Pfiu! Ce zi am avut! R3-D1 mi-a dictat, deja, toate informațiile. Raportul e gata. Diseară, după masă, o să-l trimit pe email Comisiei Europene de Evaluare a Bunului Comportament Industrial. Amuzant. Cine ar fi crezut că o să fiu ales în misiunea asta, eu care traversam strada doar cât vedeam un pudel. Eu care mă pișam pe mine, la propriu, atunci când zburam cu avionul.

Ceva s-a schimbat în viața mea de când îl am pe R3-D1. Am atâta încredere în el încât am fost în stare să urc în rachetă și să ajung aici. Cum se uita el la mine, înainte să plecăm, cu ochișorului lui blând. M-a luat în brațe:

—Hai, Ioane, că o să ne descurcăm. Sunt alături de tine. Te apăr cu scutul meu, oricând.

Ce baftă pe capul meu. Câți ajung inspectori pe altă planetă? E bine. Raportul acesta va face posibilă, în sfârșit, o colaborare între fabricanți și români.

Dacă toate merg conform planului, România nu va mai produce cămăși pentru italieni și are toate șansele pentru că românii dacă nu pleacă acasă cu ceva în buzunare nu se simt bine. Vorba vine „buzunare”. Deși sunt atent percheziționați la plecare, mereu găsesc câte un loc ingenios unde să ascundă furăciunea. În coc, sub limbă, în vagin, în fund, în tocul pantofilor… Odată, o cucoană mai plinuță, a ascuns o suveică între țâțe. Ce idee.Eram în spatele ei, tocmai avusesem o întrevedere cu directorul. Mă pregăteam să plec acasă. Aparatul piuia în draci.

—Doamnă, ce aveți aici? au întrebat-o controlorii.

—Păi, ce să am, țâțe, nu vedeți?

—Doamnă, fiți mai precisă. Aparatu’ nu piuie degeaba. Aparatu’ nu greșește.

—Aaaa. Sutienu’ dom’le e de vină.

—Aaaa. Bun. Păi treceți mai departe.

—L-am luat de la un magazin de articole steampunk.

Controlorii au făcut ochi mari. S-au uitat unul la celălalt apoi și-au zâmbit complice.

—Păi, doamnă, așa ceva nu se trece cu vederea. Intrați în camera de control.

—Da’, dar… Domnilor! Este doar un sutien.

Cam asta se întâmplă în uzinele de la noi.Un nasture, o bobină, un ac și tot șterpelesc ceva. Dacă pui la 300 de angajați câte un nasture pe zi ajung să-ți producă, într-o lună plină, o pagubă de 9300 de nasturi. Și nasturele este cel mai ieftin. Apoi nu vorbim doar de simplul muncitor, mai sunt magazionerii, contabilii, șefii de secții, IT-iștii, femeile de serviciu. Fiecare se consideră îndreptățit să ia ceva sub pretext că i se cuvine. Chiar și un salariu bunicel nu-l tratează de această boală.  Aproape aș putea crede că ADN-ul lor a suferit o mutație în acest sens. Iar noi, acum, ne considerăm îndreptățiți să căutăm în altă parte, chiar și pe altă planetă. Fabricanții sunt loiali, cinstiți, sănătoși. Stau aplecați deasupra mașinilor de cusut. Nu comentează, nu fură. Doar dau la pedale și țăcăne.

Sunt de-a dreptul uimit. Pe planeta asta se fabrică orice. Acum s-a întâmplat să inspectez chiar o fabrică de confecționat cămăși însă nimic nu are limită. Știu că R3-D1 a fost fabricat aici. Costumul de pe mine care imită pielea umană și se mulează perfect. Un amator ar putea jura că sunt un exhibiționist care și-o flutură așa, în văzul tuturor, însă aici e ceva absolut normal. Nimeni nu se miră. Cică planeta s-ar fi fabricat pe ea însăși dintr-un dop de Coca Cola rătăcit în Univers iar recent, am aflat de la prietenul meu R3 că tocmai au adus pe lume o planetă nouă care se va ocupa strict de reciclare. Va recicla orice, alte țări, planete, creiere, idei, tradiții, inclusiv oameni.

Românii care vor rămâne fără locuri de muncă, incontestabil, vor face obiectul unei redefiniri existențiale. Mi se pare normal. Nu cunosc încă detalii, ce formă vor lua sau ce nație vor fi, însă am încredere. Sper să-i facă nemți. În fine, nu-i treaba mea. Poate în viața asta o să ajung și eu acolo dar nu mă grăbesc. Mă așteaptă un viitor luminos.

Azi R3-D1 a fost l-a înălțime. M-a însoțit peste tot, a înregistrat tot. Ce n-ar face pentru mine. Doar mă șterge și la fund, nu de alta, dar sunt cam plinuț și mânuțele mele scurte ajung cam greu.

Interesantă vizita halelor. Puțin traumatizantă. Aerul era atât de încins de parcă am intrat într-o distilerie de ardei iuți. Ventilatoarele uriașe abia făceau față; particulele dense și fine de țesături pluteau peste tot. Noroc de filtrele plasate în nări și în gât, altfel n-aș fi rezistat.

Îmi place de fete. Își fac treaba excelent. Ce repede își mișcă mâinile. Abia dacă le vezi. Cu toate astea reușesc să facă tivuri cu exact 6 împunsături pe centimetru, nu ratează nici un capăt de ață pe care să-l vezi atârnând pe lângă vreun nasture sau poale. Manșetele și gulerele sunt perfect tăiate. Ce am văzut aici nu se compară cu nimic din România. Fiecare masă de cusut este dotată cu girofar și o alarmă. Cum își termină cineva treaba, pac, apare imediat o mașinuță ca de golf, cu altă muncitoare. Nu se pierde timpul deloc. Ce să mai? Sunt foarte mulțumit.

Un sigur lucru m-a întristat, dar asta n-o să scriu în raport. Printre femei mai lucrau la niște mașini de cusut, ceva mai mici, și fetițe. Doar niște copile. Știu, e cam absurd să mă afecteze așa ceva pentru că, tehnic vorbind, nu sunt ființe umane însă ideea în sine este hidoasă. Aș fi plâns la propriu dacă nu mi-ar fi fost extirpate glandele lacrimale. Spun și eu așa, de fapt n-aș fi plâns, dar într-un fel anume… Câteodată mi-e dor să mai storc din mine lichidul acela ușor sărat. Acum doar lipitorile de cauciuc mai scot răul și suferința din noi.

Bine că am fost la Centrul de Purificare exact înainte să fiu trimis în această misiune, deși mai fusesem 4 luni înainte, dar poate așa cere protocolul. Oricum, nasoale ventuzele alea lipite pe spinare în zonele unde ar fi chakrele. N-am prea înțeles ce sunt alea însă după fiecare ședință, lichidul tulbure ca o urină după o beție cruntă, odată eliberat, mă face să mă simt bine, mai ușor și cu zece ani mai tânăr. Cu toate astea, o povară greu detectabilă, rămâne agățată între emisferele cerebrale, poate la fel de stânjenitoare ca suveica acelei muncitoare.

Ah și toate astea s-au întâmplat din cauza lui Batman. Halal cântăreț. Auzi! Cum să te cheme Batman? Dacă nu ar fi scos melodia aceea acum câțiva ani, mai aveam și eu glande. „Virus și drog”. Asta a lansat. A avut atâta succes încât bărbații ajunseseră să pișe ochii din orice, deveniseră excesiv de efeminați.

În Parlament situația ajunsese de-a dreptul comică. Țin minte și acum filmulețul înregistrat de un jurnalist care a surpins o discuție, la toaleta unui restaurant, între doi demnitari:

—Și acum ce facem?! Păi, dăm drumul la Ordonanță. Avem numai de câștigat.

—Greu. Greu de tot. Mai sunt și violatori, criminali printre ei…

—Așa, și?

—Le dăm drumul pur și simplu?

—Păi nu sunt și ei oameni, măi? Ia gândește-te puțin. Ochii deja îi jucau în lacrimi.

—Oameni, oameni, dar cei din stradă ce vină au? și-l năpădi  plânsul.

—Ăia din stradă nu mai ies în stradă ai observat? Stau acasă și-și plâng de milă. Deja lacrimile le șiroiau amândurora pe obraji.

—Așa e măi, confirmă, suflându-și nasul zgomotos într-un șervețel.

—Dar nu uita, ținu să mai puncteze demnitarul, printre sughițuri. Nici criminalii și violatorii nu mai sunt ce erau cândva. Acum omoară cu milă. Plâng, dom’le, când căsăpesc pe vreunul. Violatorul plânge cot la cot cu victima. Plângeau amândoi parlamentarii, în hohote. Plângea și jurnalistul.

Între timp, femeile,observând fenomenul,au fost nevoite să fie bărbate și le cred însă asta ne cam încurca pentru că aveau pretenții de salarii mai mari. Toate până la bani și putere. Guvernul risca să fie condus mai mult de femei. Așa a scos Ordonanța de Urgență în urma căreia s-a hotărât extirparea glandelor lacrimale tuturor bărbaților, băieților și noilor născuți de sex masculin. Măcar eu am fost dintotdeauna mai sensibil. Așa m-am născut. De-aia nici femeile nu s-au lipit de mine. Nici bărbații. Noroc cu prietenul meu și singurul, robotul. Doar să-i spun să mă mângâie și-o face în toate felurile posibile. Poate că ar trebui să recunosc, public faptul că sunt robosexual. Sunt convins că nu sunt singurul.

Dar bietele copile. Cum pedalau ele cu piciorușele lor mici și întorceau manșetele. Nu se face așa ceva. Am plâns în sinea mea, virtual și cu mare atenție. R3-D1 poate citi cu mare precizie mimica feței. De dragul meu, cine știe ce-ar face.

Abia aștept să se termine ziua de azi. Ce bine că mâine nu mai muncesc. Doar o să vizitez planeta. Deocamdată, mă odihnesc pe scaunul meu din cabină. Bun scaun. Face și masaj. Eu și gândurile mele la care, slavă Domnului, nu are acces nimeni. Deși, câteodată, am impresia că Domnul ăsta le știe pe toate doar că este foarte discret. Probabil o fi directorului vreunei planete îndepărtate la care noi încă nu avem acces. Dar uite, R3 tocmai mi-a trimis o notificare. Scrie cică să trimit raportul acum, să fac un duș, apoi să opresc la Fabrica de Săpunuri. Interesant. Uau! Asta nu era în plan, dar am auzit că e tare. Cică aici se fac celebrele săpunuri cu lapte de căprioară. Poate primesc și eu unul. Sunt foarte entuziasmat.

Send

Ilustrație grafică: Adrian Chifu