Avem porci

Lucrare distinsă cu premiul al II-lea la Concursul de proză umoristică science-fiction, 2018.

– Avem porci, declară ritos Anrohada, pe un ton o idee mai tulburat decât dacă ar fi zis Avem gândaci sau Avem țânțari.

În caz de țânțari sau de gândaci, biata fată ar fi știut ce să facă, mintea ei fiind perfect echipată spre a rezolva astfel de probleme minore. Pentru țânțari ar fi înconjurat casa cu plase cu ochiurile cât mai mici, iar pentru gândaci, Doamne-ferește! ar fi murit pe loc de scârbă. Statutul ei de prințesă emerită nu i-ar fi permis să facă altceva.

Nu că n-ar fi fost ceva comun în Pozdârgojatele astfel de insecte, provenite fie din balta comunală botezată pompos “iaz piscicol” și mai puțin pompos “iad piscicol”, fie de la grajdurile nenumăratelor copitate, care puse cap la cap ar fi acoperit lejer distanța de nici cincizeci de kilometri până în Capitală.

Socrul ei, Albu, oftă a jale și turbare.

– Și pentru atâta lucru m-ai făcut de am bătut calea până la voi pe ditamai zăduful? Păi să fiți sănătoși, și voi și porcii, iar de Ignat fie ca cei mai buni să câștige! Câți sunt? Și care din voi i-a cumpărat?

– Doi porci. Nimeni.

Albu oftă din nou, doar a turbare de data asta.

– Bine, până se întoarce de la birou podoaba de fiu-miu, hai să îi văd și io. Sunt curios …

Cine vede pentru prima dată vreo poză cu un porc rasa Mangalița, fără să știe despre ce e vorba, îl poate lejer confunda cu o corcitură gigantică între o oaie și un purice. Cine vede susnumitul animal pe viu este de două ori mai surprins. Alburnius fu cam de șapte sau de opt ori mai uimit la vederea creaturilor adăpostite în șoprul nou-nouț, lipsit de lemne sau de unelte. Cea mai simplă descriere, folosind genul proxim și diferența specifică, ar fi fost “o oaie cu cocoașă, de trei metri lungime, având șase picioare moi”.

– De ce le zici porci? ăștia nu-s porci cum nu-s io popă! Și cum adică, nu i-a cumpărat nici unul din voi? De unde au apărut atunci?!?

– I-am găsit așa, pur și simplu, azi-dimineață. Stăteau. Așa, într-o rână. Am crezut că Bugu i-a cumpărat ca să-mi facă o surpriză de Crăciun, că arătau tare frumoși și pufoși. De fapt, ăla din mijloc nu stătea într-o rână, ci drept. Ăilalți îl sprijineau să nu cadă, și el grohăia de bucurie. Să vezi ce rău s-a speriat Bugu când i-a văzut … Și în plus, suntem în plin august.

– Ce?!?

– Păi, nu putea fi o surpriză de Crăciun dacă suntem în august, nu? Și nici un cadou de Sântămărie mică, fiindcă pe mine mă cheamă Anrohada, așa cum pe tine te cheamă Alburnius.

Albu scoase un urlet intern, audibil la exterior ca un ușor chițăit de frustrare. Urletul chițăit sugera – nu pentru prima dată – că numele de Anrohada corespundea unei combinații pe care socrul ei o numea de obicei “tată beat plus ofițer al stării civile cretin”, combinație care se desfășura după tipicul “Aaa, bună dimineața, domnule! Aveți o fată, să vă trăiască! Și, cum vreți să se numească? Aaan-‘rooo-a’da! Cum? Andrada? Doaaa, Aan-‘ro’-ada! Ce? Anrohada? Ddddoaaa. Hîc! Bine, domnule, Anrohada să fie. Semnați aici.” Albu considera că așa ceva este mult sub combinația tatălui său, care era “tată semidoct plus ofițer al stării civile cretin”, de unde și prenumele Alburnius, ceea ce în latinește – constatase amărât – însemna măi degrabă ceva roșcat-maroniu, nicidecum super-albul neprihănit gândit de ăl bătrân. (Bine, mai exista și combinația mortală “tată bâlbâit plus ofițer al stării civile cretin”, dar ăsta era deja subiect de banc …).

– Stai puțin, cum adică ăia doi îl sprijineau din părți pe al treilea? Care al treilea, că aici nu-s decât doi?

– Dar nu se prefăceau, chiar îl sprijineau …

– Cum să se prefacă?!

– Păi n-ai zis că-l sprijineau din părți?!? În tot cazul, chiar erau trei.

– Trei părți?

– Trei porci din ăștia. Pesemne l-or fi mâncat între timp.

– Pe cel lipsă?

– Păi da.

– Dar nu se vede nici o urmă de luptă, sau sânge, sau carne și măruntaie răspândite pe pământ.

– Nu, dar sunt mai mari.

– Cine?

– Porcii, cine dracu să fie! De dimineață erau trei porci mai mititei, așa, cam ca tine, și acum sunt numai doi, mai mari. Poate că totuși a fugit.

– Cine, porcul lipsă?

– Nuuu, Bugu. Că trebuia deja să se întoarcă de la slujbă, și uite că nu-i încă acasă!

– Păi azi e sâmbătă, ce, face zile suplimentare la birou?

– Nuuu, s-a dus la slujbă la biserică, ca să-i ceară un sfat părintelui, și poate și nițică agheasmă. El zice că nu-i lucru curat, deși dacă pui mâna pe ei, nu s-ar zice.

– Cine a pus mâna pe ei, tu sau Bugu? Și ce ți se pare așa normal la ei? Arată ca alte alea …

– Păi normal că nu-s normali, dar sunt foarte curați, nu ca alți porci pe care îi știu eu. De-aia zic că nu s-ar zice că nu-i lucru curat. Adică, nu-s nici lucruri, că-s vii, și-s foarte curați.

Înăbușindu-și chițăitul pe cale să devină răget pe interior, ceea ce pe exterior ar fi însemnat explozie de bombă, Albu înaintă precaut către ciudatele oi cu cocoașă, greșit promovate de  Anrohada la rangul de porci. Acestea nu reacționară în nici un fel, afară de un soi de tremur al blănii, pe care Albu îl asocie inconștient cu un fornăit de cal.

– A fornăit ăsta din dreapta, sau mi se pare mie?

– Ți se pare. Cred că așa tremură ei. Le-o fi frig.

– Frig? E miezul verii! Și cu cojocul ăsta al lor …

Cojocul dădea însă o senzație ciudată, de electricitate statică, dar nu o descărcare drastică ca la  atingerea unui pulover frecat opt ore de un scaun metalic la birou, ci mai mult ca pernuța de electroni de pe ecranul unui televizor vechi cu tub, sau ca o sită moale și deasă care cedează când o apeși cu mâna, dar numai până la un anume punct. Iar de aproape  cojocul în sine amintea de puricii de pe ecranul aceluiași televizor vechi.

Albu își drese glasul și rosti istoricele cuvinte: “Hai salut!”

– Nu ți se pare cam nerespectuos să vorbești așa la per-tu cu ei? Sunt ele animale, dar au și ele simțămintele lor! Trebuie să-i privești în ochi, să le vorbești frumos, să le mulțumești pentru sacrificiul lor înainte să-i tai, să-i samoiezi ca să nu sufere când mor …

– Să-i asomezi, măi fată, nu să-i samoiezi! Adică să-i omori cu gaz sau cu curent.

– Păi ce, emiți facturi către porc pentru plata energiei, și el cade mort când vede suma?

– Doamne-Dumnezeule! Nuuu! Auzi vorbă, să-i tai … și să facturezi porcul … Și cum dracu să te uiți în ochii lor, când nici n-au ochi? Tu vezi ceva care să semene a ochi pe capul ăla al lor? Și de fapt, care-i capul?!? O fi în cocoașă? Ia cată mai bine la el, că ești mai tânără …

Albu apăsă încă o dată, mai ferm. Pielea ciudățeniei păru să cedeze, apoi cedă de-a binelea, prinzându-i mâna până aproape de cot, și poate că ar fi pătruns și mai departe, dacă n-ar fi fost strâns delicat dar ferm de încheietură, înainte să se dezechilibreze și să cadă cu totul în ditamai porcul.

– Nu prea ești în apele tale, tată-scorule! observă Anrohada.

– Socrule, nu scorule, toanto! Prinde-mă naibii de mână și scoate-mă dracului de aici!

Ar fi stat Albu și cu Anrohada mult și bine în preajma animalului, țopăind și trăgând de brațul bărbatului ca de o frânghie, și nici chiar Bugu, sosit între timp cu un PET de apă cristalină pe post de agheasmă, nu putu să facă nimic ca să-și ajute tatăl, în afară de a-l împroșca de sus până jos cu suspomenita apă. O cantitate oarecare din aceasta ajunsese și înăuntru, dar Albu nu simțea nici un strop de apă pe brațul prizonier. De fapt, acel braț nu mai simțea nimic.

Ciudata congă pentru trei oameni și un ceva ciudat dură vreun sfert de oră, până când porcul se declară probabil mulțumit de strânsa prietenie născută între ei și se deplasă lent spre exteriorul șoprului, eliberându-l pe Albu fără nici un comentariu.

Mai târziu, spre seară, stând la masă, încă ușor zdruncinat după episodul de prizonierat, Albu întrebă:

– Deci nici unul din voi nu știe de unde au apărut animăluțele astea?

– Animăluțul, răspunse Bugu.

– Care, că sunt două, nu unul singur?

– Doi, nu două, interveni și femeia.

– Păi e unul singur acuma.

– Doi, fiindcă sunt porci.

– Cum să fie porci, hăi fată hăi? N-ai văzut că sunt goi pe dinăuntru?

– Și ce dacă sunt goi pe dinăuntru? O să dea mai puțină slănină și carne, dar tot ne iese de niște porcării de Crăciun. Face mama-soacră niște sarmale …

– Suntem în AUGUST!

– Este unul SINGUR!

Ecourile răcnetelor trimiseră zburătăcind găinile la culcare ceva mai devreme decât și-ar fi dorit ele, stârpiră instantaneu vaca vecinului și sparseră două-trei damigene de vinișor vechi, bine pitite în beci.

– Este unul singur, vă zic. Se vede treaba că voi n-ați mai fost demult pe la șopru, poate chiar câteva ore?!? Păi eu am fost martor cum unul din porci …

– NU sunt porci!

–… l-a înghițit pe celălalt. Sau poate celălalt l-a înghițit pe primul, eu nu prea știu exact. Dar m-au prins pe mine la mijloc.

– Pe cinstea mea, băiete, bine ți-a zis cine ți-a zis Bugu. Ești un bug ambulant, să n-am parte de ajutoare nerambursabile! Cum să te prindă la mijloc?

Adevărul-adevărat era că Bugu venea pur și simplu de la primele silabe ale numelui său – adică Burebista Gunguleac. Dacă în privința Gunguleacului nu era nimic de făcut, fiind vorba de un nume de familie, din cauza lui “Burebista” existaseră și dăinuiseră numeroase certuri în familie – “pe tine te-au Alburnusuit, dar cu Burebista ce-ai avut?!”. Nici faptul că lucra în IT la desprăfuit carcase de calculatoare și spălat de tastaturi nu îl ajuta în vreun fel.

– Asta e, m-au prins la mijloc și eu n-am mai putut scăpa. Ce, tu nu ai pățit la fel?

– Păi tocmai că am pățit la fel, iar tu ai văzut ce am pățit, și atunci trebuia să tragi învățămintele necesare din pățania mea și să nu te bagi damboulea unde nu-ți fierbea oala. Ce voiai să faci, să-i mulgi?

– Vezi-ți de treabă, pe mine nu mă mai prinzi la așa ceva de când tu și cu vecinul ați făcut mișto de mine când eu am vrut să învăț să mulg vaca … pentru integrare deplină în comunitatea pozdârgojatelească … și voi îi tot dădeați cu “tu până la urmă ce vrei să faci mă cu vaca aia, s-o mulgi sau s-o exciți?” Oricum, a fost un mare întuneric.

– Unde, în grajd la vecinul?

– Nu, dom’le, în interiorul porcilor ălora. A fost beznă. Eu nu vedeam nimic, și eu nici nu auzeam nimic, și în general eu nu simțeam nimic. Dar creierul funcționa mai departe, și trimitea semnale motorii către restul corpului, deoarece eu sunt sigur că am făcut pe mine de frică.

– Aoleu! Mare sau mică?

– Potrivit de mare. Ca femeie nu pot să mă plâng, și mulțumim de întrebare, tată-scorule, se băgă în vorbă Anrohada.

– Taci, nevastă, că nu despre aia era vorba aici! Ce contează dacă era treabă mare sau mică? Când m-au scuipat – m-a scuipat, – afară, eu eram curat și uscat, ca un nou-născut. Părintele-popa zicea că …

– Păi ce, a venit și el? Te pomenești că vrea să-l canonizeze …

–… zicea că în timpul ăla, pe spinarea porcului s-au arătat imagini de hulă și scârbă, pe care focul iadului să le arză. Dar primarului i-au plăcut.

– L-ai chemat și pe primar?

– Dar ce, n-am voie? Sunt în casa mea până la urmă!

– Eeee, aici am mai avea de discutat cine e proprietarul în acte, dar să nu divagăm. Zici că a venit și primarul?

– Da, și s-a uitat și el la pornoșagurile alea.

– Ce?!?

– Păi cică alea erau de hulă și scârbă. Pare cam aiurea, nu? Poate a visat părintele, cine știe.

– Și părintele, și primarul? Și mai cine a fost pe-aci câtă vreme am dormit?

– Doar ei. Dar mâine dis-de-dimineață o să vină mai mulți, ca să îl tăiem. Cică așa se cuvine.

– Vezi, tată-scorule? Este totuși un porc.

Albu dădu pe gât încă o țuică mică. Următoarea țuică mică goli sticla pe sfert.

– Amândoi sunt, îi știu de când cu procesul ăla de retrocedare a grădinilor din spatele cimitirului … aaa, tu zici de ființa din șopru? Păi pe el vreți să-l tăiați, mă? Mai degrabă vă face el felul, că văd că ne-a lucrat pe toți în foi de viță, plus că acu-i de trei ori mai puternic, că i-a mâncat pe toți colegii lui, ca pe la noi la institut, când m-au dat și pe mine afară și a rămas doar șeful ăl mare …

– Da, dar porcul ăsta nu-i din lumea noastră, lasă că știu eu. Eu am citit odată o fantezie de se chema Rațele stelare, și era tot așa, cu niște rațe dubioase care făceau ouă cu colțuri, ajunse în America din cine știe ce galaxie.

– Ce vorbești, mă? Adică ajunsără nepoții lui E.T. la voi în bătătură? N-aș prea crede! Păi ăia erau americani, bre! La ei totul e posibil. Și ce-au pățit rațele până la urmă în fantezia aia?

– Le-au tăiat și le-au mâncat, că erau țărani fraieri. Se știe din moși-strămoși că nu e om mai prost ca americanu’ …

– Ei na, parcă voi nu tot țărani sunteți? Că doar locuiți la sat. Și nici de prostie nu duceți lipsă …

– Ce vrei să spui, tată? Că nevastă-mea e o năroadă?

– Hooo, ce te ataci așa? Eu mă gândeam mai mult la tine, la primare, la părintele … că același lucru vreți să-l faceți cu porcul, ca și rednecșii cu rațele alea. Măcar paie aveți?

Albu se hotărî să rămână în noaptea aceea și să doarmă sub cerul liber, acoperit doar de un cearceaf și un strat gros de cremă antițânțari.

În chip ciudat, dormi neîntors, fără să-l tulbure nici măcar o singură insectă. Se trezi în zori, gâdilat de aburii de țuică fiartă consumată de gașca veselă și înarmată până-n dinți, condusă de primar pe post de căpitan și de Bugu pe post de locotenent-bun-la-toate, furnizorul țuicii cu pricina și a unor gustări de revigorare.

Odată alcoolul ingerat și boabele de piper roase integral, primarul dădu semnalul de atac: “Pentru gloria Pozgârb … Progăz … Pârțog … pentru gloria șatului noștru, vreau șă jic, înainte, vitejii mei consăteni!”

Lăsându-l de pază pe șeful de post, treisprezece oameni năvăliră în șoprul în care în mod curent n-ar fi încăput mai mult de patru-cinci, nemaipunând la socoteală ființa dinăuntru. Albu nu era complet trezit și nici nu vedea direct interiorul șoprului, așa că întâmplările de mai departe le putu descrie doar din auzite. Pe lângă icnetele, răgetele și urletele pe diferite tonalități și intensități, unii săteni reușiră să articuleze sunte, cuvinte și chiar fragmente coerente de propoziție, de tipul:

– Arde-l, măăăăăăăăăă!

– Desfășoară frânghia!

– Ăla e piciorul meeeeu!

– Oaaaaa!

– Nu eu, nu eu …

– Ai spart clondiru’, boule!

– Ia un vot d-acia, rasa ta de primar!

– Mă arde!

– Gâții porcului măăă, nu ai mei!

Șeful de post întâi  zâmbise discret cu gura până la urechi, apoi se tăvălise efectiv pe jos de râs cu sughițuri, apoi se ridicase în picioare nedumerit, apoi scosese pistolul de serviciu din toc și trăsese un foc de avertisment în plan vertical, așa cum scrie la regulament.

Glonțul plecă de pe țeavă cu viteza lui de zeci de metri pe secundă, sui până aproape de înălțimea maximă a traiectoriei și dispăru.

Șeful de post privi dezorientat la pistolul care nu fumega, ridicând din umeri îl băgă la loc în toc, apoi scoase lănțugul de poarta cocinii.

– Ce faceți, mă, v-ați îmbătat ca porcii și v-ați apucat să vă tăiați neamul din cocină taman în mijlocul verii? Sunteți atât de duși că v-ați legat unii pe alții. Lasă lațul acela, dom primar, că îl gușui pe dom Gunguleac aici de față. Dă-i drumul, să se ocupe de podoaba de fiu-su, că uite cum se bate-n parte cu godacul, și pierde la mare diferență! Și tu, Andradă, vino-ncoa să îi scoatem din jeg pe deștepții ăștia, că-s murdari de sus până jos. O să vă dau amenzi pentru tulburarea liniștii și ordinii publice până vă vine mintea la cap. Uf!

Părintele se trezi în mână cu un DVD care se dovedi a fi o compilație de filmulețe XXX.

Primarul mai câștigă două mandat, chiar dacă nimic nu-l recomanda în mod deosebit pentru acest post, în afară de rezistența la țuică fiartă.

Satul Pogorâtele ajunse cel mai bogat sat din țară, și își depuse candidatura atât pentru titlul de oraș cât și pentru Campionatele Mondiale de Caiac-Canoe (pe Bălți Puturoase).

Vaca vecinului dădu zeci de litri de lapte pe săptămână, dar numai când o mulgea Cotizo, apoi se stârpi din senin, fu sacrificată într-un gigantic gulaș patriotic.

Din banii rămași, vecinul și familia Tunguleac cumpărară o mini-turmă de Mangalițe, alese pe sprânceană după moliciunea și catifelarea blănii.

Alburnius se obișnui să-și viziteze băiatul, nora și nepoții măcar de două ori pe săptămână. Toată lumea îi spunea Nunu, îndeosebi datorită spiritului său de contrazicere și gâlceavă, chiar dacă lui i se părea că un diminutiv ca Albu ar fi fost mai natural.

În fiecare seară de vizită, Andrada câștiga fără să forțeze partidele de șah, scrabble și go împotriva rudelor ei. Uneori, în acele nopți, se întreba de ce în pat Cotizo insistă să-i spună Hada. Într-o bună zi, de plictiseală, femeia începu să învețe spaniolă.

Cotizo – poreclit Cotu – țevar și instalator renumit în sat și în împrejurimi, ba chiar până în Capitală, tăietor de facturi și plătitor cinstit de taxe și impozite, continua să semneze actele cu un nume semi-indescifrabil, dar care numai a Cotizo Tunguleac nu aducea.

Într-o bună zi, care să fie la ei acolo, cornutele satului fură puse să întocmească un lanț uman mixt dus-întors până în Capitală, pentru a protesta în legătură cu sistarea unor subvenții agricole europene.

Undeva departe, niște pseudo-Mangalițe cu blană pufoasă executau operațiunea care în limbaj omenesc se cheamă surâs amar.