Porniți redarea fișierului audio, pentru ascultarea sa în timpul lecturii.

Adrian ChifuIkarosMain Theme

 

 

01 – IKAROS
Ştim cu toţii istoria lui Ikaros, cel care alături de tatăl său, Daedalus, a evadat din Labirintul din Creta. Putem spune că ei sunt primii zburători ai omenirii; primii care au construit aripi artificiale şi au zburat cu ajutorul lor. Au mai fost şi alţii înaintea lor, dar nu au avut succes. Să nu uităm că Daedalus n-a fost la prima încercare de acest fel, totuşi. A fost doar primul său zbor mai lung, în parte şi ca urmare a contribuţiei de netăgăduit a fiului său. Cei care au urmat după ei n-au făcut decât să îmbunătăţească tehnologia de fabricare a aripilor. Dacă cei doi au folosit pene şi ceară, Eristomene, marele inventator al antichitaţii, a fost primul care a folosit foiţe de metal şi schelet gol la interior, pentru a le face mai rezistente şi mai uşoare. Tot el a conceput harnaşamentul de prindere a lor, folosit timp de 300 de ani. Ideea unui aparat de zbor, la care forţa motrice să fie dată de un motor, a apărut mult mai târziu, la mai bine de 1500 de ani după aceea. Acest lucru se pune pe seama mentalităţii ce a stăpânit dezvoltarea conceptului de zbor tot acest răstimp: păsările folosind forţele proprii, se considera normal ca și omul să zboare prin propria-i putere.

02 – TIGHLATHEN ASMAR
Între anii 467- 436 î.e.n. în Imperiul Asirian a funcţionat una dintre primele şcoli de zburători din antichitate. Sub directa ocrotire a împăratului Shalmaneser al 2-lea, şcoala, condusă de însăşi Tighlathen Asmar, a ajuns să fie cunoscută până în China, de unde Dinastia Zhou îşi trimitea armata de zburători să se antreneze. Tighlathen a reuşit să perfecţioneze şi să simplifice într-atât de mult harnaşamentul, preluat de la Eristomene, încât a ajuns să fie produs în masă. În stela alăturată Tighlathen este imortalizat în momentul în care aterizează, după ce a dat ocol imperiului Asirian, în anul 458 î.e.n., fiind primul zbor pe distanţă lungă, programat, al omului prin forţe proprii. Drept dovadă că a călătorit într-adevăr aşa de mult, a adus cu el sigiliile trimise în avans în locuri prestabilite de către Shalmaneser. Se pot vedea cele şase tuburi dharganice, făcute pe vremea aceea din lut ars, care ajutau la mişcarea pe verticală.

03 – PRIMUL ZBOR ÎN JURUL PĂMÂNTULUI : 217 î.e.n.
Stela alăturată reprezintă, după cum bine ştim cu toţii, ceremonia de primire a lui Feng Xuan în noua capitală a imperiului chinezesc, Xianyang. Feng Xuan era proaspăt reîntors din călătoria sa de 7 ani în jurul Pământului. Expediţie desfăşurată din China în Imperiul Mu, coasta de nord a Australiei, insulele Hawaii, insulele Galapagos, bazinul Amazonului, insulele Antigua şi Barbuda, inslulele Capului Verde, urmând apoi în aval Congo, lacul Victoria, Imperiul Maurya şi din nou teritoriul chinez. Pe tron sta Qin Shi Huang primul împărat al Chinei. Dintre cei 300 de zburători au reuşit să încheie călătoria doar 27, dar cunoştinţele aduse de către cei întorşi au fost de căpătâi pentru avântul pe care Imperiul Qin l-a avut ulterior în cucerirea Lumii Noi Pacifice. Hărţile întocmite de cartografi au stat sute de ani la baza cunoştinţelor exploratorilor care au urmat, fie ei europeni sau amazonieni.

04 – SE PREFIGUREAZĂ ZBORUL SPRE LUNĂ 200 î.e.n.
Să nu uităm de Eratostene din Cyrene, polimatul grec, care pe lângă faptul că a calculat acum 2200 de ani circumferinţa Pământului a mai calculat şi cu mare exactitate distanţa până la Soare! Cu alte cuvinte ştia că Pământul este rotund. Tot el este părintele geografiei, inventând această ramură ştiinţifică! În momentul în care a zărit prin luneta sa rudimentară văile şi munţii lunari ar fi spus : ET SUPER HANC ASTRO AEDIFICABO DOMUS MEUS – Pe această planetă îmi voi construi casa. A murit în anul 194 î.e.n. Pe stela sa din Kaminaljuyu din Amarica Centrală scrie în greceşte distanţa calculată de el până la Soare. La data morţii sale Republica Romană avea deja de câţiva ani trei colonii în Amarica de Sud şi Centrala . Harta, pe baza căreia a avut loc prima expediţie romană spre noul continent, pe vremea aceea denumit NOVA THALASSA, a fost primită pe cale diplomatică de la Imperiul Chinez, cu care se învecina la Marea Neagră, prin ceea ce a fost denumit Primul Mare Schimb de Cunoştinţe Ştiinţifice din anul 202 î.e.n.

 

05 – RĂZBOAIELE IMPERIULUI ROMAN CU IMPERIUL MAYAŞ aprox. 90 î.e.n.
Aici avem stela descoperită în Tak’alik Ab’aj, un mare oraş al Imperiului Maya, situat pe malul oceanului Pacific din Amarica Centrală, ce ne arată scene de luptă între armatele Imperiului Roman şi cel Mayaş. Legiunea romană a XXVII-a Gemina Rapax, fondată chiar de primul împărat roman, Imperator Caesar Augustus, a fost cea care a reuşit să înfrângă trupele comasate ale mayaşilor, după un lung marş de la baza lor din Izabal, reuşind astfel să pună capăt rezistenţei localnicilor. Cu această ocazie trupele romane au descoperit la baza marină Huitzitzil costumele de scafandru, folosite de mayaşi, pe care apoi le-au modificat pentru primele zboruri extra-atmosferice. Este clar că zburătorii romani au fost forţa decisivă în câştigarea războiului, mayaşii neavând nici cea mai mică idee despre existenţa unei asemenea tehnologii de zbor. Au fost luaţi prin surprindere şi n-au reuşit să-şi reorganizeze armatele în timp scurt. În schimb erau mult mai evoluaţi decât restul lumii la cercetarea subacvatică, având în spate mai bine de trei sute de ani de scufundări la adâncimi foarte mari. Din documentele rămase în urma lor reiese că au pus la punct atât un sistem autonom, cu rezervor de aer sub presiune, cât şi unul bazat pe un furtun ce aducea aer scufundătorului. Sistemul autonom era folosit doar la adâncimi foarte mari, unde un furtun de aer s-ar fi strivit sub presiunea apei.

 

06 – PREGĂTIREA ZBORULUI SPRE LUNĂ – PRIMELE ZBORURI EXTRA-ATMOSFERICE între anii 20 î.e.n. – 690 e.n.

Începând cu mileniul întâi, în Amarica Centrală, au avut loc primele încercări de zbor cu balonul cu aer cald, sub îndrumarea lui Marcus Manilius, cel care a scris faimoasa „Astronomica”. Romanii au reuşit să adapteze costumul de scafandru al mayasilor pentru a rezista atmosferei rarefiate de dincolo de 30- 40 de kilometri înălţime. În altorelieful alăturat se poate vedea cum cineva ţine casca folosită de extranauti în zborurile lor. De luat aminte că baloanele cu aer cald au fost practic primele aparate de zbor, până atunci folosindu-se aripile şi tuburile dharganice. Timp de 700 de ani romanii n-au făcut decât să perfecţioneze sistemul de zbor fără să-şi extindă câmpul de cercetare asupra unor eventuale alternative la forţa motrice. Abia prin anii 500 e.n. au apărut primele prototipuri de baloane. Ele au ajuns să fie cusute din materiale tot mai trainice, pentru a împiedica expandarea lor prea mult pe măsura urcării în atmosferă. Nacela, de asemenea, a suportat modificări majore; fiind până la urmă necesară ermetizarea ei pentru a păstra aerul la aceeaşi presiune ca la nivelul solului.

 

07 – anii 200 – 706 e.n.

În teritoriul chinez praful de puşcă era folosit sporadic încă din anul 140 î.e.n. fără a i se da o întrebuinţare în afara explozibilului. Abia prin anii 420 e.n., în timpul dinastiei Jin, un anume Ko Hung realizează că pulberea cu mai puţin de 50% nitrat de potasiu poate fi folosită la accelerarea săgeţilor. Astfel prindeau formă proto-fuzeele. Apoi totul intra în uitare, atât în Imperiul Amazonian, fostul Imperiu Roman Amarican Central, cât şi în cel chinezesc, până în anul 706 e.n., când are loc cel de-al doilea mare schimb de cunoştinţe ştiinţifice între cele două puteri, totul petrecându-se în secret. Atunci s-a format, prin participarea celor două părţi, Centrul de Zbor Kosmic, fiind prima instituţie de acest gen din lume, cu baza pe insula Tipitaka de pe lacul Cocibolca, Amarica Centrala. Trebuie menţionat că începând cu anul 708 fostul imperiu chinezesc devine Hanatul Turcic. Alăturat avem un desen făcut chiar cu acea ocazie, o colaborare intre oamenii de stiinţă turcici şi cei amazonieni. Se poate vedea că s-a pornit de la ideea simpla a unei o săgeţi de care era prins un baton de pulbere neagră până la „multi scalae” cum scrie undeva în partea de jos a ilustraţiei, adică treptele multiple de fuzee folosite mai apoi în antichitate şi evul mediu.

 

08 – anii 740 – 850 e.n.

În ilustraţia alăturată, avem un plan interior al SFEREI cu care s-a efectut primul zbor spre Lună. Se poate vedea clar indicat în parta de jos intrarea „ostium” în antecamera presurizată „vestibulum”.
Dacă au învăţat ceva cercetătorii romani de-a lungul sutelor de ani de încercări a fost că de la o înălţime dată aerul devine extrem de rarefiat, făcând imposibilă supravieturirea fără un aparat de respirat. Totodată, au observat că balonul, pe măsură ce urca în atmosferă, îşi măreşte volumul până la explozia sa, prin ruperea materialului ce nu mai face faţă presiunii din interior. De aceea, la o anumită înălţime, exonauţii intrau prin vestibul în interiorul balonului, unde aerul era respirabil, sau îşi continuau ascensiunea în nacela ermetizată. Pentru a păstra presiunea apropiată de cea de la nivelul mării au pus întărituri în jurul balonului, astfel ca volumul să nu se mărească prea mult. După mult timp şi-au dat seama că forţa gravitaţională scade cu înălţimea şi au putut să calculeze că dincolo de 300 de kilometri ea devine neglijabilă. Un lucru extrem de valoros ce trebuia luat în calcul în cazul călătoriilor spre Lună.

 

09 – anii 900 – 1154

Sistemul de propulsie al SFERELOR era unul mixt: forţa ascensională „vigor ascendis”, dată de diferenţa de presiune între aerul din interiorul balonului şi presiunea exterioară, iar apoi, începând cu 40 de kilometri înălţime, forţa dată de fuzeele chinezeşti adaptate nevoilor specifice. Pe scurt: în momentul în care balonul nu se mai ridica prin forţe proprii se activau retrofuzeele montate pe centura exterioară, special amenajată. Direcţia de mişcare era dată de reorientarea lor prin intermediul unor fire „fillum” cum apare scris în desenul alăturat, manevrate de către zburători. Observăm că nacelele erau puse una sub alta, denumite „cellae”, până în momentul în care se trecea pe propulsie explozivă, când erau introduse în interiorul balonului şi ancorate bine.
Astfel, între anii 900 şi 1150 al erei noastre au fost făcute nenumărate zboruri pe orbite din ce în ce mai înalte, trecându-se chiar şi dincolo de punctul de neutralitate al forţelor gravitaţionale ale Terrei şi Lunii. Baza de lansare amazoniano-turcică fiind mutată mai la nord, în zona lacului Xolotlan, Amarica Centrală.

10 – 11 martie 1183 PRIMUL PAS AL OMULUI PE LUNĂ
În dată de 11 martie 1183 Mikhael Fiatus a făcut primul pas al omului pe alt corp ceresc. Ştim cu toţii, nu putem uita acest lucru. El şi ceilalti cinci exploratori, veşnic luare aminte! Pentru cinci minute, la o distanţă de 10 metri de SFERA, cât îi permitea furtunul cu aer, a fost cel mai îndepărtat explorator uman din istorie! La aproape 2000 de ani de la zborul legendar a lui Ikaros omenirea a ajuns în Kosmos!
Aici sunt reprezentate cele patru etape ale zborului spre Lună:
I – Ridicarea cu balonul cald
II – Introducerea în SFERĂ a nacelelor, folosite după aceea drept camere de locuit şi depozite.
III – În punctul de echilibru gravitaţional între Terra şi Lună au schimbat cu 180 de grade direcţia de acţionare a fuzeelor, pentru decelerare.
IV – După înscrierea pe orbită în jurul Lunii s-a acţionat cu ajutorul fuzeelor puţin câte puţin pentru a micşora înălţimea orbitei şi pentru scăderea vitezei. N-a fost un lucru uşor dar a fost mai simplu decât în timpul antrenamentelor executate pe Terra, datorită faptului că Luna nu are atmosferă şi gravitaţia este aproape la jumătate.
IEŞIREA – după ce SFERA a fost stabilizată pe suprafaţa Lunii, cu ajutorul unei ancore, Mikhael Fiatus a făcut prima ieşire a unui om pe alt corp kosmic decât Terra. Furtunul de aer era scurt, tocmai pentru a avea cât mai puţine pierderi pe traseu. Istoria acestui eveniment a fost scrisă de mii de ori, nu o mai expunem şi aici.
Ce a însemnat acest lucru? A deschis drumul spre Marte!
La numai 20 de ani după aceea omul a ajuns pe altă planetă… şi de acolo istoria a luat o întorsătură cum nu ne aşteptam!

11 – 1205 e.n. MARTE
Aici îl avem în imagine pe Kulun Yagbu, exonautul turcic ce a ajuns singur pe Marte, după o călătorie de mai bine de 6 luni. Sfera sa era mult mai mică decat cea cu care s-a ajuns pe Lună, după cum se poate observa in altorelief, reprezentată in secţiune , dar în schimb a fost construită din ambră ranforsată cu bare de cupru. Ceilalţi exonauți n-au supravieţuit călătoriei din cauza defectării sistemelor de filtrare a aerului din sferele lor proprii, călătorind cu toţii spre Marte legaţi împreună, asemenea unui ciorchine de struguri.
Când a ajuns pe Marte, Kulun a apucat să transmită semnalul luminos şi a murit şi el din cauza fisurării sferei în urma exploziei sistemului de propulsie.
Cei care i-au urmat, la distanţe de zeci şi sute de ani, până să se înfiripeze prima colonie marţiană. i-au căutat în zadar rămăşiţele. Urmele sale au fost acoperite de nisipul omniprezent, dus dintr-o parte într-alta de furtunile planetare sau pur si simplu au dispărut din Istorie, aşa cum se vehiculează mai nou.

12 – Mormântul dispărut
Aceasta este singura imagine dagherotipică rămasă a mormântului lui Kulun Yagbu, ridicat la 300 de ani de la moartea sa, undeva în regiunea Hellas Planitia de pe Marte.
Dispariţia mormântului se consideră ca fiind primul SEMN RETROCAUZAL LOCALIZAT.  Ştim cu toţii ca a disparut din mai toate poveştile scrise şi din imaginile pictate sau luate cu diferite aparate.
De ce a fost acolo prima manifestare? Să fi avut vreo legătură explozia sistemului de propulsie a sferei lui Kulun la impactul cu solul marţian? Faptul că numele exonautului Kulun Yagbu apare doar în trei lucrări istorice este clar un efect al SEMNULUI, al ştergerii, de atunci încoace, din Istorie, a unor evenimente şi personalităţi. O teorie destul de dezbătută este aceea că motoarele fuzeelor aveau la bază o tehnologie experimentală, pe bază de vortex chronofor, ce ar fi provocat o rupere local-temporală în momentul exploziei. Nimeni nu ştie de unde au preluat acea tehnologie cei de la Centrul de Zbor Kosmic şi oricum se pare ca nu acela este motivul. Dar atunci de ce Tethys? DE CE???

13 – Imaginea planetei Saturn şi a satelitului natural Tethys

Fotograma argintată de alături a fost făcută în anul 1696 de către Georg Gerolamo, un astronom italian. Putem observa cum pe aceeaşi orbită cu Tethys se află o formaţiune opacă, albă, asemenea unui nor molecular de gaz. Ceea ce l-a pus pe gânduri pe Gerolamo a fost urma de energie ce pleacă de la acel nor spre stânga imaginii.  După calculele sale era ţintită spre un anumit punct de pe orbita planetei Marte. Georg a încercat astfel să facă legatura între întâmplarile inexplicabile care se abatuseră în ultimele decade asupra planetei Marte şi acest fenomen.
De la cucerirea planetei Marte trecuseră aproape 400 de ani şi, între timp, balanţa puterii spaţiale s-a înclinat de la alianţa amazoniano-turcica din Amarica Centrală, decăzută din cauza izolării, spre Conglomeratele Germane, ce ocupau la acea vreme Europa şi Levant. Mulţi dintre oamenii de ştiinţă ai Centrului de Zbor Kosmic au fost preluaţi şi incluşi în echipele germane deja existente.
Cumva fotograma a ajuns la Centrul European de Dezvoltare Kosmica, iar cei de acolo, realizând că ea reprezintă un fenomen deosebit, au început propriile cercetări cu observatoarele astronomice răspândite pe teritoriu.

                                           

14 – 1812, anul în care planeta Saturn a fost vizitată pentru prima dată cu echipaj uman

A fost vorba de nava spaţială „Spacers” care s-a angajat, după 15 luni de călătorie, pe o orbită circumpolară, la o distanţă de 200.000 de kilometri de suprafaţa planetei. Racheta purtătoare a fost lansată de la cosmodromul Peenemünde, nordul Conglomeratelor Gemane. Misiunea a fost aceea de a observa îndeaproape fenomenul, denumit Unbekannte Einheit, ce avea loc pe aceeaşi orbită cu Tethys, care se credea că are legătură cu anumite întâmplări de pe Marte şi Terra. Cel puţin aşa lăsau de înţeles cursul faptelor…
Când s-au întors pe Terra, pentru prima dată, nimeni nu ştia de ei. Nu exista nicio înregistrare a existenţei lor. Au apărut din neant. Ca şi cum cineva ar fi şters din memoria omenirii orice dată cu privire la exonauți şi misiunea lor. Fişierele video şi audio ce le aveau la bordul navei, şi care arătau clar, începând cu prima zi a călătoriei lor, faptul că au plecat de pe Terra, au făcut să ne întrebăm serios despre ce se întâmplă în jurul planetei Saturn.
Bineînţeles că există următoarele probleme încă nerezolvate: de ce, de fiecare dată când se întorc, datele pe care le prezintă sunt cu diferenţe mai mici sau mai mari? De exemplu, la a unsprezecea întoarcere erau mai mulţi exonauţi decât până atunci. De ce câteodată sunt alţii? Ce face ca misiunea SPACERS să fie într-un ciclu aparent infinit în viitor, dar finit în trecut? De ce ciclurile par să fie din ce în ce mai rapide?

ISTORIA ZBORULUI UMAN – CONCLUZIE
15 – Prezent

Ce se întâmplă cu misiunea nesfârşită a navei SPACERS? Dacă la început ciclul întoarcerii lor era de 3 ani, acum a ajuns la 5 luni. Pentru ei de fiecare dată este o experienţă nouă. Cu toate acestea, între prima întoarcere şi ultima, diferenţele sunt mari, uneori chiar şi nava este cumva alta. Ceea ce ştim despre trecut începe să se dezagrege lent, să-şi piardă din consistență. Aceleaşi întâmplări încep să aibă mai multe variante, oamenii au amintiri diferite despre acelaşi lucru. Ceva, sau cineva, provoacă toate acestea. Să fie cauzat de ceva ce am făcut noi? Să fie un răspuns al cuiva? Schimbările devin tot mai consistente şi accelerate.
Ce se află pe orbită în jurul planetei Saturn???