povestire apărută în Helion Online nr 2 /mai-iunie 2010 – omagiu colaborării cu Ștefana Cristina Czeller

Mihail ştia că lumea se învârte în jurul său. Cei pe care-i întâlnea i-o spuneau chiar fără să-şi descleşteze buzele. De fapt, unii încercau aprig să-şi ascundă interesul pentru orice gest al său. Ca femeia cu balonzaid roşu… Nici măcar nu l-a privit când a trecut pe lângă el! Cei mai puţin pricepuţi aşa făceau când drumurile li se încrucisau în furnicarul veşnic schimbător al străzilor. Îl ocoleau cu privirea, ca şi cum ar fi fost înca o movilă din gunoiul pe care-l aduna. Ăia mai deştepţi îsi lăsau ochii să alunece peste el şi înclinau din cap. Unii chiar îl băteau uşor pe spate, spunându-i că face treabă bună! De parcă n-ar fi ştiut cine erau Ei… Mihail însa le descifra şaradele şi zâmbea pentru sine.

 

N-avea să le meargă! Şi ce dacă uneltirile lor îl lăsaseră fără o slujbă mai de Doamne-ajută, fără iubită, fără prieteni cu două feţe? Nu se dădea bătut aşa de uşor. Lupta cu ghearele şi cu dinţii pentru fiecare zi, pentru fiecare ceas. Își smulgea victoriile mici care o pregăteau pe cea mare. Devenise foarte bun la asta.

Ştia adevărul de când avea cincisprezece ani. Atunci le văzuse adevărata faţă. Prima fusese soră-sa mai mică, într-o dimineaţă cu miros de flori de cireş. Îi punea în faţă farfuria cu clătite şi, într-o bătaie de inimă, nu mai era puştoaica guralivă, cu degete plinuţe, ochi cârpiţi de somn şi păr ciufulit. Atunci nu ştia încă să se stăpânească. Izbucnise în plâns şi o luase la goană. Se ascunsese copilăreşte sub pat, de parcă el ar fi avut zece ani. Ca şi cum o bucată oarecare de lemn l-ar fi putut despărţi de Ei… Acum, putea să le râdă în faţă.

Întotdeauna venea clipa potrivită. Trebuia doar să aibă răbdare şi savura înca una dintre victoriile mici. Şi acum, împinsa din spate de vântul rece, care-i făcea să fluture poalele balonzaidului, femeia cotea pe o stradă îngusta. Erau doar ei acolo. El furişându-se, ea ţăcăind stupid cu tocurile cât cataligele. Mihail tremura, încercat de acea febră care-i vestea că e timpul să scoată cuţitul. Nu avea nevoie de medicamente ca să i-o potolească. Pastilele erau pentru bolnavi. El ştia. De atunci ştia, de la 15 ani. Doar că acum nu-şi mai repeta greşeala, nu se lăsa copleşit de revelaţie. Nu încerca să se ascundă de Ei. Nici să le spună că-i vedea.

Le vedea ghearele cu vârf de ac, lungi şi curbate. Ochii rotunzi, sângerii, fără iris. Şi gura strâmbă, băloasă. Colţii şi limba ascuţită, şerpuitoare. Maică-sa chemase doctorii când îi strigase adevărul. Mulţi veniseră peste el, da! Toţi la fel. Halate albe pe trupuri cu putoare de mlaştină. Nu o simţise niciodată, dar era sigur că aşa miroseau cele mai fetide adâncuri. Vorbe de încurajare ieşind cu împroscătura de puroi, braţe neomeneşti strângându-l, sufocându-l. Maică-sa plângea şi îi repeta să fie cuminte, ca atunci când tata trântise uşa în urma sa. Îi spunea că doctorii o să-l ajute.

Îl ajutaseră, dar nu cum credea ea! În încăperea albă, cu pereţi capitonaţi, departe de toţi, se ascultase pe sine. Oricât îl îndopaseră cu pastile, nu se îndoise nicio clipă de adevărul revelaţiei sale. Doar dacă trebuia să-l vestească. Şi descoperise calea răbdării.

Femeia îl simţi şi se întoarse. Ca întodeauna, prea târziu. Ar fi putut să facă asta şi cu ochii închiși, atât de obişnuite îi deveniseră mişcările. Era a douăzecea, a treizecea? Le pierduse numărul. O prinse de păr, silind-o să îngenuncheze. Murmura ceva, dar lui nu-i păsa. Doar nu credea că-l păcăleşte cu o rugăciune! Cuţitul îi trecu peste gât mai uşor decât dacă ar fi tăiat aluat. Valul de sânge cald îl lovi pe Mihail, dar nu se feri. Îmbibat de scurgerile răului, se simţea aproape de o forţă mai presus de sine. Vorbea prin el, oriunde s-ar fi aflat. Chiar şi într-o fundătură mizerabilă, cu miros de urină. De animal, de om sau de amândouă.

Un câine slăbănog se repezi la trupul cald, amuşinând sângele. Mihail nu-l goni. Aruncă hainele şi, aşa despuiat, lăsă ploaia să-l spele. Mereu începea să plouă după ce termina. Cineva, acolo sus, avea grijă de el. Scoase din rucsac hainele de schimb. Păcat că nu putea aştepta afundarea trupului în hăul unde-i era locul. Oricât ar fi vrut să-şi îngăduie acea măruntă plăcere omenească, trebuia să plece.

Miliţienii erau de-ai lor, ca şi doctorii. Ştia ce vroiau toţi de la el. Credeau că l-au învins, că a abandonat calea cea dreaptă. Că s-a resemnat să fie un trepăduş anonim, fără rost şi chemare. Dar el îi vâna, da, cum îi mai vâna! Avea să-i termine, chiar dacă asta îi va lua toată viaţa. Cu fiecare trimis al Întunericului răpus, mâna îi devenise mai sigură, spiritul mai limpede. Grea era misiunea sa, dar îi stătea în puteri. Putea separa lupii de turma neştiutoare. Dacă maică-sa şi restul moscoviţilor scârbiseră îngerii cu orbirea lor, el, Mihail, le luase locul pe pământ. De când le auzise cântul de jale al înfrângerii, într-o cameră cu pereţii albi.
Mihail își înălță chipul spre cerul pe care norii se băteau pentru fiecare crâmpei de albastru. Sângele lor străveziu îl spălase pe cel al necurăţeniei. Totul era aşa cum trebuia să fie. Se putea odihni până mâine.

Grafica: Traian Abruda