În odaia tânărului Olimpiu Zăndărescu, amiaza era plictisitoare. De fapt, întreaga recuzită a camerei de patru pe patru avea un iz morbid. Olimpiu era abătut. Avea un ghes în dreptul inimii când se gândea la soția bunului său prieten. Olga fusese rece tot timpul. Dar lui îi lăsase de înțeles, cu câteva priviri fugare, că este loc de mai mult. Ieșea rar din cameră. Când trebuia să cumpere țigări de la magazinul din bloc sau în vizită la singurul său prieten.

În antreul casei prietenului său, atârna un tablou, înfățișând o femeie cu părul negru într-o cămașă albă de noapte. Sprijinită de un copac. Ce-i atrăsese, în mod deosebit, atenția tânărului Zăndărescu, era mâna stângă a misterioasei femei. Avea o indiferență mistică, poziția mâinii mici cu degetele muncite. Parcă ar fi vrut să facă un semn cuiva. Un fel de indiciu conservat în timp. Nu neapărat un indiciu adresat tuturor, ci mai degrabă unul individualist, de moment. Se sprijinea cu mâna parțial închisă, deliberat răsucită. Un tablou în genere anost. De fiecare dată când trecea prin preajma lui, Olimpiu cu ochii pironiți în pământ, simțea un miros ciudat. De spital.

Au avut la prânz: supă de crab și cotlet de miel. Galanteria nu lipsea din casa prietenului său, iar gesturile cu care mâncau erau minuțios studiate.

O liniște stingheră, fiecare în lumea lui. Olga vorbi prima. Îl întrebă pe servitor dacă a folosit lămâie. El dădu din cap afirmativ. Prietenul său râse laconic și trânti paharul cu vin alb unguresc, care pătă fața imaculată de masă. Olga se chinui să nu răbufnească. Soțul simți și îi aruncă o privire tăioasă. Olga se ridică brusc, se uită pentru o fracțiune în ochii lui Zăndărescu, vrând parcă să spună: Vezi?! Prin ce sunt silită să trec?!

Soțul Olgăi își aprinse un trabuc cubanez, El presidente, povestindu-i bucătăresei durdulii o întâmplare bizară de la hipodrom, unde se țineau cursele de cai.

Zăndărescu se simțea stânjenit. Singurătatea tânărului Zăndărescu îl făcuse mai degrabă fricos decât un om curajos. Refugiat în antreu, observă în colțul din dreapta jos o semnătură pe tabloul neșters de praf. Două litere chinezești care probabil înmagazinau o poveste. Cel puțin o frază.

Bunul său prieten a fost chemat la telefon și părăsi imobilul, bine dispus, cu intenția de a fura un sărut dulcii sale soții. Femeia cedă. Și asta îl duru pe Zăndărescu prin ușa întredeschisă.

Tânărul nostru ura ușurătatea proverbială a femeilor. Ceru un pahar de vin alb Tokaji, de data asta fără sifon. Rămas singur cu Olga, se simți nelalocul lui. Femeile fuseseră rare în viața sa.

Zăndărescu era pătimaș, aruncându-se în brațele afecțiunii ca un copil. Nu accepta refuzul și nici ideea de a dărui fără a primi. Nu înțelegea cum nu-l poate iubi cineva, atâta vreme cât el iubește. Complexitatea și firea sa căpătaseră dimensiuni hiperbolice. Olga îl atinse ușor pe umăr și-i prezentă o carte pe care tocmai o terminase de citit: Arseni. Viața unui sfânt din Rusia secolului al XV-lea. Lui Zăndărescu îi plăceau cărțile. O atinse și simți calitatea neîndoielnică. Olga păstra distanța. Se juca cu el. Din când în când îl atingea ușor pe umăr, dar atât. În antreu, Olimpiu întrebă despre tabloul misterios. Olga se schimbă la față și zise că nu ar fi bine să vorbească despre asta acum…

Zăndărescu insistă. Îi împărtăși starea ambiguă ce-i transmitea pictura. Olga își acoperi fața cu mâinile pentru o clipă. Oftă și zise: Bine, sper că nu vei regreta, și-i citi dintr-o carte micuță, cu marginile paginilor aurite și coperți frumos gravate, asemănătoare micilor biblii flamande de la sfârșitul secolului optsprezece:

În ținutul Mo Yan un pribeag slut s-a adăpostit de frig și foame într-o scorbură în pădurea Ningjing (Serenității). A ucis un lup în prima zi. Și-a făurit din blană o haină groasă, iar din carnea sa a trăit toată iarna. Omul s-a înzdrăvenit și și-a clădit un zid de lemn lung până în buza norilor. Însingurat, omul slut a găsit lemn moale în mijlocul pădurii, unde nu mai călcase vreodată picior de om. A meșteșugit din el o femeie. O femeie cum nu mai văzuse pământul. A pus lemnul la foc mic timp de șase călătorii de soare, după care l-a afundat în râu, nopți de-a rândul, până când lemnul a devenit carne. A suflat carnea ușor cu răbdare și dragoste ca și cum ar fi suflat să-și încălzească consoarta. Până a amețit. Trezit de un foc imens, sărmanul slut și-a văzut zidul plin de flăcări. A plâns căci muncise cu sudoarea inimii sale la realizarea lui. O femeie frumoasă, un soare coborât îi întunerici mintea. Se puse un nod în gâtul lumii sale. Sărmanul slut își iertă femeia. Lumea toată s-a luminat la apariția noii seminții. Noul său regat, înfipt în inima pădurii, înflorea cu fiecare naștere a femeii născute din lemn.  Își imortaliza soția în fiecare zi a iernii lângă copacul cu lemn moale din sânul pădurii, unde nu călcase picior de om. Dar primul dintre fii săi îi pândi în miez de noapte, pătrunzând taina sărmanului slut. Și frământă și el o femeie; o însufleți cu puterea inimii sale reci. Apăru din lemnul ales, o femeie urâtă de nu te puteai uita la ea. Soarele se ascunse de rușine mult timp. Când află de nelegiuirea înfăptuită, tatăl își pedepsi fiul, izgonindu-l. Dar amărăciunea își făcuse cuib în sânul său. Slăbit de gânduri fără noimă, într-o noapte, sărmanul arse copacul inimii din lemn moale. Întors, își găsi soția fără suflare precum o bucată de lemn inert. Cerșetorul văzu zădărnicia fericirii sale efemere și urî lumea cu toată ființa sa. Sufletul său îl părăsi. Înnegrit de dispariția soției sale, făcu o groapă în mijlocul regatului său, o umplu cu smoală și-și aruncă odraslele în ea. Vântul dezlipi o lacrimă sărată de pe obrazul zbârcit al sărmanului. Și lacrima aceea se avântă pe smoala fierbinte, preschimbând copii arși în șerpi. Oamenii locului îl numiră lordul șarpe, povestind multă vreme cum lordul șerpilor umbla cu odraslele sale prin mijlocul pădurilor, cântând din fluier:

Lordul Șarpe a iubit

Și apoi totul a murit

Zăndărescu luă mâna albă a Olgăi și o sărută cu atât de mult foc, încât simți cum coapsele ei tremură. Simți cum mâna ei se strecura ușor pe sub haină și îi căuta părul de pe piept. Îi căuta râul pe unde se revarsă viața sa singuratică.

A doua zi, soarele dimineții îl găsi fericit. Uitase că trebuie să plece și se trezi alături de bunul său prieten, în pat. ,,Te-ai deșteptat?! Șarpe!” Apoi râse și aruncă bricheta în patul umed de motorină.

Apoi se trezi iar, și, de data asta, prietenul său îl legase cu o frânghie groasă, lovindu-l fără scrupule cu un topor mastodont… Totul se repeta la nesfârșit.

Graphic art by Alex Ruiz