Textul se continuă de aici: Omul vălurit (I).
Am luat-o cu bicicleta mea faină de tot cumpărată din Lyon, peste câmpurile smălțate de margarete, pe un drum de țară și am ajuns, așa, cam într-o jumătate de oră la locul cu pricina, soarele dogorea. Era multă lume, erau sanitari grăbiți, niște reporteri iscoditori, un comisar, polițiști cât cuprinde, un agent de la firma de asigurări, niște sindicaliști, vreo câțiva taximetriști, o mulțime de gură cască, Marabella nicăieri. Locomotiva, burtoasa, abia pufăia răsturnată peste șine. Motorina curgea în valuri, un mecanic bine bandajat tot striga la mine, un sanitar m-a tras de mânecă, le-am zis, uite-o pe Bobolina cum zboară fără aripi. Păi cum să ai timp de Bobolina când erau atâția morți și răniți, cum să te zgâiești la cer când, acolo, pe pământ, era iadul și nu altceva? O coloană dorică de fum s-a ridicat dintre șinele încinse. M-am uitat încântat la coloana aia dorică, frumoasă, înnebunitor de frumoasă. Încet, încet parcă s-a transformat într-o pasăre de fum care a bătut din aripile părelnice în urma Bobolinei pierzându-se printre nori. M-am ușchit înspăimântat foarte.
Pe țărmul oceanului am găsit o scoică. În urma mea, larma feroviară se estompase, se vălurise într-un chip straniu. Dar era ca și cum aș fi privit cumva de sus întreaga tevatură, vedeam chelia unui impiegat, nădragii unui căruțaș, nasul borcănat al unui chefliu. Scoica era portocalie. Am găsit în ea o perlă. Aș fi recunoscut-o dintr-un milion, n-am greșit, așa era, perla, cum să n-o recunosc? Te-ai jucat tu cu colierul meu? Glasul Eleonorei mă urmărea. Era cu mine acolo pe țărmul oceanului. Nu. Nu eu îi rătăcisem perla din colier. Sunt convins că domnul bărzuliu liliachizos o șparlise pe când se zgăibăra pe gardul de acadea. O purtase cu el în cioc, călătorindu-se cine știe unde, pe deasupra oceanului, vâslind agale de la Melbourne la Tokio, din Quebec până-n Lisabona, înamorat de imensitatea albăstrie. Marxiștii lui Gore s-au luat după mine printre stâncile de pe țărm, strigau în toate felurile, își aruncau șepcile soioase prin cer, striveau scoicile cu bocancii lor plini de motorină, tot încercau să-mi ațină calea, aveau chef de scatolceală. Cum că aș fi un ageamiu și un mare mincinos, coate-goale literar.
Rudolf, frizerul fără foarfece, liberal sadea, i-a pus pe fugă. Pot să jur, l-am văzut ieșind din valuri, proaspăt bărbierit, pus la patru ace, gata să facă și el niște fapte mari, fusese boxer pe vremuri, avea și un titlu național. Redingota lui era impecabilă. Bine, bine uscată, foarte bine uscată. Uscată? Dar ieșise din valuri, pe legea mea! Cum arăt? Zi, cum arăt, musiu Houdini?! N-am apucat să-l întreb ceva că a și turuit despre un alt Adamville, ba nu, despre o mie de orășele Adamville care, zicea el, se vălureau în chip electromagnetic pe toată planeta, de dimineață până seara fără ca cineva să înțeleagă acest fenomen paranormal remarcabil. Și a dispărut val-vârtej să-i căpăcească bine de tot pe socialiști. Hei! Dar eu nu sunt musiu Huidini! Mda. Asta e soarta mea.
Dar socialismul? Schimbarea schimbării, ha, ha, ha! Când vorbeşti de cutremur ideologic şi de schimbare de semne, cei din Adamville o dau cotită şi ţipă ca din gură de şarpe, ar trebui să-i vedeți! Anarhie! Săriţi, suntem violaţi! Vai, poliţia! Au fost siluite ideile noastre călduţe! La spânzurătoare cu uzurpatorii filozofiilor mucegăite! Aşa strigă cei din Adamville care, atunci când vine câte un cutremur ideologic necesar, istoric, natural, cosmogonic, se sperie foarte. Şi, tocmai ei, care până atunci, când nu se trăgea cu muniţie de război, se dădeau mari și tari, acum, iată, cum miroase a praf de pușcă în Balcani, cum se cufuresc foarte tare. Tocmai ei care, la cenacluri, simpozioane, sesiuni de comunicări, sindrofii așa-zis intelectuale sau la emisiuni TV vorbeau cu dezinvoltură despre schimbarea lumii! Ha, ha, ha! Dar s-o experimenteze pe curuţul lor, cum e? E nasol, dom’le! Chiar pe bune ne schimbăm, chiar trebuie s-o facem?
Dar Bobolina? Dar Pitoșkin? Dar comoara lui Bibescu? Bibliotecile şi librăriile din Adamville sunt pline ochi cu tot felul de cărţulii scrise de ai noștri prin simpatie, imitaţii ordinare după şuvoiul ideilor mondiale ciordite frumușel de pe Google, rușinică.
Hoţi, imitatori, farsori în Adamville, cu miile, ca în orice altă parte a lumii. Dar să-i pui pe scribălăii ăştia de tarabă, furăcioşi în toate cele, să-şi pună capu’ la contribuţie, vai, ce perversitate, ce rătăcire, vai, ce rătăcire! Clizma intelectuală de care e plină bibliotecimea din Adamville se fandoseşte, se boieşte astfel încât ăia care n-au experienţă cad uşor în laţ. Idei furate cu roaba de tot felul de intelectuali făcuţi la normă de fabrica utopic-socialistă, pretutindeni. Să ne împăunăm și noi un pic, măcar un pic, dacă nu e cu supărare. Să ne fi văzut la circul acvatic din Marsila Mole, uite-așa să ne fi văzut, cum ne mai prosteam!
– Staţi, bă, jos, că nu se filmează!
– Fă-ți și tu un selfie capsomanule!
– Nu vezi că aduc o maşinărie? Uite-o acolo! Are şi ecrane! Ne pun pe Youtube.
– Proştilor! Acela e un generator de câmp oceanic. Nimeni n-o să se mişte de-aici! Ne ţin ostateci! S-a dus libertatea noastră!
– Nu-i generator! E un automat de cafea! S-au gândit să ne omenească!
– Să ne demonizeze, vrei să spui?!
– Ia, tăceţi, e un detector de minciuni! Or să ne ia pe fiecare-n parte. Să spunem ce porcării am mai făcut în amarul de vreme de când am stat scufundaţi bine de tot în oceanul virtual, ha, ha ha!
– În oceanul digital, vrei să zici?
– Tot aia!
– Ce tâmpenie! Am stat o mie de ani înghesuită în corabia aia naufragiată! Mai rău ca o sardea, halal, oameni buni!
– Dar de ce, dragă doamnă?! N-au avut rudele bani să-ţi cumpere o corabie naufragiată ca lumea?! Nu s-au îngrijit de tine?
– Dracul să-i ia de zgârciobi! Toată viaţa au cumpărat artefacte de la second hand, asta e, ce să le faci?! Nişte marţafoi, coate-goale, snobi, bonjuriști!
Ăștia mi-au furat stickul! Ăștia, nu încape îndoială. Ăștia care fac pe intelectualiștii, mai mare râsul, pe legea mea. Dar boitul intelectualist în Adamville, sport naţional. Furtul de idei, mimarea genialităţii globaliste, ha, ha, ha, teatru naţional cu cupola murdară de găinaţul fabuloaselor acvatice. Circul național, da, tocmai circul ne animă de minune. Sigur că se sperie poporanul dacă-l scoţi din citadin, din obişnuit, din ale lui, din drumurile lui fără rost, din alergătura lui anti-eroică. Se sperie şi poporanul de dincolo de capitală dacă îndrăzneşti să-i arăţi că ăia care se dau înaintemergători sunt de fapt nişte epigoni, nişte castraveţi muraţi!
Ah, periferia! Ah, provincia! Ooooo, dar cum te mai scuipă poporanul din provincie, drept în față, cu năduf! Am trecut prin mii şi mii de momente când la tribună se înghesuiau golanii din Adamville vorbindu-ne, după caz despre Europa tăcută, despre micul Beauburg, despre Asia vrăjită, despre America pierdută, despre Africa de dincolo de cețuri, despre postmodernism în viziunea împăratului Ogawa, despre globalizare și despre sabia lui Abu Kadâr, despre extratereștrii din Tau Ceti și despre cometa Blao! Şi acum sunt pline tribunele de băieţi în pantaloni scurţi care, fugiţi de la mămica lor de acasă, zdrobesc drept în capul maselor largi populare tot felul de adevăruri internaţionale, internaţionaliste sau futuriste pe care, vai, săracii de ei, nu le înţeleg deloc. E o chestie interesantă în Adamville, a mirosit-o și comisarul Terente, îi merge mintea, ai zice că ar avea ceva, un ștaif, ce comedie, ce tevatură, ce pompadură. Cum am cunoscut noi lumea prin poveştile altora dar cum am reinventat noi lumea cu poveștile noastre! Filtrate de creieraşele noastre sălcii, fleşcăite! Zi-mi unde e comoara și lasă aburelile astea că nu mă duci tu de nas!
Am participat la zeci şi zeci de întâmplări așa-zis intelectuale având ca subiect schimbarea lumii când noi de fapt habar n-aveam că Adamville are proprietăți magnetice atât de spectaculoase, vai de capul nostru! Prin Adamville sunt însă tot timpul întâmplări cu zevzeci şi cu îngâmfaţi. Când să-i întreb, făcând pe prostul şi jucând diverse roluri de la scriitoraşu’ provincial etern idiotizat de melancolia înserării patriarhale la rebelul-fără-de-şanse, despre schimbarea lumii, zicătorii de schimbare o iau fuguţa către bufetu’ suedez băgându-şi în pântece haleală la greu, împiedicându-se în concepte şi idei. Mai sunt şi din ăia care, tobă de carte fiind, au scris cărţi interesante despre aşa-zisul postmodernism din Adamville, de exemplu. Care? Că n-am avut aşa-ceva, se vede cu ochiul liber. L-am auzit și pe preotul Macarie zicând și el în sensul ăsta.
De ce să nu recunoaştem noi, cu francheţe şi bărbăţie că am lipsit din lume atât amar de vreme? Bun. Acum, cum încerci să devii european-sadea, îţi sar în cârcă golanii intelectualiști din Adamville care au ajuns, după caz, fie şefi de partide, fie miniştri culturali, fie directori de institute filozofice sau ştiinţifice sau literare, preşedinţi de filiale, primari şi aşa mai departe. Îi cunosc pe toţi, vezi bine. Mimează majoritatea dintre ei afilierea la schimbarea lumii dar nu sunt în stare să gândească o strategie de schimbare. Mimează politica înaltă dar n-au habar de politică înaltă. Apoi, la rând, vin susţinătorii acestor derbedei intelectualiști care au fondat edituri sau le-au cosmetizat pe alea vechi şi care se prind braţ la braţ chipurile cu intelectualii lumii râzându-ne-n nas de cât sunt ei de tari și mari. Arcibald, armurierul, mi-a zis că s-a uitat pe Google și că s-a uitat și pe Facebook și că cel puțin jumătate din fotografiile oficiale ale oficialilor din Adamville sunt niște falsuri ordinare.
Dar care e contribuţia noastră la schimbarea lumii?! Care e obolul nostru? Să ne apucăm bărbăteşte să analizăm. Să vedem ce lucruri importante am avut noi de comunicat lumii întregi, să zicem și noi ceva adevărat. Aşa, stăm bine la golăneală. Dar în ce fel participăm noi la schimbarea lumii, dragă Bobolina? În ce fel se iau alţii după noi? Că dintre noi, am văzut, furăcioşi, o droaie. Păi nu suntem ridicoli, dragul meu Petra Petronius!? Şi ridicoli sunt ăia care ne dau lecţii de frică, de linişte, de ciocu’ mic! Aşa că, ăia dedaţi la spuiciune, la pâră, să se ducă repejor la poliţie, să ne dea pe guşă, să ne zică că suntem anarhişti şi stricători de linişte mormântală națională. Hai sifon, la turnători! Asta e! Jos socialismu’! Sus socialismu’! Adamville e fruntea!
Baronii din nord aveau ei în clin și-n mânecă, ei puseseră la cale socialismul, intrigi de-ale lor, scamatorii, lucruri periculoase. Era o utopie, o strategică acvatică subliminală, o pompadură și-o mare nebuneală socialismul, jur că nu mint. Potloghin de la brutărie le știa pe toate, era bine informat, citea tot felul de cărți interzise și accesa Realitatea Virtuală prin portaluri secrete. Călătorea pe-acolo de dimineață și până seara, șparlise el un card piratat. Îi ieșeau tot felul de fire de prin urechi și căra cu el mufe și de electrozi, și lălăia mereu același ragtime, îndrăcit și aiurit. Adervistoian, comerciantul de blănuri, proaspăt întors din Kamela Kome, a avut o mulțime de necazuri cu Realitatea Virtuală pentru că s-a lăsat șmecherit de Potloghin, săracul de el, parcă-l văd! Dă-l încolo de socialism, mi-a strigat Potloghin. Zi-mi unde e comoara lui Bibescu, că nu mai dorm noaptea, am coșmaruri, nu e de glumit!
Potloghin, personaj de film. Gangster. Mardeiaș. Mă dădeam în vânt rău de tot după filmele cu gangsteri. Într-o seară m-am dus la cinema. Mă rodeau gândurile, nu-mi dădeau pace, tot voiam să-l găsesc pe Rudolf, frizerul fără foarfece, să văd de ce zice el tot felul de aiureli despre Adamville. Când să intru la casa de bilete am văzut-o pe Bobolina zburând pe deasupra bulevardului. Mi s-a părut că îmi face semn, mi s-a părut că mă cheamă. Vâslea agale, înamorată de imensitatea albăstrie. Casierița de la casa de bilete s-a luat de mine, hai odată, începe dramoleta. Casierița, soră bună cu Elefteria, lumea e mică, mică. Elefteria, nebunatica, modista de la Mantao & comp. l-a văzut pe Rudolf, frizerul fără foarfece, dincolo de debarcader, prin piața de pește. Piața de pește era plină ochi, un ac n-aveai s-arunci. Numai Pitoșkin lipsea de acolo, el pezevenghiul. Și domnișoara Margareta.
Negustori, precupețe, acrobați ambulanți, câte-un vardist încruntat, merlani, sturioni, barbuni și megalori, rechini și meduze în suc de malgave, melci și sirene prinse-n chihlimbar, de toate pentru toți. Tot felul de fabuloase acvatice care scăpau câte-un găinaț mititel și care parcă n-ar fi avut astâmpăr, care parcă stăteau gata, gata să prindă viață și să te abordeze direct, fără echivoc, hei tipule cât e ceasul? Unde să dai de Rudolf, frizerul fără foarfece, în toată nebuneala aia? Noaptea cutreieram străduțele din Adamville încercând să găsesc un sens, să găsesc o noimă pentru toate acele întâmplări nebunești.
Era cald. Adia un vânt molatic. Undeva, spre vest, se zăreau scânteind artificii. Sau erau crucișătoarele imperiale care bombardau tot felul de orășele care nu-și plătiseră impozitele, ba mai mult, nici n-aveau de gând s-o facă în vreun fel. Umbli brambura, n-ai stare, vălurești, vălurești. Nu mai știu care mi-a zis asta, cum să-i ții minte pe toți? Unul. Una.
Prin Adamville trăiau mulți, multe, sute de oameni de toate felurile de la scriitori și ingineri la strungari şi şoferi, fete cochete, activişti, revoluţionari, disidenţi, paraşute, aviatori, oameni politici de tip nou, actori, plasatoare, recidivişti, ministeriali şi chiar prezidenţiabili, studenţi şi elevi, profesori, sindicalişti, pescari, oţelari, marinari, ofiţeri de toate armele, turnători, pârâcioşi, curve masculine, bârfitori, războinici sau naivi, hoţi, mincinoşi, lăudăroşi, întunecaţi, irascibili, gagicuţe, domnişoare de pension, instrumentişti, sepepişti, oameni de afaceri sau afacerişti, vedete TV, jurnalişti de toate felurile, spioni, ofiţeri din serviciile secrete, macaragii, maşinişti şi mecanici de locomotivă, fochiști şi fermieri, preşedinţi de partide, masoni, exaltaţi, melancolici, sculptori şi arhitecţi, medici, doctori, cititori în stele, agenţi dubli, aerieni, utopişti, visători, canalişti, administratori, manageri, telefoniste, gropari şi femei de serviciu, prefecţi, consilieri de toate felurile, un extraterestru, fumători şi nefumători, întreprinzători şi comercianţi, veroşi, interlopi, valutişi, gurişti, bonjurişti şi malagambişti, regizori, muzicanţi, rokări, geniali, obişnuiţi, iniţiaţi, cheflii, băşcălioşi, zurbagii, cuminţi, sperioşi, neînfricaţi, politicieni ticăloșiți bla, bla, bla.
Curvăsăreala politică din mândrul nostru Adamville e una dintre cele mai ciudate boli din acestă lume de când e ea lume. Unii, în istoria mândrului nostru Adamville, se bat cu cărămida în piept, de exemplu, că ar lupta împotriva ruşilor dar pe din dos fac afaceri cu ruşii de numa, numa şi, bineîţeles, sunt pregătiţi să-i trădeze pe ruşi atunci când le va veni bine, să-i vezi, numai să-i vezi. Alţii, în istoria mândrului nostru Adamville, îi pupă-n fund pe americani dar de fapt urăsc capitalismul dar se folosesc de el pentru că-i îmbogăţeşte vertiginos. Vor fi gata să le dea cu tifla americanilor atunci când va veni momentul prielnic. Istoria oficială a mândrul nostru Adamville ne-a păcălit tot timpul făcându-ne să credem că am fi fost mari viteji de-a lungul vremurilor. Nici pe departe. Ne-am dat cum a bătut vântul să nu care cumva să ne ologim, să nu care cumva să ni se ducă dracului bruma de avere. Conducătorii mândrului nostru Adamville, în mare parte, au fost nişte oameni mici şi ticăloşi pe care istoria oficială i-a vopsit în culori vesele, eroice, false.
M-am dus la planetariu. Cititorii în stele veniți din Batoa Butuba, Qintatocoatl, Hazean, Masam La, Wetobanian, Kokusai, Kankaro, Cretona, Gavaonia Gao, Adavilla Villada, Quadaoda, Qualimbo, Gutumbe, Kamelar, Ositias, Gazaala, Quamtomatar, Mitombe, Bel Cantor, Zagadar, Ehurean, Beauburg, Badobadorabad, Lamboda, Gavaonia Gao, Kumbali, Nulome, Gugumbe, Kalamatahar, Kumbra Kumbrali, Gontaro, Paragas, Boble, Saon, Ghema, Bomblas, Zaraban, Prudella Qonto, Kankaro, Watanga, Melisador, Watalaa Wangam, Orcheström, Burgund, Ovaloo, Stantivorej şi Magribar, s-au codit. Hai că poate vă zic de comoară, m-ați prins în toane bune! M-au poftit să iau loc. Să-mi citească-n palmă, să-mi zică viitorul, să mă cucerească sau să mă sperie într-un fel sau altul, să nu mai trag lumea de limbă, să nu mai inventez tot felul de istorii aiuritoare umblând brambura prin Adamville de dimineață și până seara. Eram cunoscut ca un cal breaz. Făceam tot felul de munci. Căram litere de plumb la ziarul . Spălam puntea pe nava Albatrosul. Adăpam caii de la regiment, ah ce cai focoși. Curățam cablurile de la Realitatea Virtuală, mai șparleam și eu câte o mufă, câte un CD, un stick, un antivirus, ceva. Toți făceau câte o ghidușie din asta nevinovată. Era încastrată-n noi furăciunea, zău dacă mint! Popor de manglitori, șpăgari și ciorditori, noi ăștia din Adamville! Dar aspiram la schimbare. Am fi vrut să fim mai serioși, mai harnici, mai elganți, mai deștepți, mai frumoși și mai bogați.
Visam ca mândrul nostru Adamville să se prefacă peste noapte, să fie Alexandria sau Casablanca sau Detroit sau Lyon sau Marsilia sau Moscova sau New York sau Oran sau Torino sau Atena. Ah, să navigăm către Atena. Acropole, Vangelis, Jocurile Olimpice, Spanoudakis! Spiritul de navigaţie e mort şi îngropat dar criticii desueţi se întrec în catalogări gomoase şi sentinţe arogante. Spiritul de navigaţie are nevoie de nerv.
Spiritul de navigaţie are nevoie de noii navigatori care se află sub semnul disoluţiei nu prin lipsa de asociere vremelnică ci prin lipsa unui discurs viril şi devastator. De ani de zile penibilele bârfoteci insulare sau literare, în marginea infantilismului, ţin loc, anecdotic, spiritului polemic cuceritor, sănătos. Nişte nimenea se bat cu palma pe burdihan pleznind cu metafore stricate şi acreală intelectuală nodurile acvatice semantice.
Și ce mai trebăluiam prin Adamville? Băteam covoarele la hotelul Ritz. Plimbam cățelul doamnei prefect Brunhilda, lustruiam cizmele primarului Cărămidaru, vindeam bilete la loterie, făceam plinul la automobilul de lux al contelui Monelli, stăteam de veghe în gabie când ieșeau în larg pescuitorii de perle, măturam plaja municipală, curățam etrava iahtului pe care mi-l dăduse în grijă contesa Cippolina.
Potloghin de la brutărie s-a jurat pe ce avea el mai scump că l-a văzut pe Rudolf, frizerul fără foarfece, în trei locuri diferite în același timp, Pricoliciul de la Arsenal i-a ținut hangul, niște derbedei amândoi, voiau să-mi joace o festă. Chiar și mie mi-a venit să o șterg din Adamville. Marabella avea dreptate. Orășelul mă ținea pe jeratec, mă fierbea la foc mic, părca-i fi zis că se hotărâseră cu toții să-și râdă de mine, să-mi joace un renghi, ceva. Inventau tot felul de fabulații văluritoare, precis erau vorbiți între ei, ce mai încoace și-n colo. Se amuzau pe socoteala mea, se luau la întrecere în scorneli, una mai gogonată decât alta. Chiar m-am gândit să-mi găsesc de lucru în Alhombra, sau la Berlin, sau în Milano sau la Kiew sau Cracovia. Mi-am zis chiar să-l caut pe fabricantul de cartușe care fusese prietenul bunicii mele pe vremuri. Poate avea ceva de lucru pentru mine, poate că mă angaja să car containerele cu muniție, să le stivuiesc frumos în port și să stau cu ochii pe traficanții de arme din Medellin să nu care cumva să-l înșele la cântar.
Contele Monelli s-a învoit să-l sune pe fabricant, să pună o vorbă, se cunoșteau de la cărți, de la cazinou, de la Monte Carlo, vino la mine mâine după-amiază, o să vezi că se rezolvă. Palatul era pustiu. Dintr-un havuz cu peștișori de argint, săreau niște broscuțe albăstrii care se prefăceau în fluturi. Am văzut asta cu ochii mei, nu mint. M-am așezat pe o bancă de marmură mâncată de vreme. Iedera de pe ziduri a scos limba la mine. Exact în clipa aceea, dintre chiparoși, a apărut Rudolf, frizerul fără foarfece. Era preocupat, era muncit de gânduri, cam ponosit. Nebărbierit. S-a uitat la mine ca prin sticlă. A dat din mâini, Adamville 1001, Adamville 3789, Adamville și încă o mie de Adamville, zicea așa fără noimă. S-a pierdut dincolo de porțile grele forjate pe la 1879 la Atelierele din Reșița. Vai, porțile au scos limba la mine. Când să fug după Rudolf, frizerul fără foarfece, m-a strigat contele Monelli, hai sus că am legatura cu Alhombra, pe unde umbli?
Dând să ies din sensul giratoriu de dincolo de farul genovez adus de la Sulina, mi-a tăiat calea Adervistoian, comerciantul de blănuri. Avea uite-așa o față! A început să mi se plângă din pricina lui Potloghin de la brutărie. Dar era ceva în neregulă, întâmplarea asta fusese cu mult timp în urmă. Mi-am ținut firea. Am coborât de pe bicicletă să nu stârnesc valurile electromagnetice care se învolburau în jurul nostru. Adervistoian, comerciantul de blănuri, a scos o batistă și s-a șters la nas și aerul s-a umplut de miresmele mărilor calcinate de soarele portocaliu al viselor noastre beduinice, ce frumos, ce înălțător, ce teribil.
Tu o să înțelegi. E un secret. Așa se petrec lucrurile de mii de ani în Adamville. De mii de ani? Dar ce spun eu? Așa trebuie să fi fost de la începutul lumii. Începutul lumii? Te-au învățat și pe tine prostioara aia cu Big Bang, nu? Păi nu-i chiar așa. Da deloc. O să vezi, o să afli, o să descoperi în cele din urmă.
Un vârtej electromagnetic l-a umflat pe sus. Dus a fost, pe cuvânt, dus a fost. Cât pe-aici să se ciocnească cu un stol de grauri, cu Bobolina, cu albatrosul imperial. Până să ajung în Alhombra, m-am plimbat cu U-Bahn prin Viena, am savurat o cafea în Alexandria împreună cu comisarul Bravissimo, mustăciosul, am scăpat nevătămat dintr-o furtună de nisip lîngă Copenhaga, am traversat o mare de sare nu departe de Ierusalim, am săpat un tunel prin cețurile vedraice, dincolo de Delhi, am stat de vorbă cu mai marele inspiraților din Tulombe, am băut vin de Burgundia cu totalitarienii din Maona Lao, am jucat table cu filozofii din Gomela, am râs de m-am prăpădit de glumele naivilor din Kuantile Medola și m-am dat cu sania pe Muntele Pleșuv împreună cu pneumaticii din Ghile Ga, iuhuuuuuuuuuu.
Povestindu-i aventurile mele, Marabella m-a făcut mincinos fără pereche. N-a crezut o iotă din aventurile mele cu traficanții de arme din Medellin și nici că l-aș fi îmbrobodit pe unul dintre baronii nordului, Brabulis pe numele lui cel mic. Cum stăteam amândoi pe țărmul oceanului, am văzut-o pe Bobolina vâslind printre nori, așa, fericită, tare fericită. În clipa aceea mi-am dat seama că Bobolina desena o hartă magică pe cer, ce idee, ce idee. Fabricantul de cartușe din Alhombra mi-a trântit ușa-n nas. Deci, o să ștergi praful din toate sufrageriile, o să freci argintăria, cureți tot bălegarul de la grajduri, în fiecare sâmbătă, negreșit, ai înțeles? Marchiza Van Dyck s-a uitat la mine scormonitor. Mi-a arătat odaia în care aveam să dorm, m-a trimis în piața de pește să-i cumpăr scrumbii de argint. Un an și jumătate am muncit la ea fără prea multă vorbărie. N-aveam chef să mă întorc în Adamville dar nici să rămân în Alhombra. Marchiza Van Dyck mă ținea sub papuc. Dar, pe fruiș, m-am împrietenit în scurt timp cu toți armăsarii ei pur-sânge, am mâncat dulcețuri alese cu lingurița de argint și m-am zgâit la toți strămoșii marchizei care străjuiau sufrageriile din niște tablouri uriașe, uriașe, afumate, scorojite, cumplit de scorojite.
Rudolf, frizerul fără foarfece, a ieșit într-o bună dimineață de după un tablou impozant din care curgea apă inexplicabil la douăsprezece noaptea fix. Iar dau peste tine? În drum spre Marsila Mole, mi-am adus aminte că m-am uitat în spatele tabloului și am văzut un vârtej electromagnetic. Totul a durat doar un sfert de secundă.
Marsila Mole era în sărbătoare, lumea dansa de nebună, butoaie pântecoase se rostogoleau pe străzile pline de bălegar, un șambelan aprindea felinare clipicoase, niște saltimbanci scoteau lumea din sărite cu glume fără de perdea, unul care umbla pe catalige m-a strigat pe nume, am fugit să mă ascund, mi-am făcut pierdută urma, m-am amestecat prin mulțime. Marabella m-a tras de mânecă. Iar dau peste tine? Fabricantul de cartușe din Alhombra o luase cu el în voiaj, umblau de colo, colo pe litoralul oceanului, se distrau nevoie mare, cheltuiau o grămadă de bani, mâncau tot felul de delicatese, se îmbăiau în lapte de pisică de mare, nebuneli. Se giugiuleau. Jucau la cazinou, jucau pe bani grei. Vino cu noi, lasă-ți lumea! Zău așa!
Acum nu mai știu cu exactitate dacă m-am întors în Adamville, deși m-am întors în cele din urmă în Adamville, așa cum plănuisem. Am ajuns pe seară. M-am dat jos de pe bicicleta mea faină de tot cumpărată din Lyon. Hm. Nu mai recunoșteam intrarea în orășel, ce se întâmplase? Sensul giratoriu nu mai era. Nu mai era nici farul genovez adus de la Sulina, nu se zărea nici piața de pește și nici palatul contelui Monelli, nici urma de Arsenal. Am mușcat dintr-o franzelă șparlită dintr-o brutărie din Marsila Mole pe când toată lumea chefuia și dansa de nebună pe străzi, am mestecat încet, bucată cu bucată încercând să evaluez situația, să găsesc o explicație.
Dacă apare Rudolf, frizerul fără foarfece, sigur e ceva necurat la mijloc, mi-am zis, gata, gata să dau piept cu necunoscutul. Rudolf, frizerul fără foarfece, n-a apărut. Nu era nici țipenie pe străzi, nici un singur om. Pustiu. Am strigat. Am răcnit. Am scotocit. Pustiu rău de tot. Băi, va zic unde e comoara! Ți-ai găsit. Nici țipenie. M-am oprit la o benzinărie. Era o benzinărie austriacă. Pitoșkin mai lipsea! Am găsit un telefon. Am format numărul de la centrala municipală. S-a auzit un biiiiip. Și-apoi din casca telefonului a început să curgă apă, apă în valuri. Nu se mai oprea, curgea într-una. M-am ciupit. Am făcut tumbe. Am aprins un felinar. Pe deasupra au trecut vâjâind niște comete sclipicioase. Nu erau comete. Erau peste un milion de orășele Adamville. Puteți să mă credeți? Treceau pe deasupra împrăștiind un parfum liliachiu, aterizau pe țărmul oceanului, uite-așa de frumos.
M-am plimbat prin toate orășelele Adamville, o nebunie! Am hoinărit de acolo, colo.
M-am obișnuit cu aparițiile lui Rudolf, frizerul fără foarfece, cu nebuniile pe care mi le povestea Marabella, cu Potloghin de la brutărie care se tot juca în chip periculos la Realitatea Virtuală, cu contele Monelli care era în cârlig cu traficanții de arme din Medellin, cu marxiștii lui Gore care într-unul din orășelele Adamville se transformaseră în liberali, cu Pricoliciul de la Arsenal care punea la cale o mulțime de farse, cu Petra Petronius, cu Esmeralda și Bertha de la cofetărie, cu Paperov de la gazolina municipală, cu Bersgonian de la arhivele secrete. Adervistoian, comerciantul de blănuri, avea și el tot felul de apariții. Nu știu cum, într-unul dintre orășelele Adamville, l-am întâlnit într-o ipostază inedită, vindea piei de saurian, le cumpăra de la vânătorii din Marsila Mole. Marsila Mole? Și ea vălurită, ce să mai vorbim.
Dar Ghile Ga? O altă ipostază uimitoare a mândrului nostru Adamville! Și Torino? Și zvăpăiatul Brasil? Și cețosul Dublin? Toate, da, da, de trei ori da. Pneumaticii din Ghile Ga aflară că Petra Petronius ar fi descoperit în codul nostru genetic o genă bizară ce avea o uriaşă pereche virtuală descoperită în infostructura de pe Venus, ce comedie, ce tevatură, ce mai descoperire. Bobolina le promise tuturor că o să afle întreg adevărul despre caz explicând astfel de ce mândrul nostru Adamville se vălurește în ființa citadină a altor orașe de pe lume dar locotenenţii împăratului Ogawa, invidioși și răutăcioși îi puseră într-una beţe în roate, pregătindu-se să o răpească, vai, vai.
Pricoliciul de la Arsenal povesti tuturor că avusese un coşmar şi că era posibil ca întreg universul plin de universuri să fie înfăşurat într-o mantie înstelată chiar de către magicienii secretului din Canton conduși de Pitoșkin în persoană. Pricoliciul de la Arsenal se visă pe muntele Haman şi se jură că văzuse pentru prima oară în viaţa lui un diamant de lumină veche care era mai puternic de un milion de ori decât un litru de apă vie. Eu am fost sigur că era un mesaj secret despre comoara lui Bibescu. Groparii din Kauna Kunaó îl căutară pe pricolici vrând să-l răpească pentru că aveau de gând să atace Tulule şi să devină nemuritori, ce fioroși groparii. În Tulule era legatul lor de viață și moarte ascuns de Sira Serano în joacă, în pauza mare dintre ora de geografie și ora de muzică.
Generalul Monteores se întâlni cu begonul de Bagoda încercând să se pună de acord asupra reîmpărţirii lumii dar să și hotărască în ce fel mă vor tortura ca să le zic unde e comoara lui Bibescu iar colonelul Sharun se gândi pentru prima oară că Pitoşkin, ce părea să fie unul dintre oamenii lui, i-ar putea fi de folos ca să afle cât mai multe lucruri despre Adamville. Totalitarienii din Cretona puseră la cale o ambuscadă în care ar fi vrut să-i atragă pe totalitariştii din Galeea iar forţele de ordine din Betola încercară să împrăştie cei zece mii de gunoieri care aveau de gând să dea o lovitură mortală guvernantei imperiale şi să-i aresteze pe ofiţerii împăratului Ogawa. Londra, Viena și Cairo fierbeau și ele.
Marele scut din Qiatotocoatl deveni obiect de dispută între ambasadorii orientalelor şi occidentalelor iar noi cei din Adamville ne cuibărirăm într-un albatros imperial pregătindu-ne să reinterpretăm imperfecţiunea.
Zburând pe deasupra muntelui Haman, am zărit-o pe domnişoara Margareta din micul Beauburg giugiulindu-se cu Pitoşkin. Sau poate era Potloghin de la brutărie? Tot un drac! Se hârjoneau într-o căpiţă de fân. Nici nu le trecea prin gând că în curând noi, cei din Adamville, vom secretiza întregul univers plin de universuri.
În zare, dincolo de Azego Bazego, se desfăşura dansul norilor din Marsila Mole iar forţele maritime ale vicepreşedintelui Weinberger produceau primele vârtejuri virtuale. Cerul se înroşise şi se auzea bubuitul tunurilor din Kumbra Kumbrali. Stabilitatea din Balcani era sub semnul întrebării, zău așa, nu era de joacă! Nici vorbă de pacea de o mie de ani!
Muşcând-o de urechiuşă pe domnişoara Margareta, Pitoşkin îi povesti despre buclele Davi, despre orgasmul universal şi despre diamantele de lumină veche în care ar fi stat ascuns teribilul adevăr al tuturor lumilor și despre comoara lui Bibescu care vălurea mințile înfierbântate ale întregii noastre planete măturată de la un capăt la altul de furtuni electromagnetice. Domnişoara Margareta îşi trecu degetul printre buze şi îi şopti lui Pitoşkin că ignoranţa şi prostia guvernantei naţionale din Adamville or să ducă la pierzanie agenţii secreţi şi că minunata artă a spionajului se apropia de sfârşit. Pitoşkin încercă s-o liniştească dar chiar atunci ne zări plutind prin văzduh. O luă la fugă după albatrosul imperial vrând să-l doboare cu pietre. Se lăsă păgubaş pentru că dincolo de stâncile de pe ţărm văzu submarinul galben al lui Abu Kadâr tăind leneş valurile.
Lângă tunurile de la prova, vicepreşedintele Weinberger stătea la taclale cu Obin Oba, să vezi și să nu crezi. Râdeau de se prăpădeau. Fumau trabuc. Se băteau prieteneşte pe umăr şi, din când în când, se strângeau în braţe. Puneau la cale soarta popoarelor din Sofia, Madrid, Beijing, Guaribo, Oran, Kodaon, Sidney şi Tonga Tongao, răpirea lui Agomanian Agomanianos care lupta împotriva demonului acvatic din Madagascar, extazul mulţimilor din Takla Makan, dimineaţa generalilor din Quanqo Koqué, mareea trandafirilor din Adamville şi furtul secretelor din San Gastoban, ce să mai vorbim.
Colonelul Sharun ar fi dat orice să afle toată tărăşenia. Privindu-se într-o oglindă adusă de un pelerin din Burbansk, colonelul îşi ţuguie buzele şi-şi promise că într-o bună zi va conduce lumea. Pitoşkin îşi scoase ocheanul şi urmări cu atenţie mişcările buzelor celor doi demnitari de pe submarinul galben sperând că o să primească o tresă în plus. Un matroz se căţără în nacelă vrând să împuşte albatrosul imperial, ah, albatrosul imperial, pentru prânzul fiorosului Abu Kadâr. Matrozul era gras şi ştirb. Avea obrazul plin de cicatrice. Luptase în Nulome, la Popocatepetlán şi în Guabano Lao, la Havana și în Beirut în războiul meduzelor.
Era iubitul lui Abu Kadâr şi fusese cumpărat pentru două baniţe de aur din Metongo Bambo sau din Bagdad sau din Istanbul. Abu Kadâr ţinea la el ca la ochii din cap şi omorâse cu mâna lui o mulţime de vânători de balene şi de soldaţi imperiali care doar îndrăzniseră să arunce o privire iubitului său. Vicepreşedintele Weinberger îl lovi pe matroz peste mână, uite-așa îl lovi. Glonţul fierbinte şuieră ameninţător şi se pierdu în spuma valurilor. Abu Kadâr se apropie în grabă. Era asudat. Avea tunica descheiată iar mustăţile uriaşe i se zbârliseră foarte tare. Bocancii îi miroseau a catran. Catarama centurii ruginise din cauza aerului sărat iar chelia îi era plină de pete maronii. Sabia din oţel de Polga Polgani zăngănea nerăbdătoare, periculoasă şi ameninţătoare. Puşcociul dăruit de tunarii din Beauburg se umflase de plumbi grei gata, gata să trimită pe lumea cealaltă orice ageamiu care ar fi îndrăznit să-l înfrunte pe Kadâr, ce tevatură! Pumnalul furat din Galeea se pregătea să lovească mişeleşte iar arcanul dăruit de guvernatorul din Togai mustăcea vrând să-i gâtuie drăgăstos pe toţi cei din preajmă.
Vicepreşedintele mărturisi că în copilărie un albatros imperial i se arătase de mai multe ori în vis şi că îi povestise despre diamantele de lumină veche, despre universul plin de universuri şi despre femeile din Mandhala, despre luminile din Dresda și despre vestitul circ acvatic din Varșovia. La prima vedere totul părea să fie o superbă iluzie dar Weinberger era convins că e acelaşi albatros imperial. Abu Kadâr îi aruncă o privire scurtă lui Obin Oba, vai, ce privire. Obin Oba avea un caftan cusut cu fir de aur şi nişte ochi ca de smoală. Galopul cailor sălbateci se auzea în răsuflarea lui, se auzeau trompetele apocalipsei. Sute de bătălii sângeroase se citeau în tatuajele sale iar pe cizme încă nu se uscase sângele pneumaticilor ucişi în şarja de cavalerie de la Qinzacoatl.
Obin Oba încuviinţă dând uşor din cap. Era sfârşitul primăverii şi se anunţau evenimente tragice care aveau să schimbe soarta tuturor lumilor şi a universului plin de universuri, chiar și soarta mândrului nostru Adamville. Abu Kadâr îşi scoase sabia şi reteză scăfârlia iubitului său. Să fi fost oare acest moment un act de descurajare strategică iniţiat de serviciile secrete inamice din alte lumi? Să fi fost o intrigă ţesută de un rebel din interiorul enciclopediei? Să fi fost o conspiraţie împotriva mândrului nostru Adamville pusă la cale de augusta oficială din Calabra aflată mână-n mână cu spionii veniţi de dincolo de orizontul vizibil, la sfârșitul verii?
Nu l-am convins pe comisarul Terente. Comisarul Terente și-a scos chipiul aruncându-l de perete și m-a privit ucigător, trăgându-se de vipușca-i portocalie și bătând nervos din picior, vai ce nervos era.
Cât ai de gând să-mi înșiri toate balivernele astea, văluritule? Chiar mă crezi tâmpit, ia zi repede!? Și cine mama dracului e Pitoșkin ăsta?!
Am luat o cafteală strașnică. Să-mi treacă pofta de fabulații și tevaturi. Să uit pe loc de toate ideile, ficțiunile, scenariile, eseurile, gândurile și strategiile mele vălurite și văluritoare.
Pe stradă tocmai treceau flotilele baronilor din nord. Se duceau să ia cu asalt Marsila Mole unde se spunea că municipalitatea tocmai descoperise un uriaș zăcământ de diamante de lumină veche și că n-avea de gând sa dea la casieria guvernantei imperiale nici cea mai mică cotă parte. Eu am fost sigur că era vorba de fapt despre comoara lui Bibescu. Rudolf, frizerul fără foarfece, a pornit și el în urma flotilelor înarmat cu o lopată și mulți alții. Potloghin de la brutărie. Pricoliciul de la Arsenal.
Toată suflarea din Adamville, să-i fi văzut! Se îngrămădeau, gâfâiau, se călcau în picioare, vociferau! Eu am fost băgat o lună la răcoare pentru vagabondaj și inducerea în eroare a autorităților, pe cuvânt, o lună ar fi trebuit să stau.
Într-o dimineață am zărit-o însă prin ferestruica celulei pe Bobolina zburând de nebună prin cer. Am crezut că-mi face semne cu mâna. Ea însă tot punea la cale pase magnetice, desena o hartă magică, fițoasa! Gratiile au sărit din cercevele ca prin minune, ce șansă, ce miracol, ce teribil! Marabella a fost de data asta foarte impresionată. Evadarea mea a lăsat-o fără glas, ce inteligent, ce curajos, ce periculos!
Mă chemase contele Monelli. Avea niște temeri, avea niște bănuieli. Marabella m-a primit în capul scărilor. Tocmi îi dăduse papucii fabricantului de cartușe din Alhombra, bravo ei, avea simț, avea viziune, avea intuiție, o ducea bine!
Cerul era albăstrui. Soarele dogorea. Oceanul adormit. Marabella fuma un trabuc, ah Havana, magica și misterioasa Havana. Trăgea cu sete din el. Ai fi zis că-i amănțica celui mai periculos traficant de droguri din Columbia draga de ea, pe bune dacă mint.
Contele Monelli avea frisoane. Era bine încotoșmănat cu o pufoaică adusă tocmai din Siberia. Vârtejurile electromagnetice sunt foarte friguroase. Am dat din cap că înțeleg. Nu prea înțelegeam, zău că nu înțelegeam. Oricum, eram curios să aflu tâlcul întregii povești, eram ațâțat. Comisarul Terente încercase să se folosească de mine pur și simplu, voia să afle ce legături am în celelalte orașele Adamville. O să stau cu ochii pe situație, o jur, mă băiatule, pricepi?! Vreau acum să-mi spui pe unde a ieșit Rudolf, frizerul fără foarfece, din Adamville și pe unde a intrat în celălalt Adamville, o fi vreun tunel secret, mai sunt și alții în cârdășie cu el, conspirație planetară, nu încape îndoială. Da’ să nu-mi spui că l-a luat Pitoșkin cu aeroplanu’ că mă fac foc și pară, foc și pară mă fac!
Vestea că Pitoşkin ar fi parcurs distanţa dintre Bagdad şi Bankok cu aeroplanul în doi timpi şi trei mişcări a pus pe jeratic întreaga suflare de pe . Mândrul nostru Adamville era în delir! Toată tărăşenia ar fi fost stârnită de Aglaia Protopopescu în timpul unei scandaloase sindrofii de la ambasada Turingiei. Primul ministru Belizarie n-a uitat multă vreme seara aceea iar moderatorii de la Titan TV s-au dat de ceasul morţii să convingă întreaga suflare a planetei că eram cu toţii pe picior de război în Balcani.
Eu nu m-am mirat. Pitoşkin putea face lucruri mult mai surprinzătoare. El să-mi fi furat stickul, poate din invidie, poate din curiozitate? M-a mirat însă că se arătase în public când o mulţime de servicii secrete îi luaseră urma gata, gata să pună mâna pe el. Mi-am rezervat bilet la avion şi într-un ceas m-am dus direct la Paris cu gând să traversez oceanul cât mai grabnic să-l găsesc pe Pitoșkin să-l întreb ce și cum despre toata tevatura electromagnetică, despre văluriri și alte nebunii din astea. Dar m-a sunat Aglaia Protopoescu, pe mobil, blogărule, dragule, vino repede că am o problemă de speriat. M-am executat numaidecât. Pitoşkin putea să mai aştepte, Aglaia Protopopescu nu.
Am găsit-o în salonul ei egiptean cu cărăbuşi de argint, tutankamoni de alabastru şi beduini pictaţi de un oarecare Elefterie pe la 1887. Aglaia Protopopescu fuma o ţigaretă franţuzească şi plângea de ţi se rupea inima, săraca de ea. Sira Serano, contesa Cippolina, Elefteria, nebunatica, modistă la Mantao & comp., Marabella semănau izbitor cu ea. Și toate la un loc cu Bobolina! Uită-te la mine, mi-a zis, te-am întors din drum pentru un fapt epocal, nemaivăzut, nemiauzit. Mi-am luat inima-n dinți. M-am uitat drept în ochii ei.
Nu era Aglaia Protopopescu.
Cum asta? Fooooarte simplu! De trei zile stau pe Facebook şi uite ce-am păţit, m-am procopsit cu altă faţă, zi și tu ce grozăvie!
I-am făcut nişte ceaiuri de păducel şi nişte pase magnetice aşa cum mă învăţaseră luptătorii din Mauna Lao. Ei? Agla Protopopescu a exclamat fericită privindu-se în oglinda ei fermecată adusă din Madeira de un locotent de roşiori, sunt eu iaaaaar, wow!
Apoi m-a chemat şi primarul Barzulis că şi nevastă-sa se trezise cu alt chip tot de pe Facebook. M-a chemat şi filozoful Abstinian şi conţopistul Gore Prezan şi a trimis după mine arhiducele Von Bismark.
Arhiducele Von Bismark e ciudos, bănuitor şi clevetitor, mereu nemulţumit, ba s-a umflat caldarâmul pe din cauza pompierilor, ba trage curentul pe după colţul casei sale din pricină că primarul Bonifaciu, pardon, primarul Barzulis, lasă uşa primăriei din Agnita tot timpul deschisă. Uite, acolo e Agnita, peste deal de mândrul nostru Adamville.
În mod evident că arhiducele Von Bismark trebuie să-mi fi furat stickul! El şi numai el! Timp de șapte zile, de dimineaţă şi până seara, cutreier pădurile de la marginea oraşului după plante magice şi îmi exersez pasele magnetice la răscruce de vânturi, dincolo de farul genovez adus de la Sulina, acolo unde se tot învârte albatrosul imperial. M-au sunat şi nişte politicieni şi nişte ministeriali din Adamville, nişte ofiţeri de la serviciile secrete din Moscova, nişte iezuiţi din Roma, nişte templieri din Paris, câteva gospodine din Torino, pastorul Ugbembe din Zimba, un funcţionar de la FMI din Lima şi macaronaru’ Luigi Longo din Milano, vărul unui temut barosan din Cosa Nostra, pe cuvânt dacă mint.
Aseară m-a sunat un corporatist de la Facebook, dom’le, ce te bagi unde nu-ţi fierbe oala, mi-a zis de la obraz, fir’ai tu să fii de strateg şi de hekăr şi de golan imagologic care eşti, de ce nu-mi răspunzi la emailuri, vezi că am o treabă cu tine, secretă. Ei na, secretă! L-am lăsat cum era, cu faţa lui adevărată şi nu l-am mai transformat în Madonna aşa cum se rugase de mine într-o canonadă de emailuri spămoase. Dar toată tărăşenia asta e doar o bagatelă şi nici nu ştiu bine dacă s-a întâmplat anul ăsta sau nu cumva anul trecut, o să intru pe Google să văd exact ce și cum. Să înțeleg, să mă dumiresc. Cine sunt eu de fapt că tot n-am aflat.
Dar cine mi-a furat stickul? Aveam eu pe stick niște răspunsuri codate. Doar aşa puteam să aflu şi ce mai face Pitoşkin pentru că n-avea chef să-mi răspundă la emailuri, se tot ascundea şi lansa petarde prin lume să-şi râdă de mine. Bobolina ar fi aflat ceva despre el dar făcea un pic pe nebuna, avea ea ce avea cu mine, voia să afle dela mine unde e ascunsă comoara lui Bibescu. Zi-mi mie că nu spun la nimeni, mi-a şoptit Bobolina în timp ce orchestra filarmonicii din Viena ataca un vals de Johann Strauss, ce frumos, ce teribil, ce nemaiîntâlnit. Mergeam des la concert, însoţit de Bobolina. Ei şi? Cum să-i spun? Trebuia să mă dumiresc ce era cu harta magică pe care Bobloina o tot desena prin văzduh. Sau poate era, cine știe, un cod secret.
Bip, bip. Mă sună comisarul Terente, vino până la secţie, vreau să te întreb ceva. Uf, şi Terente ăsta tocmai acum când eram la Londra, gata, gata să mă îmbarc în cursa de Toronto unde sper să dau de Pitoşkin! Las laptopul deschis şi cobor val-vârtej scara. Scara miroase a levănţică, semn că Matilda, spălătoreasa cartierului, a spălat rufe, ce harnică femeie, generăleasa, draga de ea.
Bună, bună, zice, nu te-am văzut dimineaţă pe Facebook, pe unde umblai derbedeule, când o să-mi zici unde e comoara lui Bibescu, cocoşelule. E planturoasă Matilda, spălătoreasa cartierului. Brunetă, brunetă, ochi de foc, urechi delicate ca nişte scoici din Jamaica. Cu jumătate din comoara lui Bibescu zice că şi-ar plăti o vacanţă de trei ani în Maldive sau în Dubai. Hm, comoara lui Bibescu e fabuloasă, poţi face mai mult decât atât, parcă eu știu exact. Haida de. Păi nu?!
Aha, zice Matilda visătoare, trăgând coşul cu rufe să-mi facă loc. Nu te mai da de ceasu’ morţii să ajungi la Terente la timp că ştii doar că e un zgârâie-brânză.
În sfârşit, Terente îmi deschide uşa grăbit, mă ia de mânecă, hai, hai să vezi, mă bagă direct pe Youtube, uite ce videoclip, ei, vezi ce silicoane are Lady Zaza? Vara trecută parcă, Terente era cât pe-aci s-o păţească urât de tot, s-a căţărat pe un balcon la Eforie să se zgâiască la Lady Zaza, fan înamorat, bodyguarzii nici n-au vrut să audă că e mare comisar pe , l-au caftit meserie. Are şi-acum un semn pe frunte, fustangiu, berbant, zăpăcit. Dar, ce-i drept, nu trage la măsea, băiat bun. Se foieşte pe scaun. Se încruntă, face pe fiorosul cu mine, așa îi place lui. Hai, zi-mi parola, şopteşte, o ţin la secret.
Dacă Terente mi-a furat stickul?! Marghioala de la număru 703 şi ea, la fel, cum mă vedea pe, cum trăgea de mine, zi-mi parola. Dar n-o ştiu, zău că n-o știu. Râzi, faci aşa, în glumă, cum să nu ştii parola tocmai matale care eşti cel mai mare blogăr, uite ce de-a vizionări ai pe Facebook şi pe Twitter, auzi, dar există comoara asta a lui Bibescu sau e aşa o filopteră, o abureală, o tevatură să ne mai treacă de urât?
Marghioala, femeie de lume, călătorită prin Casablanca, Copenhaga, Detroit, Lyon, Marsilia, Moscova, ştie de toate, e versată, vinde ziare, ia Libertatea, ia Ziua, ia Știrea, ia neviorktaims, intergrame, ultimu game cu fetele din Adamville, un ban jumate, nu costă mult.
Chioşcul de ziare era rău coşcovit. Un vultur ruginit stătea să cadă de pe acoperişul ţuguiat, un afiş cu Caruso spânzura aşa, spre miazănoapte, fâl, fâl. Marghioala făcuse o avere frumuşică din povestea asta cu ziarele, noi toţi cei de pe am cumpărat de la ea tot felul de ştiri siropoase şi înfricoşătoare până când Google i-a dat o lovitură mortală. Dar Marghioala se ţine bine, râde tot timpul, prizează tabac şi ne ameninţă pe toţi c-o să găsească tocmai ea comoara lui Bibescu şi că n-o s-o dea la nimenea. Uite-aşa! Ce poţi să-i faci?! La număru 703 stă şi acum un conțopist, fost tunar, Gore Prezan, care a luptat în 1914 la Verdun, se zice că s-ar iubi cu Marghioala, dragoste mare şi fără de leac. Casa lui era verde, plină de iederă, cu ferestre mari, mari, cu acoperiş de ţiglă de Canberra, cu tăbliţă albastră de câine rău, cu flori de măceş la poartă.
Cum mă vede, Gore Prezan deschide fereastra şi-mi face semn, hai, hai repejor,ce mai stai, vino până sus. Bem ceai de palmier şi povestim tot felul de chestii fără de perdea, Gore Prezan râde de se prăpădeşte. Are strungăreaţă. Îşi umflă pieptul, dimineaţa face flotări, aleargă peste podul cu lanţuri, face turul oraşului. Războind de la un capăt al lumii, Gore Prezan a cunoscut o mulţime de femei de ispravă care mai de care mai trupeşă, mai dăruită de la Dumnezeu. Le ţine minte pe toate, nu le încurcă, Bertha din Sarajevo l-a iubit ca nimeni alta dar şi Svetlana din Monaco n-a fost mai prejos, Tatiana din Berlin l-a ţinut nemâncat o săptămână dar nu-i pare rău, o ţine minte şi pe Brunhilda, pieptoasa, care l-a făcut să vadă apocalipsa într-o singură noapte într-un hotel de mâna a şaptea din Madrid. Gore Prezan n-ar vrea comoara lui Bibescu, ce să facă el cu ea, o dă la nepoţi dacă o găseşte din întâmplare prin sufragerie, cine ştie, ascunsă într-una din flintele pe care le are de la un unchi care s-a răzbelit în Abisinia. Comoara, comoara! La ce bun. N-o duci cu tine. Nu înțelegi nimic din ea. Gore Prezan mai toarnă ceai, râde, am o sutăşicevadeanişisuntverdecabradu!
Comoara! Asta-i anima pe toţi cei de pe de la Komenduire la Arsenal, de la Muzeul Automobilului la Școala Normală, de la prefectură la cimitir, de la Mall la internet cafe, de la spițeria lui Emil la măcelăria lui Matache, de la bodega lui Fane la staţia de metrou, aia închisă pentru renovare, închisă bine de tot.
Va urma.
