Singurătatea Singularității – Alexandru Lamba
2018, editura Herg Benet, colecția Speculativ, 216 pag., ISBN 978-606-763-206-4
Alexandru Lamba scrie acel gen de SF care-mi place, cu partea științifică ocupând o parte importantă în desfășurarea intrigii. Pe măsura dobândirii experienței în arta scrisului, autorul a învățat să echilibreze tot mai bine acest aspect, pentru a nu îngreuna lectura. Dacă în superbul roman Sub steaua infraroșie primul capitol constituie o adevărată piatră de încercare pentru un cititor neavizat, Alex a dobândit abilitatea de a face tranziția mai lină, captând întâi interesul cititorului și abia apoi oferindu-i esențele tari.
Pentru că autorul știe să construiască povești captivante. Fără a apela la multe înflorituri stilistice, preferând în schimb o relatare cât mai curată, el propune intrigi atractive, de multe ori ascunzând în interiorul lor revelații care, la un anumit moment dat, pot schimba complet percepția celui ce se apleacă asupra textului. E cazul romanului sus-menționat, dar și – mai ales – a celui de-al doilea volum publicat, Arhitecții speranței, care propune nu mai puțin de… trei finaluri, fiecare oferind o nouă interpretare.
Singurătatea singularității adună laolaltă mai multe texte scurte ale lui Alexandru Lamba – unele dintre ele publicate în diferite reviste de-a lungul timpului – așezate astfel încât să creeze impresia unui „roman mozaic”.
Trebuie să recunosc că primul contact cu cartea n-a fost promițător. Povestirea ce deschide volumul, Focurile lumii celei noi, nu e genul meu de text. Reprezintă, laolaltă cu Cei credincioși, unul dintre puținele texte ale lui Alex pe care l-am dus cu greu la final și asta doar pentru că-mi place atât de mult cum scrie în rest. A urmat apoi Reculul praștiei, o povestire pe care am lăudat-o și la vremea publicării ei în CPSF Anticipația. Ei bine, versiunea din volum conține o cheie ce pune primul text într-o cu totul altă lumină. Găselnița m-a impresionat și m-a făcut să mă deschid total față de volum, citindu-l cu o plăcere ce creștea cu fiecare nouă povestire. În acest context, inclusiv Cei credincioși a căpătat o altă semnificație și chiar mi-a plăcut.
Volumul conține cinci părți. Începe cu povestirea Focurile lumii celei noi, apoi continuă cu Singurătatea singularității, o secțiune ce include șase povestiri strâns legate între ele (din nou, autorul dă măsura talentului său, deoarece unele legături sunt evidente de la început, în timp ce altele ies la iveală pe parcurs; în plus, iese din clișeul celor trei legi asimoviene ale roboticii și oferă un set propriu de reguli). Urmează Cei credincioși și o nouă secțiune, de data asta cu trei povestiri, Vid fandango, cartea încheindu-se cu Copiii întunericului.
Este surprinzător cum reușește Alexandru Lamba să reconcilieze două teme greu de combinat: credința habotnică în divinitate și explorarea pe baze științifice a universului. Pe măsură ce se adaugă noi piese în mozaic, ambele teme capătă noi valențe, legătura dintre ele devenind tot mai armonioasă. La asta se adaugă abilitatea dobândită în timp de autor de a introduce conceptele științifice în mod treptat, fără a dezechilibra textul. Mai mult, pe parcursul volumului reușește să treacă de la tonul grav al unor texte, de la dramele unor vieți, la concepte intelectuale îndrăznețe, la space opera și chiar la un umor spumos, fără a da nicio clipă impresia de lipsă de unitate a volumului.
Mai mult, în ultimul text introduce un concept foarte interesant, o dezbatere pseudo-științifică așa cum sunt multe în ziua de azi. Ineditul îl constituie tema aleasă, care m-a făcut să-i apreciez măiestria, chiar dacă textul în sine mi s-a părut singurul „lipit”. Da, își are locul în cronologia volumului, dar legătura cu restul acțiunii e mai mult conjuncturală, fiind vorba despre un fir secundar cum puteau fi multe altele. E o povestire foarte reușită, dar mi s-a părut irelevantă în construcția ce se dorea un roman mozaic.
Un alt minus l-a constituit ideea dezvoltată în secțiunea Singurătatea singularității. Potențialul ei mi s-a părut deosebit, totuși autorul nu-l exploatează în restul volumului, lăsând în aer una dintre cele mai interesante idei care – dacă am fi avut de-a face cu un roman per se – ar fi devenit, cred, coloana vertebrală a întregii intrigi.
Nu este imposibil ca Alex să vină în viitorul apropiat cu un alt volum, un roman adevărat, ori tot o construcție gen mozaic, în care să adune firele rămase întocmai cum a făcut-o în cartea de față trecând de la o povestire la alta. Căci cheile ascunse în fiecare text, menite să deschidă noi decriptări ale scrierilor anterioare – întocmai ca într-un joc pe calculator – au constituit adevărata savoare a volumului de față.
Dacă Singurătatea singularității – apropo, rezonanța titlului mi-a plăcut mult! – va rămâne un volum de sine stătător, îl consider unul bun, dar cu un potențial insuficient exploatat. Dacă, însă, va face parte dintr-un proiect mai mare, atunci nu pot decât să aștept cu nerăbdare ca Alexandru Lamba să să-mi ofere noi revelații, noi conexiuni la care nu m-am așteptat. În mod cert, după trei volume, pot spune că este autorul român al cărui SF îmi place cel mai mult.
