Quelalla, unul din cei o sută de supravieţuitori de pe Pluma, a deschis, nu demult, o expoziţie în urma căreia, din păcate, nu a fost remarcat, ba chiar i-au fost refuzate sistematic ofertele şi închise toate uşile. Grămezile de cutii de conserve, care într-o manieră „pop” îi alcătuiau lucrările, au fost aruncate, în ciuda protestelor sale.

Căci bietul Quelalla, care venea dintr-un ţinut izolat bine de restul lumii, nu avea de unde să ştie că arta „pop” era de mult o amintire şi că artele pe calculator aveau acum căutare.

Ceilalţi Quelalla, în număr de 99, îşi vedeau mai departe de treabă, cultivau pământul, pescuiau sau jucau diverse jocuri. Nu erau periculoşi, nu prezentau deci interes pentru ştiinţă.

Erau un capăt de linie al unei civilizaţii cândva puternice, distruse de un periculos militarism.

Pământenii, în cazul lor îngăduitori, le oferiseră o zonă din jungla amazoniană unde să se simtă la largul lor. Un satelit, aflat undeva în spaţiu, le urmărea fiecare mişcare, desigur, fără să aibă ocazia de a transmite vreodată „QQ-0058”. Adică ceva legat de atac-surpriză, molimă etc.

Dar să ne întoarcem la Quelalla-pictorul, care străbate acum străzile orașului. Iată-l că tocmai aşteaptă să traverseze. Semaforul îl încântă cu jocul celor două culori ale sale. În fine, traversează. În faţa lui se ridică acum un zgârie nori cu geamuri sclipitoare. Ei bine, geamurile acestea îl atrag pe Quelalla.

El îşi schimbă pe rând culorile şi luă o hotărâre nebunească.

Le va arăta acestor oameni, care, de altminteri, s-au purtat frumos cu ai lui, ce înseamnă adevărata artă. Se concentră o clipă, apoi trupul lui se risipi în văzduh, tot mai sus, până când se contopi cu unul dintre geamurile fierbinţi.

Sticla dezvăluie acum o lume ciudată de forme frumos colorate, în mişcare continuă.

Chiar atunci, în biroul directorului, intră unul dintre curatori cu o foaie de hârtie în mână. Am scris, zice. Ce ai scris, mă rog? Păi am scris recenzia. Bine, citește-mi să te aud, să văd, să-mi dau seama.

În cartea lui, Orașul, scriitorul Alex Marinescu se ambiționează să reconstruiască realul într-un spațiu virtual nou, surprinzător, incitant. Romanul a apărut la editura Junimea și are toate datele unei scriituri de forță, complexe, inventive. Creativitatea ficțională este aici la largul ei, absorbindu-ne într-o arhitectură non-liniară, așa cum stă bine oricărei construcții ficționale post-moderne.

Dar Orașul lui Alex Marinescu trece dincolo de ipostaza postmodernă prefigurând un curent literar nou, axat pe eveniment. Căci evenimentul, ca un concept ficțional, pare să fie cheia de boltă a acestui construcții extrem de curajoasă. Personajele lui Alex Marinescu sunt înscrise într-un registru de evenimente, evenimentele înseși fiind inventariate în mod corespunzător.

Corpul-eveniment, strada-eveniment, dialogul-eveniment, întâmplarea-eveniment, oftatul-eveniment, groaza ca eveniment, atmosfera medievală ca eveniment, iată tot atâtea ipostaze ficționale de o complexitate extremă.

Reconstrucția unui oraș într-un spațiu virtual ține de modernitatea nouă a lumii, dar nu poate fi un executabil, decât dacă Istoria e reconstruită. Ori, a face nebunia asta ține de har, de inteligență nativă, de viziune. Viziunea și Evenimentul sunt cele două coordonate ale acestui roman unic în felul său, în panoplia ficțională românească a ultimilor ani.

Un roman de referință, a cărui lectură prinde atât spiritele însetate de filozofie și de cultură aleasă, cât și sufletele înamorate de aventură, de thriller, de tenebre.

Rescrierea Istoriei, trecând prin corporalitatea unei justiții medievale aflate în căutarea unei sens ascendent, către epoci de libertate, eliberează spiritul inventiv. Evenimentele se țin lanț, combinându-se, alterându-se unele pe altele, alipindu-se sau dezlipindu-se. Personajele trec dintr-un corp în altul, modificând atât istoria lor personală, biografiile, evenimentele dar și Istoria mare, oficială. Îmbulzeala, mulțimea, grupul se zvârcolesc învălmășind istoricitatea lumii, construind drumuri noi, surprinzătoare în corporalitatea simbolică a timpurilor care își pierd simțul realului. Alex Marinescu scrie cu fervoare, plin de imaginație, cotrobăiește prin istoria aparent oficială și o refuză, pentru a o înlocui, cu talent și plin de curaj.

Ca și cheie de boltă ficțională, evenimentul devine el personaj, o ființă fabuloasă care povestește și se repovestește la nesfârșit, pe întreg parcursul acestui roman miraculos.

Onomastica, transcrisă și ea ca eveniment, produce deliciu la lectură. Personajul are un istoric ascuns dar și o biografie halucinantă în care te poți regăsi. Căci în îngrijorările, răbufnirile, elanurile care terciuiesc personajele aflate în plină reconstrucție a orașului, cititorul, oricare ar fi el, se regăsește în toată splendoarea ființei sale.

Splendoarea este un alt punct remarcabil al acestui roman. Istoria poate fi descrisă ca splendoare nudă, în timp ce temporalitatea ca eveniment asigură un background asemenea unui mozaic din termele romane. Sau, mai aproape de adevăr, un fundal sculptural indian plin de volute, de bucle și de rotunjimi metaforice. Ca simbol, evenimentul vorbește despre libertatea noastră de a ne juca cu lumile reale și imaginare ajungând în puncte nodale în care nu mai contează limita de adevăr. Fără limită, Istoria poate lua orice chip, afirmă Alex Marinescu în romanul său și se comportă aidoma. El pare a fi magicianul care se joacă cu lumile lui înghesuite în retorte de chihlimbar. El pare să fie poetul care preamărește iluzia evenimentului absolut, către care aspiră fiecare personaj din roman.

Către Totalitate pare a tânji Orașul reconstruit. Căci, odată pus în opera nouă, Orașul e pândit de surpare, de entropie și de destrămare simbolică așa cum stă bine unei opere aflată în deplină libertate.

 

            P.S. : Câteva ore mai târziu, privind geamul, directorul Centrului Cultural „Zooma”, care se ocupă de probleme legate de rezervaţii naturale orășenești, îşi spuse gânditor că ar trebui odată şi-odată să viziteze o expoziţie cu noile lucrări de pictură pe calculator deschisă dincolo de râu, în oraș. Era un adversar al artei moderniste şi făcea tot posibilul să o distrugă acolo unde puterea lui, de altfel limitată, îl putea ajuta s-o facă. Treptat îl cuprinse o căldură care venea din interior. Formele ciudate care se mişcau încontinuu înăuntrul sticlei îl înveseliseră, îl făcură chiar să râdă ca un copil, îi dăruiră, ar spune un filozof, fărâma de umanitate. Îl trimise la plimbare pe curator smulgându-i recenzia din mănă, puse mâna pe telefon, îşi chemă secretara şi o rugă să-i găsească un taximetrist discret, dacă se mai găsea aşa ceva, pentru că avea de vizitat câteva „instituţii” ale civilizaţiei umane.

Credit art: „Bent city” de Alex Ruiz.