Titlu alternativ: Iosif și tovarășii săi
Poate pentru că Holban rimează cu Mann. Și cu „începutul de an”, care nu oferă pasionatului de film SF mai nimic de calitate… cu excepția unor istorii alternative (contrafactuale) care cu greu pot fi încadrate în „nișa” science-fiction de către puriști. În anul de grație 2018, în care sărbătorim 70 de ani de la înființarea Direcției Securității Statului, iarna contrafactuală (cu un ianuarie blând și un sfârșit de februarie ce stă sub zodia cancerului ce vine de la răsărit) ne oferă două filme britanice de excepție: unul despre Churchill, celălalt despre Stalin, pe care, în ce-i privește pe români, îi unește un șervețel-bilețel de tristă amintire.
Dacă The Darkest Hour rămâne în mare parte fidel evenimentelor din 1940 (excepție făcând scena din metroul londonez, unde buldogul se sfătuiește cu oamenii „de rând”, perpetuând mitul străvechi al conducătorului înțelept care caută sprijin și înțelepciune în rândul supușilor săi), Moartea lui Stalin se desprinde complet (cel puțin din punct de vedere tonal) de atmosfera sumbră și apăsătoare care a marcat acele luni din 1953 ce au urmat morții Generalisimului, tratând evenimentele în cheie comică, adesea parodică.
Pelicula (ecranizarea unui roman grafic) e o delicioasă satiră politică ce poartă amprenta specifică tuturor filmelor lui Armando Ianucci (Tube Tales, In the Loop, Alan Partridge: Alpha Papa). Umorul negru, de multe ori grotesc, presărat cu scene de o cruzime înfiorătoare, refuză privitorului relaxarea și buna dispoziție ce însoțesc râsetele în timpul vizionării unei comedii obișnuite. E greu să hohotești în voie când ai stomacul cât o nucă, și mai ai pe deasupra și un nod în gât. Uneori zâmbești trist sau rânjești spasmodic, alteori izbucnești într-un hohot cathartic, încercând să-ți tai drum prin straturile de absurd ce înconjoară fiecare situație. Creierul îți șoptește întruna că bufonii de pe scenă, în frunte cu Nikita Hrușciov (Steve Buscemi), Lavrenti Beria (Simon Russell Beale), Gheorghi Malenkov (Jeffrey Tambor) și mareșalul Jucov (Jason Isaacs) erau în realitate niște personagii mult mai sinistre (odiosul și sinistra, vorba poporului), în pofida idiosincraziilor consemnate de istorie, pe care regizorul le-a redat în tușe groase, frizând caricatura.
Și-ți mai șoptește că în același an de ingrație 2018, filmul a fost interzis în Rusia lui Putin (subliniez posesivul), unul dintre motive fiind că este înțesat de elemente „extremiste”, ba chiar „blasfematoare”. Asta în buna tradiție a deturnării semantice pe care bolșevicii și toate progeniturile lor au dus-o la rang de artă, pe care Orwell a satirizat-o în 1984 și care nu pare să aibă leac. Și cum brațul de fier al partidului nu doarme, un cinematograf din Moscova (Pioner) care a sfidat restricția și a difuzat pelicula s-a procopsit cu vizita inopinată a poliției și a unor „cadre în civil” în timpul unei reprezentații. Preț de câteva zile, conducerea cinematografului a bravat, asigurându-și publicul că filmul va rula în continuare, ca mai apoi să anunțe că difuzarea Morții lui Stalin va fi suspendată pe termen nedefinit, din rațiuni nu foarte limpezi.
De notat și recrudescența stigmatelor de factură ortodoxistă, caracteristice epocii „putiniste”, care se adaugă repertoriului bogat moștenit de la vechiul aparat de propagandă. Marele frate de la răsărit nu pare capabil să se lepede de tendințele sale autocratice, cu accente totalitare, de nesfârșita succesiune de țari cu diferite măști ideologice, uneori țari colectivi, rareori anti-țari (Gorbaciov), ce domnesc peste o populație abulică, în mare parte resemnată, dintre care, potrivit unui sondaj recent, nu mai puțin de 46% îl admiră sau îl „stimează” pe marele Vojd, o populație ce se supune fără prea multe crâcneli cenzurii precum și altor restricții asupra drepturilor fundamentale ale omului.
Iată deci, că pe lângă măiestria regizorală a lui Ianucci și jocul de excepție al actorilor, Moartea lui Stalin mai dovedește un lucru: că Mândruță nu se agită tocmai degeaba.
