Miloș Dumbraci (1975) s-a născut în Râmnicu Vâlcea și locuiește în București. A absolvit Academia Tehnică Militară din București. A debutat în Gazeta SF, 2015, cu povestirea Tristețea, publicând ulterior povestiri, nuvele și articole în revistele: Gazeta SF, Nautilus, Helion, Fantastica și Știință și Tehnică. Genurile abordate în povestiri: SF, fantasy, fantastice și horror. În 2016 a debutat în volum cu Hoțul de Moarte (volumul de povestiri) și Luizienii (nuvelă). În 2018 a publicat, la editura Vremea, în colecția Icar gestionată de Michael Haulică, romanul grim fantasy Flamura Neagră – prima carte din Cronicile Kanjere.
Ai debutat cu un volum de proză scurtă Hoțul de moarte, la editura Millennium, pentru ca iată anul acesta să debutezi și la roman. Spune-mi te rog, ce te atrage cel mai mult,proza scurtă sau romanul?
Sincer să fiu,chiar și ca cititor prefer proza scurtă, mai ales în SF. De ce mai ales în SF? Fiindcă pentru mine cea mai mare calitate a sa, care îl face subgenul meu preferat în literatură, este neașteptatul, uimirea („sense of wonder”). Iar la roman, odată ce te-ai lămurit cu noutatea universului respectiv, acestea se reduc drastic, pe când în antologii, minune, la fiecare cam 20 de pagini ai altă lume! Complet alt univers, cu alte reguli, alte povești, alte surprize – un miracol al imaginației prins într-un obiect micuț de hârtie. Când citești o antologie bună de proză scurtă, e ca și cum te-ai uita într-un diamant magic: fiecare fațetă îți oferă o sclipire din altă minte, în doză concentrată.
Totuși, această preferință e valabilă doar pentru SF. Celelalte două literaturi care mă pasionează (dincolo de memorialistică și istoriografie, genuri mai degrabă științifice) sunt fantasy și ficțiunea istorică. Nici unul dintre ele nu permite dezvoltarea unei povești bune în mai puțin de câteva sute de pagini – astfel se explică și dihotomia mea proprie: scriu SF în proză scurtă și fantasy în roman (unde am descoperit că 400 de pagini oferă doar un început…).
Cum e trecerea de la proza scurtă la roman?
Simultan, mai simplă și mai dificilă decât mă așteptam. Mai simplă pentru că mă temeam că în roman nu voi avea destule de spus, dar am descoperit că dimpotrivă, o poveste odată pornită are potențialul de a se extinde uluitor de mult. Mai dificilă deoarece, fiind în esența mea autor de povestiri, am tendința de a trata fiecare capitol drept independent, cu propriul ritm de suspans, astfel că practic a trebuit să învăț din mers o doză de zen ca să nu iasă o călătorie prea agitată (încă lucrez la aceasta).
Ce anume te-a determinat să scrii? Se spune că în viața fiecărui autor există un moment de declic, în care știe că va ajunge să scrie. Dacă pot spune așa: când „a ieșit” scriitorul din tine?
Ce m-a determinat să scriu e simplu de răspuns: o viață întreagă de cititor pasionat. Într-un fel era natural să vină trecerea și de partea cealaltă a baricadei, atunci când devotamentul față de un gen literar e atât de mare cât să te împingă mai departe decât doar lectura. În schimb momentul de declic realizez acum că nu îl știu cert. Pur și simplu la un moment dat stăteam singur în curtea unei case și am trecut printr-un moment de melancolie care mi s-a părut atât de expresiv în forma sa (tristețea unei creaturi demonice față de maleficul celui de-al doilea război mondial care-i depășește chiar și lui înțelegerea), încât am simțit nevoia să nu-l las să piară. Am scris schița ”Tristețe”, am trimis-o la Gazeta SF, Alex Lamba a publicat-o, câțiva cititori și bloggeri au apreciat-o, așa că am mai scris, texte din ce în ce mai mari. Pe scurt, declicul inițial a fost un drac, iar energia sa kinetică a fost preluată de Lamba, declicul secund ce i-a dat și formă publică (sper că Alex mă va ierta pentru compania în care-l pun).
„Scrisul este, în general, o muncă dificilă.” – spunea Ray Bradbury într-un interviu. Cum decurge pentru tine scrisul? Ai un program fix, sau lași, așa cum facem majoritatea, pe sfârșitul săptămânii, sau, mai există și varianta asta, scrii… după cum vine inspirația?
O altă întrebare cu dublu răspuns: pentru mine scrisul este și mult mai ușor decât s-ar aștepta mulți, dar și mai greu. Să mă explic. Odată ce încep să scriu, totul curge de la sine foarte ușor și repede – o povestire sau capitol într-o zi (deci cam 20 de pagini sau mai mult), și în formă direct (aproape) finală, căci nu practic rescrieri. Ei, greu, foarte greu e acel început. Să găsești timpul necesar, în același timp cu starea de spirit creativă și harnică de care ai nevoie… se întâmplă rar. Iar din cauza dezamăgirii mele în creștere față de ce înseamnă literatura în România (de nișă dar și în general) – sau mai bine zis lipsa apetenței românilor pentru citit – face ca acest rar să devină tot mai rar. Ca program nu, nu am unul fix fiindcă nu aș putea scrie doar pentru că e programat. Așa fac în privința tradusului, unde nu e nevoie și de muze. Scrisul îl las pe sfârșitul săptămânii, ca majoritatea, iar inspirația e total independentă (când mă lovește vreo idee o notez și rămâne la dospit).
Pentru scris, folosești calculatorul sau de mână?
Sunt gamer pasionat din anii 90 – pentru mine calculatorul nu-i un aparat, ci un organ suplimentar. Nici nu aș putea scrie de mână – deseori nu-mi înțeleg propriul scris, iar alții nici atât (sunt stângaci). Așa că tastatura o aleg întotdeauna cu mare atenție (pour le conoisseurs: să fie mecanică). Nu mai vorbesc de viteză: dacă ar trebui să mă limitez la ritmul scrisului de mână… aș renunța.
Te-ai remarcat printr-o scriitură densă, de multe ori războinică, de inspirație sovietică, din genurile science-fiction și fantasy. Ce te atrage la acest gen militar?
Ce mă atrage la military scifi și military fantasy? Păi, sunt militar. Scriu despre ce mă pricep. Dar nu aceasta este esența. Motivul este același pentru care prefer SF-ul în general: cel mai tare admir spiritul combativ specific deschizătorilor de drumuri, exploratorilor, coloniștilor și da, al războinicilor. Tăria și voința de a lupta cu necunoscutul, cu ostilul, cu înfricoșătorul, inteligența de a găsi soluții urgente la probleme nu doar neașteptate, dar și de neînțeles, încăpățânarea de a nu renunța în fața unui inamic ce pare enorm și de neînfrânt, fie el habitatul unei planete misterioase ori o divizie sovietică. Citeam de curând o antologie de space opera în care antologatorul (american) remarca faptul că SF-ul hard a crescut istoric în jurul unor autori cu experiență militară sau cel puțin pe niște teme cu substrat militar. Pentru că (zic eu), în esență militarul, inginerul și astronautul sunt același lucru: niște ”rezolvatori” ai provocărilor. Dovadă că, de fapt, cosmonauții/astronauții au și fost de obicei ingineri și militari.
Iar apropo de ”sovietismul” prozei mele, fascinația mea față de oribilul experiment social care aproape că ne-a devorat și pe noi este dată de stranietatea sa (URSS a fost atât de ”altă planetă” că-i de mirare că nu este imaginația unui sefist) și, mai ales, caracterul de supraviețuitori al celor înghițiți de acea realitate alternativă. Ca și ambivalența rușilor în general, atât de ciudat amestecați ca suflete între impulsuri înălțătoare și pulsiuni josnice încât practic sunt extratereștri. Nu știi niciodată ce să te aștepți de la ei – de unde și excelentul potențial de personaje deosebite.
De ce science-fiction sau, de ce fantasy?
Ambele pentru că se traduc prin libertate. Pentru mine, crescut în comunism, au fost în mod real o supapă de eliberare din oribila pușcărie optzecistă a minții (și zic mersi că nu am prins-o pe cea a ”obsedantului deceniu”); dar și în prezent, aceste literaturi (care de fapt sunt însăși literatura primordială, cea a poveștilor cu monștri, din jurul focului), reprezintă o înaripare. Citești SFF și dintr-o dată ai super-puteri: poți zbura în alte lumi, dezlegat de regulile clare și tocite din jur. Fiecare carte SFF este o redescoperire al copilăriei, pentru că trebuie din nou să înveți regulile de funcționare ale lumii… și e atât de savuros să nu știi unde duc! Care sunt limitele, riscurile, capcanele! Science fiction îmi satisface această sete insațiabilă de descoperire, de cunoaștere, care deja aici mi-a fost lămurită de știință, dar acolo, în alte lumi, încă are ”terra incognita”. Iar fantasy pentru că se adresează omului primitiv care nu a dispărut niciodată complet din noi și care are nevoie de Povestea de care nu se va sătura vreodată: eroi care să se lupte cu fiarele din beznă. Binele să înfrunte Răul. David Goliatul. Și tot așa.
Cum vezi viitorul sf-ului? Dar al fantasy-ului? Nu doar la noi, ci așa, în general.
Cu fantasy e simplu: după cum spuneam și mai sus, este literatura primordială, de încă dinainte de inventarea scrisului și foarte probabil dinaintea omului actual (Homo Sapiens); nu a pierit niciodată și nu se va afla vreodată în acest pericol fiindcă se adresează unei părți a minții noastre care este fix aceea care ne definește umanitatea. Cu SF-ul însă e mai complicat, pentru că este o literatură specifică doar unei ere istorice, Revoluția Industrială. Esența SF-ului (”totul se rezolvă cu tehnică”) este aceeași cu a acestei ere și ia aceeași cale, a extincției. Pentru că, deși în mod real principiul rămâne valabil, deja tehnica a depășit omul mediu și percepția începe să fie ”totul se rezolvă cu magie” (care e tehnică pentru programator, dar pentru utilizator funcționează strict pe principii magice). Va reuși să se adapteze SF-ul? Deocamdată supraviețuiește prin a fi devenit mai degrabă ”prezent alternativ”, ceea ce nu-l mai diferențiază destul de alte genuri literare. Eu cred că da – atunci când va trece el însuși printr-o revoluție, cel puțin cum a fost cea cyberpunk (și atunci SF-ul clasic murea, dar bum! s-a schimbat ecuația). Și cred că aliații esențiali ai săi pentru a trece deșertul, fie că ne place sau nu, sunt cel puțin temporar (și) alții decât literatura (mai exact conținutul video și jocurile).
Ce autori din cele două genuri te-au influențat și de ce?
În SF, Philip K. Dick, pentru că era nebun 😊 Vorbind mai serios, pentru că este complet original și surprinzător în fiecare pagină, pentru că în foarte puține vorbe creează personaje perfect credibile și le duce în situații complet realiste și pentru că la el niciodată nimic nu-i ceea ce pare, întotdeauna mai e ceva în spate. Astfel nu doar că exploatează magistral neîncrederea naturală a maimuței din noi și spaimele cele mai întunecate, dar și te face să vrei mereu să cercetezi și mai mult, să cauți, să gândești, să presupui, într-un cuvânt să-ți folosești la maxim mintea când îl citești.
În fantasy, Joe Abercrombie, prin excelenta înțelegere a resorturilor umane ce-i motivează personajele, a celor sociale care-i structurează lumile și a modului cum se desfășoară realist luptele, de la cele om la om la cele tip bătălii pe larg. Și, mai ales, prin realismul său, de la sensul literar (cum scrie) la cel psihologic (nu are iluzii privind moralitatea oamenilor în condiții grele).
Cum proza mea SF și fantasy este întotdeauna întunecată și frizează frecvent horror-ul (câteodată trecând granița de-a binelea), nu pot să nu-l menționez și pe Stephen King. Pentru că găsește echilibrul perfect între puterea Răului și a celor care i se opun, între trăsăturile contradictorii ale personajelor sale și între detaliile necesare și acțiunea alertă. Și, desigur, ați ghicit, fiindcă scrie realist.
Citești des? Cât de importantă este lectura pentru un autor și, în general, pentru un om?
Citesc zilnic, ore întregi. Acum am ajuns la doar 7-8 cărți pe lună (cândva aveam un ritm mai mare), dar tot nu mi-aș putea imagina viața fără cărți. Conceptul că suntem în România doar 1 milion de cititori, și deci vreo 15-16 milioane de oameni nu citesc, mi-e atât de incomprehensibil că mă îngrozește. Și oamenii care nu citesc au parte de povești – ține de natura umană și deci nu sunt inferiori în vreun fel din privința potențialului și nevoii de imaginație; dar cartea, literatura scrisă, oferă o asemenea eliberare de modelele narative de bază încât sporește rezultatul final în mod exponențial. Și exponențial este și efectul asupra cititorilor: multe cărți reprezintă deschiderea unor uși la care nu s-ar fi gândit singuri (și nici imaginația colectivă nu ar fi mers spre ele, sunt apanajul unor indivizi unici), iar odată trecuți prin ele, ei înșiși încep să testeze punți la care altfel nu s-ar fi gândit nimeni.
De fapt, acesta este răspunsul meu și la întrebarea despre importanță. Probabil că pot exista și scriitori buni care nu au fost mari cititori, dar cu certitudine șansele statistice sunt incomparabil mai mici. Pentru un scriitor, lectura este în ziua de azi o condiție sine qua non (dar nu și suficientă).
Revenind la scris, spune-mi te rog, ai un proiect literar de durată? Crezi într-o carieră profesionistă de scriitor în România? La urma, urmei, oare se poate trăi din scris?
Un proiect de durată doar în sensul că intenționez să-mi tot testez potențialul: acum scriu un roman fantasy care va totaliza peste 800 de pagini în 2 volume. Lumea imaginată acolo (a kanjerilor) are potențial de serie și cred că aș putea scrie liniștit 10 volume, dar nu e cazul (revenim). Așa că apoi vreau să scriu o carte ”doar fantastică” (despre Șaman), dar direct în engleză, și să testez și marea de afară cu degetul. După ea, rămâne de văzut, însă cu certitudine tot altceva. Poate SF, poate ficțiune istorică sub alt pseudonim, cine știe.
Și acum partea de ”revenim”. Nu, nu e posibilă o carieră profesionistă de scriitor în România și nu se poate trăi din scris. Nici măcar în genurile care vând (biblii pierdute, domnițe oftânde șamd), d-apoi în literatură de nișă precum SFFH. Pe această nișă, lumea editorială și a cititorilor e atât de mică și stranie, încât eu personal o găsesc, după câțiva ani, descurajantă. În România este foarte ușor să debutezi în SFF, e destul de ușor să fii publicat (chiar și ”pe bune”, nu self-publishing mascat sau nu), dar nu prea merită să insiști din alt motiv decât pasiunea.
O întrebare oarecum frivolă, ce alte hobby-uri ai?
Prima mea altă pasiune cred că este evidentă din fundalul textelor mele: istoria. Sunt pasionat de istorie în general și al doilea război mondial în particular, motiv din care zilnic devorez istorie chiar mai multă decât SF. Motiv din care nu-i exclus ca la un moment dat să scriu și ficțiune istorică. O a doua, competitor serios cu literatura pentru devorarea timpului meu limitat, este gamingul – deși nu știu dacă e cazul s-o număr separat, din moment ce joc tocmai jocuri SF și fantasy (Witcher, Dragon Age, Elder Scrolls, Stalker, Metro, Deus Ex, Mass Effect).
Ce prețuiești cel mai mult din literatură? Ce aduce în viața ta o poveste bună? Cum te inspiră ea?
Multiplicitatea, alteritatea, infinitatea de perspective complet diferite asupra unor teme comune tuturor. Într-o formă sau alta, majoritatea prozei se referă la libertate: lipsa ei, căutarea ei, apărarea ei – și de aceea pentru mine literatura înseamnă libertate. Poveștile bune? Nu din viața mea provin, nu amestec ce trăiesc și ce scriu, dar provin de obicei din istoria reală. Sunt povești sau frânturi de povești adevărate care au meritat să rămână în memoria oamenilor, așa că mă inspir din ele și le readuc și eu la viață.
Legat de întrebarea anterioară, ce anume vrei tu să transmiți prin textele tale?
Un mesaj simplu: orice problemă sau provocare, indiferent cât de uriașă ori de neînțeles, poate fi rezolvată prin inteligență și voință. Dacă nu poate fi înfrântă, cel puțin merită cercetată din toate unghiurile. Și dacă și atunci te strivește… luptă și cel puțin vei pieri cu onoare 😊
Ți-ai găsit vocea de autor?
Ca scriitură da, de-abia acum, după ani de scris, mi-am stabilizat stilul – pentru că scriitoreala se învață și cizelează prin exercițiu și am avut multe de testat și învățat. Ca subiecte nu și sper sincer nici să nu îngheț vreodată într-un singur proiect sau șablon. Iar ca esență proprie, caracteristică, recognoscibilă – desigur: întunecat și alert, military, realist/concret, post-sovietic.
În final, te rog, un cuvânt pentru cititorii tăi.
“I guess that’s the story of life: what you most fear never happens, but what you most yearn for never happens either. This is the difference between life and fiction”* spunea Philip K. Dick. Îmi permit să-l parafrazez și vă doresc să citiți proza care să vă permită confruntarea cu cele mai urâte spaime și întâlnirea cu cele mai mari dorințe.
În prima privință, fac tot posibilul să vă ajut.
*”Cred că asta-i povestea cu viața: nu vei păți niciodată ce te îngrozește cel mai tare, dar nici nu ți se va îndeplini dorul cel mai dorit. Asta-i diferența dintre viață și ficțiune.”
