Când pe planeta Terraria se deschideau Porţile Timpului, Oceanul Atlanticus arunca, pe plajele sale fierbinţi, cadavre sticloase, aeroplane ruginite, gramofoane sparte, frigidere turtite, jurnale îngălbenite, cărţi bine umflate de-atâta umezeală, statui sfărâmate, ibrice găurite, maşini de spălat făcute ghem, tenişi jerpeliţi, prezervative făcute ferfeniţă, mănuşi de box scorojite, afişe electorale decolorate, butoaie dogite şi-o grămadă de alte lucruri după care terrarienii alergau de dimineaţă şi până seara plini de curiozitate şi înfiorare. Din când în când, bulversate fiind câmpurile magnetice, din acel întreg amalgam de forme strivite şi răsucite se năşteau felurite fiinţe care clădeau tuturor multă bătaie de cap. Unele erau năroade, altele îngrozitor de inteligente. Cum păreau a fi indestructibile, lumea începuse să le tolereze, să le ocolească sau pur şi simplu să le ignore. Nu se mai mira nimeni atunci când, dimineaţa, prin pâcla liliachie, vâjâia prin văzduh câte-o bicicletă argintie cu aripi de liliac şi cap de crocodil care se răstea la câte-un trecător grăbit: ai găsit vreo carte SF? Asta ne punea în mișcare în fiecare dimineață, cărțile SF de pe Terra. Omul invizibil, Războiul Lumilor, Figurine de ceară, Solaris, Picnic la marginea drumului, ce nebunie! Într-o bună dimineață, Adam-cel-căzut-din-cer m-a strigat de pe trotineta lui cu aripi de pterodactil, hei, hei, Lumobassa, am găsit cartea mea. Așa striga de nebun și eu tot nu înțelegeam ce vrea să spună că a găsit cartea lui. Găsise cartea Adam, scrisă de un anume Daniel Botgros din Reșița, România, Europa de Est. Europa de est? Ce parfum! Ce de istorii! Ehei! Dar să vedem ce scrie în cartea Adam publicată de editura Eurostampa din Timișoara în anul 2017! Și ne punem pe citit și citim, și citim. Daniel Botgros scrie alert, cu talent. Cred că marea lui calitate e felul în care construiește personaje fabuloase. Așa crezi tu, mă întreabă Adam-cel-căzut-din-cer. Așa cred. Bine, dar eu nu sunt personaj în cartea asta. Adică așa am crezut, că sunt un personaj din cartea lui Daniel Botgros. Păi nu ești, se vede cu ochiul liber. Dar aș putea fi. Sigur că ai putea fi. Într-un univers paralele cu al nostru ai putea fi personaj în cartea lui Daniel Botgros. Deci spui că personajele lui sunt memorabile? Sunt absolut sigur de asta. Ce crezi că le face memorabile? Structura ficțională. Vrei să mă încurci? Nicidecum. Daniel Botgros pare să fie un scriitor structuralist. Adică ce vrei să spui? Vreau să spun că el construiește structuri. Aha. Nu sunt așa, personajele lui, niște simple propoziții. Păi da, nu sunt doar propoziții, nu sunt doar o numire. Mai mult. Sigur că mai mult. Mult mai mult. Structuri ficționale să fie?! Exact așa. Adică aceste personaje au o istorie? Păi sigur că au. E o istorie a simțurilor? Poți s-o iei și așa. Dar și despre Omul invizibil mi-ai spus asta. Pentru că asta era cu romanul acela. Aha, adică pe planeta Terra sunt mai mulți scriitori de felul ăsta. Oho, sunt foarte mulți. Dar vezi tu, eu cred că Daniel Botgros face niște descrieri frumoase, cromatice, are o cromatică frumoasă. Cromatic? Da, are un joc al culorilor pe care nu l-am întâlnit la mulți scriitori. dar câți scriitori ai citit tu? Am citit Lumobassa, am citit o droaie. Da, dar la Daniel Botgros cheia secretă e inelul. Inelul? Da, lumile lui ficționale sunt inelare. Așa vede el lumea. Mie îmi place ideea asta a lui. Inelele sunt magice. Inelele lui? Inelul, în general, este o structură magică. E un timp circular la mijloc? Ia-o și așa dacă vrei. E un timp continuu circular?! Păi simplu fapt că romanul lui se numește Adam e o închidere metafizică în inel. Mă pui pe jeratec! Zău așa! Îmi oferi un alt unghi de lectură. Da, îmi place ideea asta. E o idee frumoasă, stenică, metafizică. Adică vrei să spui că inelele lui Daniel Botgros sunt cu totul altceva? Păi sigur că da. Personajele lui sunt inelare la prima vedere dar în profunzime, structurile sunt mult mai complexe decât o structură inelară. Stăm amândoi pe malul Oceanului Atlanticus și visăm la lumile inelare ale lui Daniel Botgros. În curând o să apară Comisarul Mallory să ne ia la șuturi că de ce ardem noi gazul pe malul oceanului, chestii din astea de-ale lui, de ordine publică.Criminalitatea şi prostituţia erau în floare pentru că Monte Carlito îşi schimba într-una poziţia geografică datorită vârtejurilor temporale, hălăduind întreg anul de-a lungul plajelor oceanului Atlanticus. Asta-i făcea pe locuitorii săi ori din cale-afară de melancolici ori nemaipomenit de violenţi. Era un fapt obişnuit să găseşti pe stradă vreun terrarian hăcuit cu toporul sau urechi şi ochi spânzurând de braţele semafoarelor din intersecţii. De când lucra în Octupus, cel mai periculos cartier, Mallory hotărâse să îndrepte lumea, să înfăptuiască Binele. Ţinea predici peste predici curviştinelor şi pederaştilor. Sub ameninţarea revolverului său de argint, hoţii de buzunare trebuiau să înveţe pe de rost versete dintr-o biblie pe care Mallory o descoperise într-o bună zi pe plaja oceanului. Deşi biblia avea o mulţime de file rupte şi era îngălbenită de tot, poliţistul o citise pe nerăsuflate. Ceea ce-l tulburase peste măsură fusese vestea reîntoarcerii lui Mesia pe mica planetă Terra.
Grafica: Theophilia