Mă numesc Gerel și niciodată nu mi-a plăcut istoria. Mi-au plăcut în schimb matematica, biologia, astronomia, informatica, fizica cuantică, genetica, chiar și limbile străine, dar niciodată istoria. Este o materie prea subiectivă. Istoria este scrisă diferit de fiecare parte implicată într-un eveniment  și nu respectă adevărul. Măcar în matematică ești sigur că unu plus unu fac doi, iar biologia ne spune că deși au doar trei picioare, antilopele Ttag Ttag sunt unele din cele mai rapide creaturi terestre cunoscute de om. Ceea ce este adevărat, am văzut și eu vreo câteva, care devastau ferma unde locuiesc. Referitor la abilitățile mele lingvistice, pot să rostesc fără să mă fac de rușine fraze întregi în dialectul tăietorilor, temuții pirați spațiali, cărora le învățăm limba ca să știm ce vorbesc între ei, în caz de îi întâlnim prin junglă — Tăietorii au prostul obicei de a ataca Qondian, planeta pe care locuiesc, o dată la zece ani. Ei nu vor ca să ne taie copacii, sunt interesați să atace fermele izolate, să ia sclavi și să ne fure recolta. Uneori, când spionii lor se infiltrează în orașele noastre, Tăietorii le atacă și pe acestea, apoi pleacă cu și mai mulți prizonieri și tot ce mai găsesc de valoare. Deși este ilegal, cumpărători pentru sclavi se găsesc mereu. Roboții și clonele sunt scumpe, așa că mulți oameni de afaceri necinstiți apelează la piața neagră. Au nevoie de sclavi, ca să lucreze în minele spațiale, în fermele astroponice din măruntaiele scobite ale asteroizilor sau să distreze lumea de pe nave și habitate spațiale. Răufăcătorii rareori deschid afaceri pe planetele terraformate ale Uniunii Terrane. Amenzile sunt foarte usturătoare, iar autoritățile nu glumesc când este vorba de sclavie. Agenții fiscului o compară mereu cu munca la negru și luptă din greu ca să recupereze trilioane de astrodolari din economia subterană.

Știu că nu este frumos să mă laud, dar la informatică eu sunt un as. Din păcate calitățile mele nu sunt apreciate aici — directoarea, doamna Cheng s-a supărat deoarece am modificat toate notele proaste ale prietenilor mei de pe serverul școlii și m-a suspendat pentru două luni. La astronomie am învățat că stelele de clasă O sunt extrem de fierbinți și este bine să le eviți —  anul trecut comandantul Curierului cel Isteț a vrut să scurteze drumul către colonia noastră și a avut ghinionul să fie surprins de erupția solară a unei astfel de stele, iar eu și ceilalți copii  nu ne-am mai primit cadourile de Crăciun. Ca să fiu sinceră, aproape nici un colonist din sistemul nostru nu știe ce înseamnă „Crăciun ”, dar pe mine m-au învățat niște comercianți, care au venit tocmai din sectorul Omicron ca să schimbe roboți, cupru și heliu 3 pe mâncare și medicamente. Acum o săptămână m-am dus și eu la târg împreună cu Ted, cel de-al doilea soț al lui Rachel, mama mea adoptivă. În timp ce Ted încerca să obțină un preț cât mai umflat pe mobila de bambus și orezul produse în ferma noastră, eu m-am dus să testez niște jocuri și echipamente informatice, dar m-au prins că trișez ca să le iau premiul cel mare, un sistem VR complet de ultimă generație. M-am scuzat și le-am explicat degeaba paznicilor că eram supărată pentru că nava curier nu a mai ajuns la destinație întreagă. De fapt, a sosit dar era ciuruită ca o sită și era așa de radioactivă, că autoritățile le-au interzis supraviețuitorilor să se apropie de planeta noastră. O lună mai târziu, Curierul cel Isteț era tot în drum spre noi, așa că una din cele nouă platforme orbitală, care păzesc Qondian, a tras cu mass driver-ul și a doborât-o. Paznicii de la târg s-au purtat cu mine aproape la fel de rău ca pirații spațiali, dar au devenit niște maimuțoi de plastilină, după ce a intervenit domnul San Dar, șeful delegației străine. El m-a invitat în biroul său ca să îi explic cum i-am spart rețeaua, iar după ce i-am povestit totul, am devenit cei mai buni prieteni. San Dar mi-a dăruit sistemul VR și niște jocuri grozave, ca să uit de cadoul pierdut și suferințele provocate de bodyguarzii cei neciopliți. El mi-a spus că pământenii nu mai sărbătoresc Crăciunul demult. L-au înlocuit acum o mie de ani cu Festivus, o sărbătoare mai puțin comercială și care provoca mai puține tensiuni religioase în rândul populației. Doar noi, cei din colonii aflăm întotdeauna cu întârziere de ultimul trend și purtăm haine demodate sau continuăm să celebrăm sărbători bizare ca Black Friday sau Oktoberfest. Pe planeta noastră timpul se măsoară altfel, pentru că face o rotație completă în jurul soarelui în doar 246 de zile. După ce l-am ajutat să își recupereze parola de la bancă, San Dar a plecat puțin cam în grabă, dar nu înainte de a-mi promite că o să mă învețe și tainele fizicii cuantice. A zis că o să mă ia cu el într-o excursie pe nava lui, când se va întoarce și chiar o să mă lase ca să o pilotez.

Acum eu îl aștept pe San Dar în pădurea de bambus de lângă casa noastră. Am folosit un firewall și am ținut legătura cu el prin Rețeaua Intergalactică după ce el a părăsit Qondian. Domnul San Dar mi-a spus că eu mă irosesc aici și ar trebui să mă duc chiar la universitate, când voi împlini optsprezece ani. Din păcate, cea mai apropiată de colonia mea este cea din sistemul Trei Oceane. Planeta Qondian este doar o colonie agricolă și numai elevii excepționali pot pleca la universitate, după ce termină liceul și trec testul Lutz-Akiara. San Dar mi-a zis că am un talent înnăscut pentru informatică și că mă poate ajuta el. Eu trebuie doar să învăț bine și să mai fac doar mici comisioane pentru el, ca să îmi plătească cazarea și taxele școlare. M-am gândit foarte mult la ceea ce mi-a zis, înainte de a pleca de acasă. Doi ani trec repede, iar la universitate pot primi o bursă și voi deveni astfel total independentă. Visul meu este să lucrez într-un laborator de cercetare al Uniunii Terrane. Nu contează că voi fi pe o planetă străină, pe o stație orbitală sau chiar pe o navă spațială. Îmi place aventura.

Din locul în care sunt ascunsă îi pot auzi pe Ted și pe Rachel cum mă strigă. Nu cred că cei doi asistenți maternali m-ar putea înțelege vreodată. Am simțit din totdeauna că ceva nu merge bine între noi. Nici eu nu doresc să mai trăiesc pe Qondian și să devin nevasta unui fermier. Vreau mai mult de la viață și îmi place să cred că pot mai mult. Înjurăturile lui Ted se amestecă cu lătratul lui Spike, câinele său mutant, negru ca moartea, de care îmi este foarte frică. Din fericire, bestia nu mă poate vedea și nici mirosi, pentru că înainte de a pleca, m-am „jucat ” cu implantul lui neural. Rachel mă amenință că dacă nu vin acasă de bună voie, va anunța Miliția Colonială, în timp ce Ted spumegă de furie, pentru că a distrus încă o dronă zburătoare în pădurea deasă de bambus. Mă hotărăsc să părăsesc ferma cât mai repede și să mă îndrept către junglă. De dronele lui Ted nu îmi este frică, am introdus un virus în sistemul lor de ghidare. Numai Miliția Colonială ar putea fi o problemă serioasă pentru mine, pentru că nu am apucat să le parazitez toate serverele. Am  reușit să le sparg doar pe cele din Avanpostul 8, orașul industrial în jurul căruia s-au construit toate fermele de pe acest continent, inclusiv ferma lui Rachel. Nu am avut suficient timp să mă ocup și de restul. Cererea lui San Dar de a ne întâlni din nou a venit pe neașteptate.

Am alergat în continuu o jumătate de oră, dar a meritat. Acum nu mai aud urletele lui Spike și țipetele furioase ale celor doi. Înainte de a părăsi adăpostul pădurii de bambus, am făcut o mică pauză. Am luat din rucsac o sticlă cu apă și un sandviș cu avocado, apoi mi-am verificat încă odată comunicatorul. Bambusul și avocado sunt printre puținele plante de pe Pământ, care au putut fi aclimatizate în colonia noastră. Dintre cereale, doar orezul și orzul cresc aici. Orezul merge la export, iar orzul la fabrica de bere din Avanpostul 8. Noi ne facem pâinea cu făină din insecte uscate. Greierii, gândacii șuierători și polenizatorii aduși de primii coloniști ne-au umplut planeta și s-au integrat bine în ecosistemul ei.

Comunicatorul vibrează discret. Am primit o veste bună de la San Dar, care mi-a scris că a ajuns și m-a întrebat dacă sunt pregătită. I-am răspuns că sunt și i-am trimis noile coordonate. Nu a părut prea încântat de schimbare. Ne vom întâlni pe malul unui lac. Distrug ambalajul ecologic, în care mi-am împachetat sandvișul, ca să nu găsească Miliția Colonială urmele ADN-ului meu, apoi mă apropii de marginea pădurii. Șoseaua, care desparte ranch-ul lui Rachel de junglă, pare necirculată. Îmi fac curaj și escaladez rambleul acoperit de gazon albastru, dar alunec de câteva ori. Îmi folosesc implantul neural și programez ochelarii ca să calculez cel mai ușor traseu. Ochelarii fac o poză a terenului, apoi desenează virtual drumul pe care îl am de urmat. Un „X” mare marchează locul unde trebuie să ajung. Încerc din nou să urc dealul. Imaginea reală se suprapune cu harta creată pentru mine, iar eu urmăresc cu atenție indicațiile afișate pe lentile. De data aceasta nu am mai căzut. Am reușit, am ajuns în vârful dealului și sunt mândră ca unul dintre păunii, care cresc la ferma vecină, picioarele mele se odihnesc chiar pe „X”. Mă apropii cu prudență de asfaltul inteligent, îngenunchez și introduc repede o sondă în el. Sonda comunică wireless cu implantul meu neural. Am reușit ca să modific softul, care rulează pe al meu, încă de când aveam cinci ani. Mă supărasem pe Rachel, care mă obliga mereu să dorm, pentru ca ea să își poate face de cap cu Ted în camera de alături. Vroiam să ies afară ca să mă joc cu ceilalți copii crescuți de cei doi sau să mă plimb prin fermă, dar ei se temeau să ne lase singuri. Dacă ni se întâmpla ceva rău, puteau să își piardă licența de asistent maternal și banii, pe care îi primesc pentru jobul ăsta. O soluție ar fi fost ca noi să fim supravegheați de roboți, dar  Rachel nu are încredere în ei. Nici nu a fost prea greu ca să o fac. Am citit manualul de utilizare al implantului, pe care l-am găsit aruncat în dulapul cu haine. Am avut un noroc chior. Ni se stricase imprimanta 3D, iar eu doream să fac haine pentru o păpușă. I-am cerut ajutorul lui Rachel, iar ea mi-a dat codul acces la dulapul ei, ca să aleg niște haine mai vechi, care ei nu îi mai veneau, pentru că se îngrășase. Am băgat manualul sub tricou și l-am studiat pe ascuns, apoi am testat pe Spike ceea ce învățasem. Ted obișnuia să își lase fiara pe hol, în caz de vreunul dintre copii mergea prin somn sau să se trezea prea devreme.

După câteva minute agonizant de lungi, am reușit să contactez naniții, care colcăie în șosea. O repară permanent și ajută la regularizarea traficului din colonie. Am aflat că totul este în regulă. Toate dronele zburătoare ale Miliției Coloniale sunt departe de mine, însă am doar câteva minute la dispoziție ca să traversez șoseaua în siguranță. Vehiculele autonome din colonie circulă cu niște viteze amețitoare, iar legea ne obligă să traversăm doar prin locuri special amenajate, ca să evităm accidentele. Cea mai apropiată trecere de pietoni sau pasaj subteran este la câțiva kilometri distanță. Însă locurile astea sunt înțesate de camere de securitate și nici nu am timp de pierdut. Mă aventurez pe șosea gâfâind de emoție. Pe la jumătatea drumului, urletul unei sirene aproape că mă paralizează. Văd camionul robotic gonind spre mine și mă uit îngrozită la roțile lui mari și înfiorătoare. Tremur toată, lacrimile îmi curg pe obraji și îmi repet obsesiv  că vreau să trăiesc, nu vreau ca totul să se sfârșească azi, aici, acum, sub roțile murdare ale acestui camion-dronă, care transportă cereale. Brusc, implantul meu neural preia conducerea și comandă hainelor mele inteligente să îmi injecteze un stimulent și să îmi administreze niște șocuri electrice de mică intensitate. Mă trezesc ca dintr-un vis urât chiar cu câteva momente înainte de a fi strivită de mastodontul cu șase roți, care urlă din claxon în continuu. Picioarele mi se încordează ca un arc, execut un salt lateral și aterizez pe asfaltul dur și zgrunțuros. Am scăpat, sunt în viață și mă bucur enorm. Părul îmi este răvășit, mi-am spart ochelarii cibernetici, corpul îmi este plin de zgârieturi și vânătăi, dar nu mai contează. În mod bizar nu simt nici o durere. Mă ridic, apoi mă mișc incredibil de repede și nu mai simt oboseală sau frică deloc. Efectele tratamentului de urgență persistă minute în șir, așa că profit de acest lucru și alerg prin junglă ca o nebună, felicitându-mă că mi-am umplut rezervoarele hainelor cu subtanțele potrivite din timp și mi-am programat implantul să mă facă să reacționez de patru ori mai repede decât un om obișnuit.

La un moment dat, simt că efectul stimulentului începe să dispară, așa că mă opresc să fac o pauză. Suflu din greu și mă dor toți mușchii, dar mai ales genunchii și coatele, care mi-au amortizat căderea pe șosea. Scot din rucsac o trusă de prim ajutor, aleg un spray care calmează și dezinfectează în același timp. Nu sunt deloc zgârcită când este vorba de mine, pufăi în continuu din el ca să îmi îngrijesc rănile. Pun tubul gol în rucsac, nu risc să îl arunc în pădure, mă ridic și plec. Lacul nu este departe. O să îmi ia cam de două ori mai mult timp să ajung la destinație, acum când sunt rănită. Sper doar ca San Dar să nu își piardă răbdarea și să mă aștepte. Ghetele mi se cufundă în noroiul cleios al junglei, căldura și umiditatea sunt de nesuportat, iar printre copaci și tufișuri se aud numeroase țipete de animale. Viețuitoarele mi-au detectat prezența de cum am intrat în pădure și sunt nemulțumite că le-am încălcat teritoriul, însă nu îndrăznesc să se arate. Din fericire pentru mine, nu sunt prea mulți prădători în fauna locală, așa că îmi continui drumul liniștită. Chiar dacă m-aș întâlni cu vreun saurian carnivor sau vreun brațe-roșii, nu îmi este frică, pentru că am un repulsor cu mine. L-am setat să emită semnale, care provoacă disconfort exact pe acele frecvențe, la care sunt sensibili monștrii din junglele de pe Qondian.

Copacii au început să se rărească și deja aud zgomotul valurilor, care izbesc țărmul. Sunt aproape, dar trebuie să fiu prudentă. Știu că naveta trebuie să fie pe celălalt mal, pentru că am venit intenționat din direcția opusă. Mă târăsc pe burtă și mă ascund sub trunchiul unui copac căzut. Regret că nu mai am ochelarii aceia. Aș fi putut scana cu ei zona după semnături termice și l-aș fi găsit cu ușurință pe San Dar. Sper ca el să nu facă la fel. Acum nu pot decât să stau și să aștept. Cine cedează primul, acela va pierde.

Răbdarea mi-a fost răsplătită. Tufișurile din apropierea navetei s-au mișcat violent, iar unul din oamenii lui San Dar a țipat și a tras cu arma. Am auzit mugetul unei antilope rănite, apoi tunetul copitelor turmei, care a luat-o la fugă. Ttag Ttag nu sunt exact niște frumuseți ale naturii, iar oricine le vede pentru prima dată, se poate speria ușor de ele. Antilopele Ttag Ttag nu au coadă, nu au blană, sunt golașe, pielea lor este gri rozalie și au patru fălci cu dinți uriași, cu care smulg scoarța copacilor sau sparg nucile căzute pe pământ. Aceste animale sunt foarte curioase și bănuiesc că asta le-a făcut să se apropie de navetă. Am reținut poziția ei, iar acum știu unde se ascunde San Dar.

Nu îmi place istoria. Nu prezintă adevărul, ca celelalte științe. Majoritatea coloniștilor din sectorul Omicron se ocupă cu pirateria sau au afaceri ilegale, însă în manualul de istorie a Uniunii Terrane abia dacă se pomenește de asta. Probabil că militarilor și politicienilor le este rușine că nu au reușit să îi oprească pe pirați. Eu știu adevărul, pentru că planeta noastră este constant hărțuită de ei. Când San Dar mi-a comunicat că vine să mă ia de aici, inițial m-am bucurat. Am fost atât de fericită că plec, că nu mai aveam răbdare. Însă, după ce m-am conectat mai mult sau mai puțin legal la mainframe-ul stației orbitale, am verificat traficul spațial și numele persoanelor de la bordul navelor, care urmau să sosească în sistemul nostru solar cam în același timp cu San Dar și m-am înstristat. Numele lui nu se regăsea în manifestul nici uneia din aceste nave. L-am contactat din nou pe San Dar și l-am întrebat dacă s-a răzgândit, iar el mi-a zis ca să nu îmi fac griji, că va ajunge la timp. Asta m-a făcut să mă întreb cum va reuși San Dar să treacă de platformele orbitale, pentru că era evident că nu va andoca pe stația spațială. Știu că sunt doar trei tipuri de nave, care folosesc camuflaj: navele Flotei Stelare, navele unor civilizații extraterestre, cu care Uniunea Terrană a venit în contact și navele unor clanuri de pirați spațiali. Ultima dată când am verificat, San Dar nu era nici soldat și nici extraterestru. În plus, mă simt vinovată și vreau să mă răzbun pe el. Am asistat la o discuție între Ted și Rachel și am aflat că tuturor oamenilor, care au participat la târg atunci, le-au dispărut banii din conturile bancare.

Îi aud pe pirații de pe malul celălalt cum se agită din ce în ce mai mult. Sunt cu toții nervoși, iar unii dintre ei îi cer lui San Dar să plece. San Dar le cere oamenilor săi să aibă răbdare și face greșeala și mă sună. M-am pregătit din timp pentru asta. Îmi ating tatuajul în formă de floare de crin de pe mână și îmi activez comunicatorul. Îi răspund lui San Dar, însă în același timp resetez implantul neural al lui Spike și îmi activez momeala. Este o dronă zburătoare mică, care poate emite o hologramă și are și un comunicator. Transfer legătura dronei, fără ca San Dar să își dea seama, activez holograma, care seamănă cu mine și o las să zboare. Pirații s-au repezit ca o haită de lupi flămânzi pe urmele ei. Eu merg în direcția opusă spre navetă, strecurâdu-mă printre tufișuri cu spini veninoși, liane lipicioase și copaci cu scoarța colorată în albastru, roșu și portocaliu. Inima îmi bate cu putere, doar San Dar și pilotul o mai păzesc acum.

          Zap! Zap! San Dar cade în genunchi, apoi în nas, atins de două proiectile energetice, care l-au paralizat. Mă bucur acum că am jucat FPS-uri în VR. Știu cum să lupt și să folosesc tot felul de arme. Nu mă sperie zgomotul lor. Totuși mâinile, în care țin aparatul „împrumutat ” de la Ted, cu care el controla vitele modificate genetic pentru a rezista aici, îmi tremură necontrolat. Este prima dată când trag într-o persoană reală. Mă grăbesc ca să intru în navetă, ochesc în grabă și dobor pilotul în același fel. Nu a avut timp să își folosească implantul neural ca să îi avertizeze pe ceilalți sau să blocheze ușa. Pilotul este o femeie robustă și grea, pe care abia pot să o târăsc afară. Efortul m-a epuizat și nu mai am putere și nici timp să o duc jos și să o așez cu grijă pe iarba violet sau mușchiul roz, care cresc din abundență în jurul navetei. O împing cu piciorul și o privesc cum se rostogolește pe rampa de metal. Închid trapa și mă întorc repede în cockpit, apoi încerc să mă conectez la computerul de bord. Acum sunt cel mai vulnerabilă, însă pirații nu s-au întors imediat la navetă. Scanerul îmi arată ca s-au întâlnit cu Spike — câinele acela mutant aleargă incredibil de repede și bănuiesc că Rachel și Ted nu au stat nici ei degeaba și au găsit deja locul pe unde am traversat șoseaua sau urmele mele lăsate în noroiul din junglă. Nu am timp de pierdut.

Reușesc să preiau controlul navetei și o ridic imediat în aer. Am din nou fluturi în stomac, pentru că acum pilotez un vehicul adevărat și nu unul în simulator, iar viața mea depinde de asta. Nu am experiență, naveta se mișcă greu și dezordonat, dar încet încet reușesc să mă îndepărtez de lac. Observ că am consumat o mulțime de combustibil și îmi promit să fiu mai atentă. Deodată, bordul se umple de luminițe roșii, iar sunetele unei alarme îmi sparge timpanele. Radarul clipește intermitent și văd un obiect apropiindu-se cu viteză de poziția mea. Trag de manșă cu disperare, dar în zadar. Din fericire, sistemele defensive ale navetei mă ajută și lansează automat niște proiectile de magneziu incandescent. O rachetă explodează în apropiere, iar șrapnelul și unda de șoc ating naveta mea. Înjur printre dinți — Rachel mi-ar fi spălat gura cu săpun, dacă m-ar fi auzit — și cer computerului să afișeze locul de unde a fost lansată racheta. San Dar este cel care a tras-o, dar nu mă întorc ca să ripostez cu tunul laser. Obser pe scaner că de poziția lui se apropie mai multe echipaje ale Miliției Coloniale și îi las pe pirați ca să plătească pentru păcatele lor. Mă îndepărtez în grabă și încep să mă „cațăr ” prin atmosfera densă lui Qondian. Am doar câteva minute la dispoziție ca să găsesc cum să activez camuflajul. Ajung în spațiu cu bine — vai ce întuneric este aici! —  și reușesc ca să trec, dar nu fără emoții pe lângă masivele platforme orbitale. Încerc să pun cât mai multă distanță între mine și ele, dar nu accelerez, ca să nu fiu detectată. Mă mulțumesc să merg cu motoarele de impuls și le folosesc pe cele laterale pentru a schimba direcția. Știu că atunci, când voi activa motorul de salt v-a trebui să renunț la camuflaj. Nu mă voi duce pe nava-mamă a piraților, care pândește probabil pe undeva  prin apropiere. Am alt plan. Naveta are o autonomie de vreo o sută cincizeci de parseci, iar asta mă poate ajuta ca să îmi îndeplinesc visul. Opresc motoarele, mă învelesc cu o pătură groasă și aștept. În jurul meu, obiectele, care nu sunt prinse de pereți sau de bord, plutesc în imponderabilitate. Am redus consumul de energie la minimum pe navetă și timp de două săptămâni am mâncat doar hrană rece. Nu am îndrăznit ca să fac nici măcar un ceai cald ca să nu fiu detectată de senzorii inamici. Nu îmi este rușine să recunosc, am și plâns puțin în tot acest timp. Am doar șaisprezece ani. Singurătatea și îndoiala m-au cuprins încă din prima zi petrecută în spațiu. Abia m-am abținut să nu renunț și să ridic camuflajul ca să mă predau. Însă frica de răzbunarea piraților spațiali sau de cureaua lată a lui Ted, în cazul fericit că nu aș fi spulberată de platformele orbitale imediat ce făceam asta, m-au ținut în viață și mi-au dat putere să îndur toate greutățile acestea.

După alte două zile, în apropierea soarelui s-a deschis un portal și a sosit „biletul meu de trecere”. Este Aducătorul de vești bune, o bătrână navă din aceeași clasă ca și Curierul cel Isteț. Am aflat de ea, când am tras cu ochiul la datele turnului de control al stației orbitale. O aștept până ajunge într-o poziție, care să îmi convină, apoi pornesc motoarele auxiliare. Mă apropii cu grijă ca să plasez naveta lângă ea. Îmi fac curaj și renunț la camuflaj. Acum platformele orbitale nu pot să tragă în mine, fără ca să avarieze nava curier plină ochi cu pasageri și colete poștale. Încă am emoții, dar nava-mamă a piraților nu își face apariția. Nu mă mai interesează dacă pirații își rod unghiile de necaz sau sunt lași și au părăsit deja sistemul solar. Activez rapid motorul de salt, care îmi „sapă” un tunel în continuumul spațiu-timp și mă topesc în el. La revedere Qondian, bine ai venit Trei Oceane!

 

Graphic art pxfuel