Termenii cu care operează acest eseu provin din limbajul omului de știință contemporan, ceea ce eu, unul, recunosc că nu sunt și nici nu cred că se află în această sală cineva care să aștepte din partea mea ca ei să fie folosiți altfel decât ca sugestie metaforică. Vorbim, în fond, despre literatură, și încă în cadrul unei teme destul de aplicate, precum cea a „Metamorfozelor și structurilor narative din SF”. Așa cum sper că se va vedea și din această prelegere (pe care în generoasa lui apreciere prietenul nostru comun, Cornel Secu, ține s-o trateze drept conferință), calitatea sugestivă a metaforelor, fie ele și extrase din limbajul științelor contemporane, poate aduce un spor de înțelegere a problemei analizate. Cu condiția să nu ne înfundăm în detalii prea îndepărtate de domeniul nostru de interes și să ne limităm eventual la accepția mai generală, implicit imprecisă, primită de pomeniții termeni de referință în cultura populară.

Din acest punct de vedere, clonarea își revelează cu strălucit efect perspectiva (încă nu putem ști cât de realistă sau de utopică) atunci când vizează resuscitarea, din mostre de ADN funcțional, a speciilor dispărute. Au făcut deja senzație încercările geneticienilor australieni de a re-crea tylacinul, sau tigrul tasmanian, o specie de carnivor pierită în timpurile moderne, așadar cu ceva mai bune șanse de a ne fi lăsat ADN-ul propriu într-o stare de conservare dătătoare de speranțe. Dar așteptarea cea mare, atât a publicului, cât și a specialiștilor în asemenea operații insolite, se leagă de mamutul lânos, din cadavrele căruia, vechi de zeci de milenii, însă relativ bine conservate de înghețatul permafrost siberian, materialul folositor experiențelor se recuperează într-o stare fizică mai promițătoare. Asta în ce privește clonările cu relativă șansă, fiindcă în privința dinozaurilor – secvența cea mai amplă și mai spectaculoasă a lumii vii povestite de geologie – trebuie să ne mulțumim deocamdată cu clonările fictive ale cinematografiei (Jurassic Park și alte producții de acest fel, stimulatoare pentru imaginație și sursă de senzații tari în cascadă), fiindcă ADN-ul existent cândva în făpturile lor vii nu mai are nicio șansă de a fi extras din uriașele lor oase pietrificate.

În ce privește metamorfoza, celălalt termen pe care îmi sprijin demonstrația de astăzi, ea implică sensul de transformare, de schimbare a ființelor și lucrurilor, avându-și, la fel ca subiectul clonării, partea sa de mitologie. Pe aceasta din urmă o găsim convingător reprezentată la anticul poet Ovidiu: Metamorfoze se și intitulează opera sa cea mai cunoscută, prin care explică transformările suferite de Cosmos și de diverse personaje fie legendare, fie istorice, legând invariabil aceste fenomene de voința zeilor. De la naiada Daphne preschimbată în planta ce-i poartă numele, până la celebrele transformări ale regelui frigian Midas, cel de atingerea căruia trebuie să fugi ca să nu te trezești o statuie de aur, totul depinde aici de capriciile zeilor din bogata panoramă divină a Antichității eline și romane. Somptuoase, dramele acestea legendare n-au nimic în comun cu metamorfozele mai „modeste” inventate de natură pentru regnul animal, care și ele există, inclusiv ca literatură savantă, vorbindu-ne de transformarea omizii în fluture și de mai multe alte asemenea minunății ale lumii naturale.

Dar ce au toate lucrurile pomenite cu literatura SF și, mai ales, cu SF-ul românesc? Eu spun că au legătură, ghidându-mă după unele dintre manifestările editoriale de dată recentă – deși semne elocvente pot fi descoperite și în SF-ul mai vechi. Există exemple de clonare inclusiv în producția genului devenită „clasică” prin concursul inevitabil al timpului, deci în faza în care termenul de clonă nici nu fusese încă inventat. S-au clonat teme, idei, motive exemplare, chiar și autori de mai mare sau mai mică notorietate, și pot cita cu titlu de amuzament cazul lui Henric Stahl, care clonează pentru uzul romanului său Un român în Lună atât tema, cât și instrumentul deplasării interplanetare, cavorita wellsiană, lăsându-mă pe mine să cred că, în exercițiul său de admirație, ar fi clonat chiar mai mult din „marele și înfiorătorul Wells” (caracterizările îi aparțin), dacă nu s-ar fi temut că geniul englezului îi rămânea totuși impenetrabil cititorului român de cultură modestă pentru care scria Stahl la începutul secolului XX. În fine, nu e locul aici să urmăresc în detalii această aventură „clonistică” a anticipației noastre – care, de altfel, se regăsește în SF-ul din toată lumea –, și nici nu cred că trebuie condamnată, fiindcă astfel am anula însăși rațiunea de a fi a genului iubit de noi toți, cei din această sală. În plus, va trebui să observăm că procedeul clonării, așa cum îl descriu eu aici, n-a fost întotdeauna lipsit de efecte pozitive, iar uneori chiar de o anume originalitate, dată de talentul „experimentatorului”. Poate că nici n-ar fi devenit demn de luat în seamă, decât ca marcaj al nivelului paraliterar din genul nostru, dar îmi pare că unele realități recente contribuie nu la trecerea SF-ului spre literatură, ci la cultivarea unui semnificativ răsfăț paralel. În ciuda celor care, necitindu-ne și disprețuind programatic SF-ul, ne-au prohodit cu bucurie deșartă creația specifică, un număr semnificativ de edituri (semnificativ pentru resursele și posibilitățile românești) publică an de an titluri noi și serii de titluri. Iar de când interesul pentru fantasy și horror tinde (permiteți-mi o amuzantă expresie din limbajul sportului popular) „să ia fața” SF-ului presupus veritabil, colecțiile acestea dau impresia că prosperă, dar și că prosperitatea lor mizează pe repetiție și pe graba lucrului nefinalizat redacțional. Clonarea prinde un avânt sporit în această complicitate a genurilor mai mult sau mai puțin preocupată de aspectul literar. Fiindcă, mai fac următoarea precizare: așa cum în lumea geneticienilor nu e totuna dacă ajungi să clonezi o capră sau un mamut lânos, nici în SF sau în fantasy nu-i același lucru să-i clonezi pe Lem, pe Ursula K. LeGuin, respectiv pe Tolkien și Stephen King, ori pe vreun minor oarecare, intrat din motive financiare în tăvălugul editorial.

Genul nostru n-a avut de câștigat substanțial decât din metamorfoză. Când nu parazitează pur și simplu un autor, clonarea reface un prototip: idee, subiect, conflict, personaj. Metamorfoza transformă, presupune schimbare și evoluție. Dacă SF-ul românesc ar fi rămas la stadiul său din anii ’50, am fi avut și astăzi diverse variante de Drum printre aștri de I.M. Ștefan și Radu Nor. Infuzia de valori literare, de lirism și umor comic, l-a schimbat în suficientă măsură încât să permită, în continuarea acestei evoluții, metamorfoze noi. Contactul cu curente insolite, cyberpunk, steampunk și alte asemenea l-au marcat îndeajuns încât să-l facă de nerecunoscut vechilor cititori pasionați de teme și de experiențe clasice. Dar mòdele vin și trec, iar curentele pot fi și ele niște mode. Prin urmare, e cazul să privim întrebător, și nu neapărat cu neliniște, spre ce va urma. Stagnarea în tipare imuabile este adevărata moarte a genului. Relația cu alte literaturi marginale a fost și rămâne mereu importantă, ca sursă de evoluție, dar numai în măsura în care ele participă la o veritabilă sinteză, nu la „fuziunea prin absorbție” din limbajul politicienilor. Iar perspectiva integrării în literatură mi se pare la fel de importantă acum ca și atunci când începeam să meditez asupra ei.

Fără metamorfoze, nu există nicio perspectivă. Larva devine fluture, ceea ce din punct de vedere genetic e același lucru, dar în esență este cu totul altceva.

 

Prelegere susținută în cadrul Sesiunii Helion din 11-12 mai 2018.