1. Sólarsteinn

 

Theophilius se trezește încă o dată, izbit de perete. Pentru că ocupa postul de Mystikos, primise unul dintre cele mai bune paturi de pe corabie.

–  Dacă rogojina asta e cel mai bun loc să dormi pe barca asta nenorocită atunci chiar nu vreau să știu unde doarme ultimul nenorocit…

Dintr-un pat alăturat, o voce îi răspunde. Vorbea greacă, dar modul în care silabisea trăda originile scandinave, atât de comune în Garda Varegă.

–  Mystikos, să înțeleg că marea nu-ți e iubită. În Miklagard nu ai fost nevoit să-ți petreci nopțile pe mare, mângâiat de cele nouă fiice ale lui Ægir și Rán.

– Ce? De cine? Ce tot spui, varegule? tresare Theophilius.

– Îți spun că pe mare un singur zeu nu-ți e destul ca să-ți poarte de grijă. Se pare că Hvítakristr nu te-a ajutat prea mult, Mysti…

Un alt vareg întrerupe discuția, într-o greacă și mai pocită, cu câte o pauză urmată de un cuvânt în limba nordicilor.

– Termină cu tâmpeniile tale, Fiske. Taică-tu e creștin, maică-ta la fel. Și tu ai fost botezat. Cine naiba ți-a băgat în cap… balivernele astea?! Ori taci din gură ori te arunc peste bord, pește… împuțit.

– Nu toți din satul meu au fost botezați, sunt și cei care nu se închină lui Hvítakristr . Ei, care păstrează vechea cale, Thorsen. Numele tău îmi spune că ai tăi ar fi de acord cu mine, răspunse Fiske, nemaiobosindu-se să mai vorbească greacă.

– Asta nu-i treaba ta. Du-te și te culcă. Până în Vinland mai e mult, mai lasă din hula ta păgână și pentru alte nopți.

– Da, să nu-mi las și tălmăcirea stelelor și arta navigației pentru alte nopți.

– Cum spui tu, pește împuțit.

 

Noaptea aceea marea a continuat să biciuiască corăbiile, stricând somnul echipajului. Un cor de înjurături, unele în greacă, altele în limba nordică, se face auzit. Theophilius a învățat în schimb să tacă, ca nu cumva să-i dea vreo idee de discuție nocturnă lui Fiske. Știa că oricum, dacă mai împart mult timp barca, va afla totul despre zeii lui, toate poveștile cu giganți și lighioane de tot felul. Doar în ultima săptămână a ascultat de cel puțin cinci ori cum se va desfășura Ragnarök-ul și cine pe cine va omorî. Avea în gând ca la următoarea întâlnire cu restul flotei să ceară strategosului, un vechi prieten, mutarea unuia dintre ei pe o altă navă. Trebuie să existe un loc pe una dintre cele treizeci de bărci. De acel moment salvator îl despărțea cel puțin două săptămâni. Dacă nici atunci nu îi era îndeplinită voia, prefera să se arunce în apă și să înoate în urma întregii flote, doar să scape de povețele scandinavului.

Dimineața, înainte de a lua micul dejun, Fiske se hotărăște să-și exerseze deprinderea de navigator. Cerul e brăzdat de nori iar soarele se ascunde de privirea nordicului. Momentul e potrivit pentru a-și folosi cea mai valoroasă unealtă, sólarsteinn-ul, piatra soarelui. Bunicul lui, ultimul din sat care a mai apucat să se împotrivească botezului, i-a lăsat drept moștenire acea pietricică semitransparentă. Știa că nepotul lui nu o să aibă nevoie de pământuri sau animale, doar de acel prețios instrument. Varegul ridică piatra și privește prin ea, căutând o urmă de lumină. Se rotește de câteva ori și se așează satisfăcut la masă.

Thorsen îl privește și râzându-i, îi spune:

– Acum că știi în ce direcție mergem, deși malul e în zare, poți să te așezi la masă. Știi ce mâncăm astăzi? Harðfiskr! Să mănânci cu grijă, să nu-ți înfuleci vreun frate, pește împuțit!

– Ai grijă să nu-ți înghiți vorbele, fiu al lui Thor. Mereu caut pe cer soarele pentru că nu se știe ziua în care Sköll îl va înghiți.

– Teme-te mai mult de ziua în care Hvítakristr va judeca viii și morții!

– Eu voi fi de mult în Valhöll atunci…

Zilele pe mare treceau greu, singurele metode de divertisment fiind jocurile cu zaruri, poveștile, glumele și bârfa. Un adevărat calvar pentru Theophilius, obișnuit cu munca sa de Mystikos, secretar personal al basileului. Dar trebuia să treacă și prin această probă de foc. Își imagina colonia imperială din Vinland, rutele comerciale, resursele pe care le putea exploata, totul sub atenta lui supraveghere. Corăbiile erau pline cu tot ce le este necesar pentru a pune bazele unei colonii prospere. Dar până acolo trebuia să supraviețuiască prezenței lui Fiske.

 

2. Apotrópaios

 

Theophilius nu e un om foarte complicat. Când stătea în Konstantinoúpolis, îi plăcea să stea în skrinionul lui, adică în camera lui de lucru și să transmită diverse ordine în întreg imperiul: o donație pentru o biserica din vreo themă îndepărtată, soluționarea unei moșteniri problematice sau uneori protejarea avuțiilor unor episcopi din calea fiscalizării imperiale. Totuși, nu se putea spune nici că era îngust la minte sau că juca rolul un simplu birocrat. Theophilius sfătuia împăratul, fiind omul ce trebuia să asculte intrigile din palat și din întreg Imperiul Roman de Răsărit. Știa în cine să aibă încredere și în cine nu.

El a fost cel ce a recomandat ca în expediția către Vinland să se folosească echipaje mixte, de rhōmaîoi și varegi. Apoi, i-a găsit pe cei mai iscusiți constructori de bărci din cele mai îndepărtate colțuri ale tărâmului, a mai chemat pe alții din Scandinavia și le-a oferit șansa să se întreacă în dibăcie. Unele bărci erau phortēgoi, forma clasică cunoscută și folosită de bizantini pentru comerț, iar altele knarr-uri, cele preferate de nordici în călătoriile lor. Desigur, adaptări au venit din ambele părți, pentru a asigura succesul expediției.

Privindu-l pe Theophilius, primul lucru pe care îl observi sunt ochii lui albaștri. Uneori, fiind nevoit să meargă în vizite de-a lungul Imperiului, era acuzat de țărani că practică magia, că e vrăjitor și că tot satul urma să fie deochiat. Asta până când ordona renovarea bisericii locale sau până dădea scutiri de taxe și impozite, atunci brusc devenea un tip simpatic. Iar asta era sarcina lui principală.

Chiar dacă stătea mult timp la curtea imperială, nu era interesat să participe în dansul ritualic ce se desfășura în jurul basileului. Știa pe de rost “De cerimoniis aulae Byzantinae”, dar prefera să nu se amestece. Totuși, era un fin observator. Iar această trăsătură i-a atras admirația și credința împăratului. În urmă cu cinci ani dejucase o intrigă perfidă, prin care un nobil din Corint, Bardas Glycas, voia să fie avansat în funcție.

Glycas angajase un mercenar experimentat și i-a cerut să simuleze o tentativă de regicid. În ultimul moment, nobilul avea să intervină pentru a proteja viața împăratului. Mai mult, urma să fie rănit ușor de asasin, pentru emfază. Desigur, planul a fost unul eșuat. Mercenarul nu lucra singur. Din banda lui făcea parte și un cunoscut al lui Theophilius, adică cineva care primea o mică stipendă pentru colaborarea cu autoritățile.

Theophilius nu suferea vorbăria. Prefera liniștea. Câteodată era obligat să participe la recepții și banchete, de la care se retrăgea primul. Singura lui slăbiciune erau tartele cu miere, pe care le înfuleca primele. Apoi bea un pahar de retsina și se retrăgea discret de la masă. Singura dată în care nu i-a fost îngăduit acest tabiet a fost la un ospăț dat chiar în numele lui.

 

3. Frankrig

 

– Privește în zare, romanule. Regatul Franței, spuse Fiske.

– Mhm, mormăi Theophilius.

– Urmează să facem o oprire aici. Am înțeles că acest regat ne este prieten. Corect?

– Mdea. Pe cât de prietene pot fi două regate din părți opuse ale lumii.

– Cu atât mai mult se pot menține relații cordiale între state, ele neavând vreo graniță comună. Poate că și noi, după ce ne despărțim, o să fim prieteni.

– Fiske, cu această speranță o să mă despart de tine și de poveștile tale.

– De mine ușor poți scăpa dar de ce ți-am spus eu nu. Roagă-te să fi printre cei ce mor onorabil, în luptă.

– Măcar astăzi lasă-mă în pace. Nu mă simt bine.

 

Norii se adună pe cer, semn că urmează o furtună. Bărcile flotei imperiale sunt, totuși, perfect capabile să reziste și celor mai puternice valuri. Theophilius, în schimb, nu e echipat cu o constituție și o obișnuință care să-l facă imun la capriciile vremii. I s-a făcut dor de cămăruța lui din Konstantinoúpolis, de unde vedea marea în depărtare. Acum putea simții gustul apei sărate, mirosul oceanului și, mai rău, cel al echipajului.

Se ridică încet și se reazemă de marginea corabiei. Simțea că urmează să vomite. Dieta formată din pește sărat și pesmeți nu-i pria. Prea rare și scurte au fost popasurile pe uscat ale navei sale.

Fiske îl privea atent. Simțea cum vigoarea lui Theophilius se scurgea. Vedea cum genunchii romanului se înmuiau, fața i se albea iar peștii pe care nu de mult i-a mâncat înotau din nou, liberi, în ocean. Toată prestanța lui de înalt oficial al Imperiului se prăbușea. Era clar că urma să leșine. Cu ultimele puteri se prinde de balustradă dar e cât pe ce să cadă peste bord. Nordicul îl înșfacă și îl așază pe jos. Theophilius închide ochii. Trebuiau să-l ducă de urgență la mal.

Se trezește apoi, întâmpinat de urletul unui copil. Limba pe care o vorbea nu îi era câtuși de puțin cunoscută.

– S-a trezit! A deschis ochii!

– Unde sunt? Ce s-a întâmplat? bolborosi Theophilius.

– Pe uscat. Dacă nu te prindeam ar fi trebuit să te pescuiesc din mare. Un pește pescuind un om, Mystikos. Ai acum ocazia să te desparți de mine și să riști o asemenea soartă, spune Fiske

– Mulțumesc, cred că o să rămân tot pe barca noastră. Cât timp am fost leșinat?

– O oră. O să ai timp să-ți revii și să te pui pe picioare că stăm o săptămână. Să mânânci ce ți-am adus

Pe masa de lângă pat era o farfurie cu supă și un bol cu un terci dulce și puțin condimentat.

Coliba în care stătea aparținea unei femei care se ocupa cu remedii. Odată ce suferindul i-a fost adus fugise în pădure iar acum se întorcea cu o sacoșă plină de diverse ierburi. Intră în casă, își lasă povara din brațe și se apropie de el. Îi pune mâna pe frunte ca să verifice temperatura.

–  Da, fruntea ta e rece. Mănâncă ce ai acolo, poate așa o să ai umorile din nou echilibrate. Până mâine nu te ridici din pat.

– De unde cunoști limba noastră?

– O femeie ca mine trebuie să cunoască multe. Știu să vorbesc, să citesc și să scriu în multe limbi. Nu te-ai aștepta, nu?

– Eu nu mă așteptam la nimic. În schimb, nu am decât mulțumire pentru ajutorul pe care mi l-ai dat. Se vede că viața pe mare nu e pentru mine.

– Nu e, tu ai umorile reci și umede iar marea e și ea la fel. Am înțeles că mai ai mult până in Scandinavia. De acolo vrei să aduci mărfuri și să faci comerț? Află de la mine că multe din ce vei găsi acolo din regatul nostru au fost luate.

– Pentru noi, Garda Varegă a fost mereu un sprijin. Acum sunt și ei creștini.

– Se poate, dar sângele nostru e pe mâinile lor. Dar ce-ți țin eu morala acum? Ai primit un ordin și trebuie să-l îndeplinești.

– Mda, un ordin.

Povestirea se continuă cu partea a 2-a.