Pe 27 mai 2018 a dispărut dintre noi Gardner Dozois, unul dintre cei mai buni antologatori de proză scurtă Science-Fiction contemporani. Prima mea întâlnire cu Dozois a fost reprezentată de antologia Science Fiction publicată la Editura Nemira, pentru care îndrăgitul editor american a fost recompensat cu o sumedenie de premii Locus.
Un apropiat al lui George R.R. Martin, Dozois a lăsat în urmă o mulțime de planuri, pe care, din nefericire, nu le va mai putea duce niciodată la îndeplinire. GRRM, în necrologul publicat pe blogul său personal, oferă detalii amănunțite despre proiectele pe care le aveau în derulare, proiecte pe care Martin se vede acum nevoit să le abandoneze (amintesc aici doar continuările la antologiile Old Mars și Old Venus).
Pentru o persoană aflată la început de drum în ale Science-Fictionului, nu există îndrumar mai bun de familiarizare cu proza scurtă SF ca antologiile Gardner Dozois. Din volumele publicate la Editura Nemira, am parcurs primele 7 și mă bucur că nu l-am epuizat pe cel de-al optulea, pentru că, în memoria lui Gardner Dozois, voi insera de-acum recenzii la povestirile din volum, în cadrul acestei rubrici.
Să începem; nu înainte de a reveni la GRRM, cu o ultimă observație: Dozois a fost primul care a recunoscut valoarea de prozator a creatorului Game of Thrones, alegându-l pe acesta dintr-o stivă de autori începători americani pentru o primă antologie, facilitându-i, astfel, vânzarea primei povestiri și intrarea în rândul scriitorilor profeșioniști. Fără antologatori și editori de talia lui Gardner Dozois, universul SF&F ar fi cu mult mai sărac, iar lumi răvășitoarea precum cea a Westeros-ului ar fi nevoite să zacă uitate prin cine știe ce sertare decrepite ale proiectelor încremenite sau abandonate.
Deci, povestiri lecturate în luna iulie:
1). Sub lunile lui Venus, Damien Broderick, Antologiile Science Fiction Gardner Dozois, Editura Nemira, vol. 8, 2014
Personajul principal trăiește o stranie senzație a alienării, într-o lume dominată de coloniile venusiene. Alături de un profesor obez retras din activitate sunt puse cap la cap piesele unui puzzle stelar, adunându-se tot mai multe indicii ale unui cataclism generat de o mână invizibilă ce se joacă de-a Divinitatea mutând între ele lunile sistemului solar. Peisajul este întregit de un câine vorbitor, modificat genetic.
Deși acțiunea este sufocată de tot soiul de teorii macrocosmice ale conspirației, frumusețea textului rezidă atât în prezența insolită a personajelor, cât și în atmosfera de final, creionată cu multă iscusință prin paragrafe precum acesta: ,,— La naiba, Robert, dă-mi drumul, mă doare… Dar el continua să o tragă spre malul cu miros sălciu, de saramură. Urmele paralele ale pașilor șerpuiau pe nisip, imprimând un algoritm al salvării. Blackett a început să schițeze cu pasul perimetrul templului de la Petra, pornind de la Propylaeum, s-a întors la 90 de grade, apoi a înaintat către Exedra de Est și mai departe până la baza străvechii Cisterne. Călătorea înapoi în timpul arheopsihic, adâncindu-se tot mai mult în acele sumbre și îndepărtate lumi ale tenebrelor, pe care le întrezărise în picturile terapeutice ale pacienților săi nebuni.’’ (p. 139)
În cele din urmă, personajul principal își găsește un posibil refugiu din calea paraliziei existențiale prin recrearea unui ritual de cosmogonie anistorică.
2). Protocolul BLIGH, George Cornilă, Gazeta SF
Pilotul unei nave fără personal uman adiacent se vede să administreze un incident aparent banal legat de temperatura ambientală. Misiunea sa este una relativ simplă, să transporte, în condiții la limita supraviețuirii, tot soiul de proscriși, indivizi aflați în diferite stadii ale degradării fizice sau mentale, curățând astfel noua societate marțiană de elementele indezirabile.
Expulzații sunt abandonați pe satelitul marțian Phoebe cu provizii pentru trei luni. Tratamentul nemilos este justificat printr-o serie de practici similare aplicate și de societatea terrană în vechime.
Atmosfera povestirii este una sumbră spre horror. Mi-a plăcut descrierea robotului-asistent al navei, poreclit în bătaie de joc Sora Șefă:
M-a salutat ceremonios. Era un robot urât, cam de statura unui om, cu un corp cilindric argintiu — terminat cu o cupolă dominată de o cameră de luat vederi circulară —, două brațe și un picior cu o roată glisantă ce-i permitea să se deplaseze pe șinele care brăzdau podeaua întregii nave, ca o regină pe o tablă de șah.
Robotul nu răspunde răutății căpitanului fără subordonați. Când, însă, într-un moment critic, ar trebui să intervină apelând la diverse protocoale de gestionare a avariilor, Sora Șefă preia, în mod nejustificat și abuziv, comanda navei-carceră. Finalul întregește într-un mod inspirat premisele unei peregrinări ce-ascunde încă de la început germenii unui dezastru.
3). Progenitura, Mihaela Alexandra Rașcu, Gazeta SF
Povestirea utilizează aceleași elemente din Trofeul (povestire publicată recent în Gazeta SF), specifice conflictului între specii, dus până la anihilare. De data aceasta Tekla, aflată în vârful carierei științifice, dorește să o adopte drept progenitură și urmașă a sa pe Arla, din postura de unică supraviețuitoare a unui atac cu origini necunoscute asupra habitatului acesteia.
Inițial am simțit nevoia diferențierii fiziologice între specia dominantă și specia studiată (din care face parte Arla), însă finalul reușit a compensat această aparentă carență de construcție a textului. Deznodământul pune într-o lumină neașteptată acțiunile de catalogare a prinșilor de război, intrigile de salon ale savanților pălind pe lângă miza reală a integrării orfanilor exogeni într-o societate avansată grație ecartului tehnologic.
4). Dragonul alb și Casa florilor, Mihaela Curaleț, Gazeta SF
Mihaela Curaleț scrie un fantasy de calitate, atât în registrul consacrat, cum este cazul povestirii Fecioara de gheață și trandafirii sângerii, cât și în universuri orientale, precum în povestirea Lacul cu flori de lotus.
Textul de față are o intrigă solidă, ancorată în temerile cotidiene ale unei lumi medievale, cu o rezolvare inspirată, bine integrată în ansamblul narațiunii. Totuși, pe final, autoarea ridică în mod, cred eu, nejustificat miza, încercând să urmărească întregul destin al fetei propusă spre sacrificiul Dragonului alb, lucru greu de realizat într-un spațiu epic restrâns. Un astfel de final i-a reușit în Lacul cu flori de lotus, cred însă că o asemenea construcție, lungită nepermis de mult, tinde să se transforme într-o monotonă fișă biografică a unui singur personaj.
5). Arca doi – Armăsarul teutonilor – Mihail Toma, Gazeta SF
Un text care suprinde în mod plăcut, nu mă așteptam, recunosc, ca Mihail Toma să scrie atât de bine în cheie space opera. Spațiul său artistic ține mai mult de abordări cinematografice în decoruri semi-urbane din cotidianul terran.
În povestirea de față o somptuoasă navă de explorare este atacată de o misterioasă ființă a neantului cosmic. Suntem introduși în atmosfera textului prin pasaje atent construite din punct de vedere stilistic, precum acesta: Subb oscila între o frenezie optimistă și pusee de depresie. Dacă energetic aproape se echilibrase, încă nu avea suficientă substanță pentru a se autopropulsa, rămânând, în continuare, inert, plutind ca o frunză moartă în adierea unor tomnatice adieri cosmice.
Deși mi-aș fi dorit o atenție similară și în cazul dialogurilor (abundența replicilor și a personajelor este, pe alocuri, obositoare), finalul crește în mod semnificativ valoarea povestirii, ideile originale și grafica inserată dând strălucire unui text, dealtfel, reușit în mai toate aspectele sale constitutive.
6). Breakwater, Simon Bestwick, Tor.com
Ne aflăm pe o stație de cercetări acvatice, transformată într-un complex gigantic de apărare a țărmurilor britanice. Poluarea necontenită a oceanelor a stârnit mânia și reacția violentă a unor misterioase creaturi din adâncuri, poreclite în mod persuasiv Toads (Broaște). Acestea (numite în terminologia științifică Bathyphylax) orchestrează atacuri asupra orașelor-port prin dislocarea sonică a unor mase mari de apă, generând, astfel, nimicitoare valuri-gigant.
Într-unul din astfel de atacuri marine, complexul numit Breakwater datorită tunurilor sonice cu care sunt sparte o parte din valurile de război, este avariat structural. Personajul principal, o femeie-doctor aflată în acel moment pe stația de cercetare, se vede angrenat într-o luptă contracronometru de supraviețuire. Povestirea este dominată de încercările acesteia de a-și găsi scăparea prin hățișuri de încăperi metalice, sasuri, barocamere și hublouri ale stației de cercetare transformată în obiectiv militar. Este ajutată de o colegă misterioasă, cu rang de ofițer.
Povestea celor două supraviețuitoare crește în dramatism datorită faptului că între acestea se înfiripă o idilă. Către final, cercetătoarea are niște bănuieli legate de adevăratele intenții ale colegei-ofițer. Astfel, tensiunea dramatică a deznodământului justifică aglomerarea pe alocuri obositoare a detaliilor tehnice cu privire la arhitectura complexului Breakwater, pregătindu-se terenul interacțiunii conștiente dintre speciile ce dezvoltă inteligență superioară.
