E un truism afirmația că SFul este o literatură evazionistă? Că mișcarea SF e doar o supapă prin care evadăm dintr-o realitate gri, insipidă și inodoră? Noi nu optăm întru totul pentru acest punct de vedere pesimist asupra rolului literaturii de ficțiune, căci la toată literatura imaginarului se poate lipi această etichetă de construire a unei lumi „virtuale”, fie ea descrisă într-o povestire, o carte,  o bandă desenată sau o serie de romane.

Pentru că rolul literaturii SF nu este cel de a zugrăvi rafturile magazinelor pline de marfă bună și ieftină, de a descrie autostrăzile viitorului apropiat prin care avem acces rapid la stațiunile de recreere dedicate oamenilor muncii de la orașe și sate. Nu de a lăuda pe liderii cominterniști, populiști sau liber-schimbiști care azi se simt providențiali, ovaționați de către cei partinici la măsurile lor populiste, creînd iluzia unei economii prospere,  paralelă cu realitățile palpabile pentru o largă majoritate neprivilegiată.  Nicidecum.

Un  ins racordat la informațiile științifice,  tehnice, artistice și social-economice, care e deschis analizelor cu caracter profesionist, necomandate de  interesele de manipulare mediatice, este „cetățeanul  ideal” care poate furniza estimări mai realiste de direcții, perspective de dezvoltare necesare societății actuale. Imaginația și creativitatea scriitorului de SF dau ideile care pot sta la baza unei creații literare, dublate de măiestria și abilitatea de a creiona personaje și întâmplări veridice, de a naște și rezolva, teoretic, situații posibile sau probabile de a se întâmpla, de a studia modul în care personajele pot cugeta și reacționa pentru a rezolva provocările sociale sau naturale la care sunt supuse. Umanul este pus sub lupă, individul este supus unor teste la limită, sau unor situații aparent fără ieșire.  Uneori întâlnim situații previzibile, dar încărcate de semnificații, cum ar fi catastrofele naturale sau artificiale, războiul nuclear fiind o temă devenită clasică după primul război mondial, de la apariția lui „R.U.R.”– de Karel Čapek în 1920. Subtilitățile de limbaj sau modurile diferite de comunicare cu entități extraterestre pot fi interpretate ca fiind similare situațiilor de încordare diplomatică între civilizațiile noastre terestre, cu obiceiuri și cutume proprii, neîmpărtășite de alte comunități. Subiectul mirodeniilor din „Dune” de Frank Herbert este o paralelă clară la petrolul lumii arabe. E binecunoscut „modus operandi” al filmelor de acțiune SF de model american care găsesc pe băieții răi în fiecare decadă istorică prin etniile țărilor celor de care marile corporații au în plan să îi „civilizeze” prin acțiuni de comando,  pentru resursele lor sau piața de desfacere lărgită. Astfel, reprezentanții „bad guy” au fost, în ultimii 70 ani: germani, japonezi, ruși, chinezi, coreeni, vietnamezi, iranieni, panamezi, guatemalezi, afgani, irakieni (deși inițial unii erau din tabăra aliaților), palestinieni, libieni, sârbi (prin anii 91-93), sirieni, și, după descoperirea resurselor din Marea Neagră, doar faptul că le dăm pe gratis ne salvează de la a fi trecuți pe o prezumtivă „listă neagră”. Visele noastre de a împărți profiturile în mod egal au rămas doar pe tratatele semnate de Ceaușescu și  în eventualele noastre proze SF.

Liderii actuali români sunt inși mărunți, despărțiți de un ocean (la propriu și la figurat) de personajele supereroi americani. Nu  avem pe listele de vot  nici un Captain Romania, nici un Superman, nici măcar un Țepeș-Draculea mai mic, care să aducă dreptatea pe teritoriul unde cândva puteai lăsa desaga lângă fântână și nu se atingea nimeni de ea zile în șir. Departe de o viziune distopică, a unei dictaturi luminate renascentiste sau post-industriale, dar și departe de utopia unei lumi mai drepte, pe care o visează omenirea de cel puțin  100 de ani, de când au pus bazele statalității pe baze etnice, visăm la un drept al maselor, la o democrație adevărată, o egalitate în fața legii deseori încălcate și la cheremul baronilor cu conturi necercetate, unde dispar bugete, aidoma fenomenelor enigmatice din triunghiul Bermudelor. Paradigma mondială s-a schimbat acum în „neocolonialism democratic”, de implementat acolo unde interesele geostrategice sau de resurse o cer. În anii 70, pe vremea lui Alvin Toffler, existau doi poli de putere politică și un al treilea, economic, în formare, cel al statelor nealiniate. A fost epoca de vârf în prosperitate socială și de repartiție mai echitabilă a veniturilor pe clase sociale, în toată lumea. Această prosperitate s-a degradat treptat, mai ales după anii 80, când războiul rece avea să fie pierdut și cele două categorii de state mai puțin dezvoltate anihilate, intrând în continuă degradare și aservire economică. Cu siguranță nu modelul capitalist trebuie să fie scopul ultim al umanității. Nu sporirea profitului, creșterea cererii și acoperirea ei în modul consumist, cu ciclu de viață al produselor din ce în ce mai scurt, ducând la epuizarea resurselor, inevitabil, și la umplerea arealelor naturale de deșeuri, nu acesta este scopul omenirii.

Deja plasticul ingerat de animale este un pericol pentru supraviețuirea speciilor. Incendiile fac ravagii, exploatarea intensivă a resurselor naturale nu pun în pericol doar țările mai slab dezvoltate unde s-au extras, ci duc la o epuizare globală și o extindere la scară planetară a distrugerilor de ecosisteme.  Superficialitatea și autosuficiența vor amplifica trăsăturile unei societăți decadente, aflată în pragul unui colaps de care nu prea e conștientă. Dincolo de „lumea bună” există forțe înarmate cu fervoare religioasă care au determinarea de a prelua conducerea. Noi hoarde înarmate cu arcuri cu săgeți stau la porțile fortificațiilor și așteaptă ca străjerii să se îmbete și să își dea foc singuri la palate. Când curentul electric se va opri, ne vom întoarce în epoca sclavagistă. Spirala aceasta de om-robot prins într-un mecanism auto-replicativ al absurdului  se va prăbuși sub propria ei greutate. Toate epocile au fost încheiate prin catastrofe economice și umanitare. Au năvălit alte seminții pe vechile teritorii, au ucis, au dărâmat statui și opere de artă, au dat foc bibliotecilor și au implementat noi paradigme culturale, noi zeități.

Într-un secol cel mult, 50 de ani spun alții, pagubele vor fi la scară de extincție planetară, dacă nu se iau măsuri acum. Literatura SF a anticipat toate acestea  încă de acum 50 de ani. Dar nu prea au fost lideri cu viziune, cu planuri pe termen lung, care să treacă dincolo de mirajul profitului imediat, pe termen scurt. E nevoie de un dezastru ca să punem în funcțiune alt model de dezvoltare, unul sustenabil? Unii spun că da, cei care au acaparat puterea nu mai au nicidecum vreo viziune de viitor. Lor trecutul le-a furnizat orice și-au dorit în prezent.  Iar viitorul nu contează.  Nu pot face nici o schimbare care le-ar scădea statutul de semizei. Cine ar mai putea proiecta viitorul, acum? Nu putem da decât un sfat venit din înțelepciunea populară:

Cei care nu au scriitori SF, să își cumpere!


Imagine: The Baka Arts