Acest eseu i se dedică lui Graham Connor, cel care știa să pună întrebări și, adesea, descoperea și răspunsurile.
Când știința nu vă mai răspunde, puneți alte întrebări
O ieșire la plajă, o plimbare pe malul mării, sau chiar o scurtă bălăceală în apă poate oferi, pe lângă senzația agreabilă a contactului cu universul lichid, și un prilej de reflecție asupra formelor curioase ale scoicilor găsite (când veți putea urmări spirala unei cochilii și descoperi un număr secret, o secvență Fibonacci adesea întâlnită în natură), sau asupra vietăților marine întâlnite la o scufundare chiar și modestă, un echipament cuprinzând doar o mască, labele de plastic și snorkelul (tubul) pentru respirat. Forme și vietăți întâlnite într-o scurtă explorare marină vă pot stârni o serie de întrebări interesante, iar răspunsurile pot fi de o complexitate înșelătoare, sau pot clasifica destul de exact această lume subacvatică. Asta până coborâm la adâncimi cu adevărat mari, unde începe o lume despre care nu știm mare lucru, populată cu creaturi bizare, luminescente, sau de-a dreptul hidoase, venite parcă dintr-o lume de coșmar, întunecată ca iadul, existând într-o presiune enormă, capabilă să transforme un submersibil într-o bucată de metal scoasă parcă dintr-un laminor.
Iar aceasta-i lumea de lângă noi, de pe aceeași planetă, care ne epuizează întrebările și răspunsurile. În comparație cu asta, despre cosmos chiar nu știm nimic. Nu putem spune decât că pulsarii și quasarii se află la marginea universului observabil, că „găurile negre” sunt doar obiecte demonstrate matematic, nu le putem vedea direct ci doar prin efectul de lentilă cosmică, prin curbarea luminii, sau prin efectele devastatoare declanșate în proximitatea lor printre stelele sau planetele care s-au nimerit în apropierea lor. La fel de teoretice ar fi și bănuitele mașini ale timpului și spațiului, „găurile de vierme”, iar astro-fizica are o mulțime de întrebări în tolbă, însă majoritatea enunțurilor sale vizavi de aceste obiecte cosmice stranii, de neverificat prin observare directă, sunt doar simple presupuneri.
Propria noastră obsesie egocentrică ne-a plasat într-un epiciclu de neclintit iar, pentru vreo 2000 de ani concepțiile astronomice au poziționat Pământul în centrul universului, respingând, cu trufașă siguranță, teoria heliocentrică, visată și de Platon, reformulată de Giordano Bruno, fapt pentru care a și plătit cu viața. Când întrebările noastre se concentrează asupra unor chestiuni mai puțin abstracte, precum forța, masa și gravitatea, specificate în fizica newtoniană, extinsă spre alte tărâmuri ale teoriei de minți geniale ale unor cercetători precum Einstein, Stephen Hawking, Werner Heisenberg sau Steven Weinberg, mișcările planetare de pe boltă au devenit mult mai ușor de înțeles și evaluat. Dacă astro-fizica (sau helio-fizica, mai degrabă) ar putea prevesti evoluția flamelor solare, avertizând omenirea asupra iminenței unui nou incident Carrington, atunci această helio-fizică ar deveni mult mai complicată și și-ar pune întreaga credibilitate pe următorul incident solar cum a fost cel din 1859, acea furtună solară care s-a abătut asupra unei societăți pământene aflate în veacul al XIX-lea, când doar telegrafia prin fir funcționa și rețeaua de iluminat electric, aflată la începuturile sale.
Astăzi, o asemenea flamă ne-ar trimite brusc înapoi în secolul al XVIII-lea, în epoca de dinaintea Revoluției Industriale engleze. Cum omenirea se află la numai 8 minute distanță de soare, o asemenea capacitate de predicție ar fi esențială. Însă, ținând cont de dinamica suprafeței solare, mecanismele termice și nucleare care întrețin steaua cea mai apropiată de Pământ, orice astfel de pronostic „solar” este o aventură. Pentru că, la fel ca și despre viața din adâncurile oceanelor și dinamica transformărilor de acolo știm prea puține. Atunci, în lipsa unor răspunsuri care să ne permită precizie, trebuie să schimbăm întrebările, fără a ne mai împiedica de teoria haosului, care ne ține să stabilim cu precizie unde se vor afla exact trei corpuri cerești cu masă egală. Nu putem preciza nici unde anume se va afla un pendul la un moment dat, din aceleași motive complicate. Pendul am scris? Ok, cât e ceasul? E mai simplu așa.
