Proză distinsă cu premiul al II-lea, ex aequo la Concursul național de proză scurtă SF Helion 2017

1. Oxford

Bărbatul are un nas tipic semit: prelung, subțire, arcuit, terminat cu nări fremătătoare. Mustața se unește cu barba tunsă scurt, conturând maxilarele delicat desenate, dar puternice. Tenul lui are acea culoare caldă a lemnului de santal, un maroniu care bate înspre gălbui, accentuată de corneea palidă ca fildeșul îmbătrânit. Dar ceea ce este cel mai expresiv la el sunt ochii, în sclipirea cărora se vede o nuanță de exaltare vecină cu nebunia.

— Ești nou venit printre noi, prietene. Nu mi-ai făcut onoarea să-mi spui cum te cheamă.

Prin fanta hijab-ului, ochii negri ai străinului, încadrați de sprâncenele elegant arcuite, se văd dilatați de spaimă.

— Ismael. Ismail, repetă noul venit, după ce-și drege glasul, cu o intonație mai profundă.

— Ascultă, Ismaile, cine vine aici neinvitat plătește prețul sângelui. Lama pumnalului lucește o clipă în lumina difuză  a vitraliilor, oprindu-se la baza bărbiei. Vârful cuțitului începe să se plimbe lent de la stânga la dreapta pieptului acoperit de veșmântul negru, căutând un loc mai vulnerabil. Zăbovește câteva clipe în dreptul inimii, apoi începe să coboare încet pe linia mediană care duce către buric. Din încăperea alăturată, marea sală de rugăciune a moscheii, se aud litaniile salatului. “O, voi ce credeți! Când vă ridicați la rugăciune: spălați-vă fețele și mâinile până la coate. Frecați-vă capetele și picioarele până la călcâie. Dacă aveți vreo necurăție, curățați-vă. Dacă sunteți bolnavi ori în călătorie, dacă vreunul dintre voi vine de la locul tăinuit, dacă v-ați atins de femei și nu veți găsi apă, atunci folosiți nisip curat cu care vă veți șterge fețele și mâinile voastre”.

Pe peretele din fața sa, omul care își spune Ismail vede un disc cu o inscripție elegantă, un verset din Coran, în forma literei grecești Omega. Două semicercuri îngemănate ca două zale frânte. Mâna stângă a celuilalt îi acoperă gura, în timp ce dreapta înarmată îi sfâșie cu un gest straiul de pânză neagră. Vocile din încăperea alăturată tac deodată. Cu capul pe spate, Ismail privește curios caligrafia din perete și se gândește amuzat: ce bine seamănă cu cifra 3, văzut din unghiul acesta. Lama cuțitului alunecă rece pe piele și străpunge ultima fâșie de pânză din jurul mijlocului, când imnurile reîncep melodios peste zidul cu ornamentații sinusoidale de inspirație vegetală.

— Doamne, Dumnezeule! Allahu akhbar! Glasul arabului reverberează solemn în bolta împodobită cu volute viu colorate, ce amintesc de geometria fractalilor.

*

Tedy se împinge în pervaz și, cu toată puterea, îl respinge pe sirian, care se prăbușește pe sofa cu un rânjet. Trece pe lângă el și se precipită în camera de baie, unde se spală îndelung pe dinți. Se privește în oglindă și simte cum îngrijorarea îi strânge din nou pieptul cu gheare de oțel. Cearcănele vinete i s-au făcut și mai mari și mai vinete. Vinișoare roșii îi irigă albul ochilor, indiciul nopților nedormite. Renii reveniseră. Mult mai numeroși și mult mai agresivi. De când are coșmarul acesta? Nici nu mai ține minte. Era copil.

În fiecare an, în dimineața din ajunul Crăciunului, Tedy aștepta înfrigurat clipa  aceea, când zorii zilei se luptau cu noaptea  și primele urme din zăpadă prindeau contur. Urmele cizmelor lui Moș Crăciun. Ritualul acesta: deschiderea ferestrei și căutarea pașilor Moșului în zăpadă, pe lângă casă, ritual care se repeta în fiecare  an, i s-a părut, odată cu înaintarea în vârstă, ridicol, pueril. Prin clasa a cincea s-a trezit  tot la ora șase în dimineața de Ajun, cum făcea de obicei.  S-a dus până la geam,  a zâmbit, dar n-a mai deschis fereastra și nu s-a mai uitat pe jos, după urme. S-a întors în pat și s-a culcat la loc. Căldura așternutului l-a   îmbiat la somn iar colindele ascultate cu o seară înainte i-au  adus aminte de sania Moșului și  de  renii ei  zburători ce se profilau pe discul lunii pline.  Unul, doi, trei… nu a reușit să-i numere. A adormit încântat.

Misterele lumii  fascinează mintea și o atrag, o hrănesc și o antrenează tocmai pentru a fi dezlegate.  Misterele  există pentru a fi rezolvate, Teddy este convins de asta, și această credință l-a determinat să se dedice științei  celei  mai creative  dintre toate, științei pure,  cea care își propune singură propriile enigme: matematica. Nicio problemă din culegeri nu-i rezista. Rând pe rând, tratatele groase de trigonometrie și algebră se umpleau pe marginile foilor cu comentarii scrise mărunt și ordonat. Secțiuni conice, hiperboloizi și integrale, abscise și gradienți nu mai reprezentau  niciun mister pentru el. O dată pe lună, poștașul îi strecura pe sub ușă Gazeta Matematică, pe care o rezolva din scoarță-n scoarță în doar trei zile.

Dar pe măsură ce dezlega necunoscutele născocite de mintea altora, o întrebare perfidă se înfiripa în sinea lui: ce este matematica? Ce studiază cu adevărat matematicienii: reprezentări abstracte ale realității, sau mai curând coșmaruri schizoide  ale minții, fantasme și himere? Dacă ar fi așa, atunci granița dintre gândirea matematică și nebunie este mai subțire decât pânza de păianjen.

Că bănuiala asta  sinistră nu este  prea departe de adevăr  o dovedește existența   problemelor nerezolvabile. Cele trei probleme rămase fără soluție  ale  antichității: cuadratura cercului, dublarea cubului și trisecțiunea unghiului doar  cu ajutorul riglei și compasului sunt tot atâtea fundături sau  cioturi amputate din  arborele matematicii. Ca un ghimpe în talpă, Marea Teoremă a lui Fermat l-a zgândărit toată adolescența, ani la rând, până când a aflat cu infinită ușurare că cineva a rezolvat-o. Aceeași bucurie a Teddy avut-o și când a aflat de rezolvarea Conjecturii lui Poincarè.

Dar Conjectura lui Goldbach? Acest Gibraltar semeț al gândirii, această garnizoană neînvinsă, încă păzește   nemărginirea oceanului matematic. „Orice număr întreg mai mare decât cinci poate fi scris ca sumă de trei numere prime”, presupune Goldbach. De ce ar fi așa? Nimeni nu știe. Dar până astăzi nu s-a infirmat. În toată lumea computere super rapide calculează zi și noapte. Algoritmii euristici generează numerele prime cu mii și mii de cifre. Dacă într-o zi unul din acele computere ar descoperi un număr, oricât de mare, care să nu fie sumă de trei numere prime, ziua aceea ar fi pentru omenire la fel de importantă ca și descoperirea vieții raționale în Univers. Toată lumea știe însă că munca asta nu va duce nicăieri. Deoarece prezumția lui Goldbach este adevărată. Deși nimeni nu știe de ce. Nimeni n-a demonstrat-o.

Până azi.

Pe măsură ce se adâncea în gânduri fără rost, a simțit că-l paște un alt pericol: acela de a-și irosi timpul și energia cu dubii metafizice. Ba, mai mult, de a-și pierde cu adevărat mințile. Istoria matematicii abundă de savanți nebuni: John Forbes, răpus de schizofrenie, de exemplu. Sau magnificul Georg Cantor, ce se credea trimisul lui Dumnezeu pe pământ, și care a sfârșit în cămașa de forță. Ludwig Boltzman s-a sinucis. Kurt Godel, la ospiciu. Alan Turing… ei bine, tot schizo și Turing.

Angoasa aceasta nu i-a apărut chiar așa, din senin. Tedy a început să aibă coșmarul cu renii cam de prin clasa a șaptea, când singura lui preocupare devenise matematica. Sau cu un an sau doi mai devreme? Nu-și amintește sigur. Renii veneau într-un vifor de zăpadă care îi înțepa ochii până în fundul creierului, trăgând o sanie. Abia reușea să se ferească din calea copitelor.  Se trezea tremurând de groază. Aproape în fiecare noapte. Și înțepăturile din ceafă…  Cu anii, crescând, a început să ignore  spaimele nocturne, și după o vreme acestea l-au părăsit.

Target-ul de viață pe care și-l fixase era destul de înalt: acela de a studia matematica la Oxford. Dar titlul de olimpic internațional, cucerit în ultimul an de liceu, i-a deschis – fără taxe, datorită unei burse de merit – porțile exclusivistei citadele universitare. Atmosfera găsită aici i s-a părut în mod ciudat familiară, probabil datorită cărților cu Harry Potter, care îi coloraseră copilăria în scurtele pauze de studiu. A fost cazat într-o cameră de două persoane, împreună cu un student sirian, Aladin pe nume.

În cămăruța lui cu mobilier din lemn lăcuit și parchet impecabil din lemn de cireș își amenajase micul lui sanctuar, compus din Almagestum sau Sintaxis Mathematica de Claudius Ptolemeu, Philosophia e naturalis principia  mathematica de Isaac Newton, în ediții întocmai cu originalul, și alte rarități bibliofile. Nu punea preț pe cărțile viu colorate din librării și pe reclamele de pe internet. Vreau să am în jurul meu numai simboluri pure, în rest totul este în mintea mea, obișnuia să-i zică lui Aladin.

— Ah, simbolurile… zice Aladin. Uneori nu știi ce se ascunde în spatele lor. Sau în mintea cuiva. Tedy, tu ai vreo iubită? Aladin surâde, dezvelind un șirag de incisivi și premolari de un alb strălucitor, contrastant pe fondul tenului său măsliniu.

— Nu, nu încă. Nu a sosit momentul. Nu am rezolvat încă Marea Conjectură.

— Marea Conjectură… ce știi tu despre ea? Aladin se apropie de Tedy, care stă cu spatele sprijinit de pervazul ferestrei. Draperia groasă este dată de-o parte, și în spatele ferestrei parcul cu alei impecabil desenate, străjuite de arbuști cu frunze veșnic verzi, dafin și mirt și aloe vera, se întinde  pe cele optsprezece hectare. Crezi că-ți va lumina viața mai mult? Aladin își apropie fața de fața lui Tedy, cu coada ochiului țintind punctul dintre sprâncenele lui Tedy. Ce-ți va dărui ție Conjec… gura lui Aladin, adică mai bine zis colțul gurii lui Aladin atinge colțul gurii lui Tedy… tura… ce crezi tu că este… Tedy se proptește cu mâinile pe pervazul ferestrei, își dă capul pe spate și primește sărutul lui Aladin pe gură, cu stupoare, și limba lui Aladin pe cerul gurii.

Tedy se împinge în pervaz și, cu toată puterea, îl respinge pe sirian și se năpustește în camera de baie. Deșurubează febril căpăcelul loțiunii aftershave, își clătește gura îndelung, se spală  pe dinți,își studiază câteva clipe cearcănele și în clipa aceea are  revelația că și-a călcat viața în picioare. Obsesia lui pentru matematică e pe cale să-l ducă pe marginea prăpastiei. Geometria sacră a altarelor megalitice, echilibrul inexplicabil al menhirelor profilate pe cerul amurgului sunt imagini recurente, persuasive, cu care adoarme și cu se trezește în fiecare zi. Trebuie să plece în Scoția, cât mai curând. Mâine.

— Aladin, zice el din pragul ușii de la baie, mi-am înțeles chemarea. Voi face un pelerinaj la Santiago de Compostella.

2. Stornoway

Oceanul se zvârcolește la picioarele lui, de parcă toate sedimentele acelea, vechi de milioane de ani, încărcate cu ură, ar vrea să i le scuipe lui în față. Își dezgolește stâncile abisului ca pe niște măsele descărnate în gingii, ca apoi să le acopere din nou cu apă neagră, într-o cadență a groazei ce i se înfrățește cu pulsul din artere. Privește hipnotizat la valurile acelea imense care se sparg la baza stâncii. Jerbele de spumă  se ridică la zece metri deasupra capului. Valurile negre încep să se coaguleze acolo sus, ca niște coarne sau ca niște capete de bivoli, efemere, ce se destramă în miliarde de stropi fini, pulverizați de vântul dinspre larg, ce-i săgetează ochii până la retină. Dar unii  cad de sus pe stânca șlefuită. Copitele bizonilor sunt negre și tari ca fierul și, când cad, stânca se sfărâmă în bucăți. Din ce în ce mai mulți. Și toți se năpustesc asupra lui: un val de trupuri ude, cu coarne ascuțite și boturi din care se scurg bale. Masculul alfa, conducătorul turmei, își ține coarnele în jos, țintuindu-l cu ochii injectați.   Strânge în pumn mânerul sabiei. A văzut asta de multe ori, în filme. Când va sări asupra mea, eu o să fac o fentă și o să-l spintec. Pe urmă nu știu ce va mai fi, dar o să mori și tu.Tăișul sabiei lucește în raza lunii, apoi se face roșu.

Tedy se ridică în capul oaselor, lac de transpirație. Se uită câteva clipe în jur, buimac, neînțelegând unde se află. Vrea să se culce la loc în așternut, dar ceva umed și lipicios îl face să arunce pătura din pat. Și atunci, cu ochii dilatați de groază, își vede mâinile însângerate. Sânge și pe pat, cearceaful tot este mototolit și plin de sânge, de parcă o luptă crâncenă se petrecuse acolo, în timpul nopții. Sare din pat și, în penumbra dimineții boreale, zărește silueta lui Yvonne, în fotoliu, privindu-l fix. Tedy se holbează la ea îndelung, încercând să înțeleagă ce se întâmplă. Încet, timid, vălul i se ridică de pe minte și își amintește cum a luat avionul de pe Heathrow cu o zi înainte, dimineața, împreună cu Yvonne, cu destinația Great Bernera, Insulele Hebride.  Nordul Scoției.

În seara dinaintea zborului a fost  împreună cu Yvonne într-un pub din centrul Londrei. Se simțea hăituit, avea nevoie de puțină liniște. Vinul roșu și țigările de foi fumate în ambianța aceea vintage îl calmau. Yvonne, o prezență tonică. Avea o presantă nevoie de compania ei.

— Trebuie să merg la Callanish, i-a zis, știind de la bun început că va fi șocată. Simt că e ceva acolo care mă cheamă.

— De ce tocmai la Callanish? Uite, îți propun eu o locație mult mai apropiată. Te chem în apartament  la mine, în noaptea asta. Ce spui? Vii?

Yvonne își aprinse o țigară și și-și duse apoi la buze paharul cu Pinot Noir. Buzele ei de un roșu întunecat se făcură și mai întunecate, pletele ei negre  luciră mătăsos pe umeri sub flash-urile globului de sticlă care se rotea lent în tavan.

Era plăcut în cafenea. Era de-a dreptul intim,  o atmosferă romantică, ce amintea de  vremurile în care oamenii se deplasau pe stradă în limuzine elegante.  Instrumentistul talentat interpreta la o chitară electrică, în surdină,  balade rock din secolul trecut, iar puținii consumatori discutau în șoaptă, cu capetele apropiate. La masa de vizavi, un individ cu ochelari cu rame groase era adâncit în lectura unui ziar. Chitaristul s-a  apropiat la un moment dat de masa lui Tedy și l-a privit cu o expresie de curiozitate nedisimulată.

Tedy și-a plecat ochii, jenat.

— Yvonne, vorbesc serios. Mă simt foarte rău. Am coșmaruri. Sunt nedormit. Și boul ăla de Aladin, care s-a dat din nou la mine azi… I-am spus la plezneală că plec în Spania. Nu știu… cred că îmi pierd mințile.

— Ascultă la mine, lichea ce ești! Știi cine sunt eu?

Tedy își mută privirile din  tavanul decorat cu  lambriu de cireș către Yvonne, ale cărei buze de culoarea siropului de zmeură eliberau  elegant  un norișor albăstrui de fum de țigară. Credea că știe o mulțime de  lucruri despre ea, totuși, nu  de ajuns ca s-o cunoască.

— Tu ești Yvonne, cea mai gingașă blondă de la Oxford!

Yvonne își  trecu degetele  prin păr și își clătină capul pe spate. Pletele negre i se răsfirară pe umeri  ca o bătaie de  aripă.  Nu mai era de multișor fetița cu codițe, prințesa mamei și a  tatei.  De fapt, privind-o,  părea cu neputință ca ea să fi fost vreodată o fetiță mică și plăpândă. Îi făcea plăcere, cu toate astea,  să povestească,  uneori,  cu autoironie, de perioada aceea din viața ei.

— Așa e, ai dreptate, ți-am ascuns asta până acum. Mie mi se spune  căpitanul, el capità, așa să știi. Acum, ochii și urechile la mine. Ai ascultat tu muzică de operă vreodată? Sigur  că da, măcar Traviata sau Othello. Cum ai caracteriza-o?

— Habar n-am. Țipete și urlete.

— Ești moron. Opera e muzică lirică, înregistrează asta. Știi ce înseamnă liric?

— Ăăăă… sentimente?

— Bravo! specific, spre a nu face confuzii: ură, furie, ceartă, împăcare, tristețe, deznădejde, trădare și iertare, toate ingredientele astea în proporții aproximativ egale,  mixate la turație maximă. E normal? Nu-i normal! Și atunci, te întreb: cum să nu urle tenorii și să nu țipe bietele soprane, când li se pun sub nas librete așa de încărcate cu pasiuni?

— Acum mi-e totul clar. Ce bine știi tu să explici. Deci, de-aia!

— Da, de-aia! Ei se exprimă! Își dau drumul liber la ceea ce au pe suflet. Așa să faci și tu. De ce taci și te frămânți în ascuns? Urlă aici cât poți de tare, să te audă și tipul ăsta care se holbează într-una la tine: mă urăsc! sunt un vierme de om!

Mintea lui Tedy plutea deja pe norișorii pufoși cirro-cumulus ai vaporilor de alcool. Prinse curaj. Se gândi  că, acolo în stratosferă unde era el, oricât s-ar fi dat peste cap, n-avea cum să se lovească de colțul mesei. Și orice s-ar fi întâmplat,  Yvonne ar fi avut  grijă de el. Yvonne, vulcanică și temperamentală, fără ea ar fi fost deja mort de  o sută de ori până acum. Nici nu era nevoie să iasă afară  din campus. Murea pur și simplu căzând într-o bună zi pe fereastră. S-ar fi împiedicat în cordonul  halatului de baie galben, atârnând în urma lui  și ar fi căzut cu capul în jos pe fereastra internatului, de la douăzeci de metri. L-ar fi văzut băieții din  Epsilon-Gama-Beta plonjând cu capul în jos, zdrobindu-se în pietrișul aleii. Firicelul de sânge prelins din gura deschisă i-ar fi fost absorbit rapid în nisip.

— Ar fi bine să pot s-o fac, dar vezi, necazul cu mine e altul, și tu știi prea bine asta: sunt introvertit. Și melancolic.

— N-are a face. Te naști cu un temperament slab, dar îți poți educa un caracter puternic. Explică-mi și mie chestia asta cu Scoția. Ce ți-a venit?

Tedy era pe punctul de a o face. Își căuta  numai cuvintele.

— Cât de tare trebuie să urlu? E doar o presimțire. Am această presimțire, că mă voi   elibera, mă voi liniști, ia-o cum vrei, dacă m-aș duce acolo. E ceva irațional, recunosc. Nici eu nu înțeleg de ce. Dar trebuie să plătesc tribut zonei crepusculare din mine, altfel îmi  voi pierde încet dar sigur mințile.

Se ridică în picioare,  trase aer în piept și  strigă din toate puterile:

— Trebuie să merg la Callanish! Mâine o să mor dacă nu mă duc la Callanish! Lăsați-mă să mă duc la Callanish!

Chitaristul  își  întrerupse balada, doi-trei clienți se ridicară precipitat,  lăsară bacșișul pe masă și  părăsiră localul. Yvonne  strivi mucul țigării în scrumieră și, scoțându-și din poșetă oglinjoara, își  examină starea rujului, țuguindu-și buzele. Cinci minute după aceea  achitară consumația, se ridicară  de la masă și  ieșiră  cu mâinile în buzunare, cu privirile în tavan, mimând un fluierat discret din buze.

În ultimul metrou de la ora 1 noaptea, doi tineri stăteau în picioare, îmbrățișați, legănându-se în balansul vagonului. Fata avea plete negre ca tăciunele și o pălărie cu boruri late, neagră și ea. Băiatul era tuns asimetric, cu o meșă rebelă acoperindu-i fruntea. Pe peron, un singur călător refuză în ultimul moment să se urce în vagon.

În noaptea aceea au împachetat în grabă strictul necesar. A doua zi dimineața au luat avionul spre Glasgow. Pe la orele amiezii s-au urcat într-un ferry, care i-a transportat până în punctul cel mai estic al Hebridelor, cătunul Stornoway. Traversarea strâmtorii a durat  vreme de șase ore. Tocmai la timp pentru a prinde, la ora 8 seara, ultima cursă către Callanish, de partea cealaltă a insulei, către Atlantic. Pe la ora unsprezece au lăsat în partea stângă a șoselei  o constelație  de lumini care făceau din noapte zi pe malurile lacului Loch na Gainmhich. La ora unu noaptea au bătut la ușa pensiunii. Proprietarul le-a deschis, frecându-și ochii. Vântul șfichiuia stropi sărați de spumă din oceanul care se auzea vuind la câteva zeci de metri depărtare, în întuneric.

Și-au aruncat bagajele într-un colț al camerei și s-au culcat așa, îmbrăcați în pantaloni și hanorace, frânți de oboseală. Tedy a căzut îndată într-un somn de plumb, adânc, din care s-a smuls cu greutate abia spre dimineață. Coșmarul a fost atât de prezent, de viu, încât revenirea la realitate a fost ca un șoc electric. Unde se află? Ce caută aici?

— Ei, și-acuma spune-mi și mie, ce mare piece of shit ai găsit aici, care să merite deranjul să fac atâta drum prin aer, pe apă și pe uscat, și să mai fiu și înjunghiată în piept de cel mai bun prieten, aș putea zice: de amantul meu, ca să zic așa? Trebuie să sun poliția, sau o vei face tu, cu mâna ta, ca un cavaler ce ești?

Yvonne își ține mâna apăsată strâns pe sânul stâng, presând o rană, mai mult o zgârietură,  care se oprise deja din sângerare. Este ora opt dimineața, în colțul camerei zac bagajele  lor iar pe fereastră se văd stâncile cenușii, spălate de ocean. Undeva, din vârful unui minaret, muezinul strigă prima chemare la rugăciune dinainte de răsăritul soarelui.

3. Carcassonne

La cei nici douăzeci și cinci de ani ai săi, Yvonne   se poate lăuda că a străbătut întreg Bătrânul Continent, de la Atlantic și Mediterana până la Baltica și Marea Neagră. Sunt aproape zece ani de când a fugit de acasă, și încă i se pare că a stat prea mult  pe lângă fustele maică-si. De pe dealurile Carcassonne-ului,   unde a copilărit, hălăduind printre  zidurile semețe ale  fortărețelor  cathare Montségur și Puilaurens,  cât ținea vara de lungă, Yvonne își punea palma streașină la ochi și se uita în lungul văii ce traversează de la est  la vest ducatul însorit al Occitaniei. Când vedea în zare norii de praf stârniți de tovarășii săi, își dădea drumul la vale pe coastele pârjolite de secetă  și într-o jumătate de ceas era  în mijlocul șoselei, călare pe motocicletă, aținându-le calea. Între Montpellier și Toulouse  autostrada ocolește leneș înălțimile Languedoc-ului, urmând cota minimă de nivel, un drum aproape orizontal pe toată distanța celor două sute patru zeci de kilometri.  O distanță tocmai bună pentru a fi parcursă dus-întors,   cu un plin de baterie, în maxim  două ore.

Bandele  de bikeri din  zonă numărau  maxim cincisprezece, hai, douăzeci de membri,  dar se reuneau câte cinci sau șase astfel de grupuri într-o haită  de aproape o sută de inși când plecau într-o  incursiune mai lungă, să zicem  peste  Pirinei.  În formația asta, pe care  ei  o numeau “la gran banda”, erau imbatabili în fața oricăror plutoane de grăniceri călare.  De acolo mai era numai o azvârlitură de băț până  la livezile de portocali  și de smochini ale Cataloniei, pe care le dijmuiau o dată  pe an, la vremea culesului. Milițiile  rurale  nu aveau nici cea mai mică șansă în fața lor. Se întorceau înapoi în Ducat  prin Aragon, prin pasul Roncevaux, urmând exemplul paladinului Roland, care jefuia tot ce se putea pe drumul de întoarcere.

Nu de puține ori s-a întâmplat să-i prindă noaptea prin ținuturile împădurite ale comitatului Tarn sau pe marginea lacurilor limpezi ale  Heraultului. Așezau atunci tabăra lor, patru sau cinci corturi înghesuite în jurul vetrei, în spuza căreia coceau ciuperci și știuleți de porumb, rareori, când aveau noroc,  vreun iepure de vizuină sau un hârciog. Petreceau până târziu în jurul focului, glumind  și cântând la adăpostul streșinii copacilor,  ascultând poveștile lui  Monterey, care fusese în trecut până la Paris.

Yvonne a fost sufletul acestor escapade timp de cinci ani, până când, într-o bună zi, se hotărî că a sosit vremea să lase curmalele și mandarinele în copaci și să plece unde o vedea cu ochii în lumea asta mare. Și-a luat rămas bun de la tovarăși („Și pe noi cui ne lași, le nostre capità?”), și-a încărcat rucsacul cu   un rând de haine de schimb, a făcut plinul bateriei  la stația lui Monterey și  a luat-o spre răsărit. Șiruri – șiruri de epave ruginite se întindeau pe stânga și pe dreapta autostrăzii, cât vedeai cu ochii. Caroserii sfărâmate, cauciucuri zbârcite, geamuri sparte. Ultimul  model de Renault  Voltera, senzația anului 2048, de o vârstă cu ea, un combi  aeroglisor, ieșit de  pe  banda de producție tocmai când războiul    Eurosecesiunii  devenise  inevitabil, zăcea cu capota ridicată deasupra șasiului frânt. Tot ce putuse fi furat, se furase. Nici vorbă să mai găsești vreun modul fotovoltaic sau vreun acumulator, astea erau monedă  forte.

Creditele de pe card („mamă, francii ăștia  mai merg doar în Languedoc și în Savoia,  vezi să-i  schimbi la graniță în mărci, dar cel mai bine cumperi dolari sau sterline, merg peste tot”) i-au permis să treacă în siguranță prin Padania și Veneto, cu un larg ocol prin centrul peninsulei italice, prin Toscana, special ca să  viziteze cetatea lui Cosimo di Medici,  Firenze.  S-a fotografiat pe Ponte Vecchio, a văzut de la o distanță respectabilă cupola Catedralei Santa Maria del Fiore, aproape complet obturată de muntele de gunoaie din piață, de la baza căruia  izvora un pârâiaș maro pestilențial care se vărsa în fluviul Arno, ceva mai la vale.  I s-a spus că autostrada  către Roma este blocată complet de gunoaie și de  mașini abandonate, Roma însăși  fiind deja în stare de putrefacție.  S-a întors așadar către nord, prin Padova, având în minte două variante: ori să traverseze Alpii la nord către Austria, Bavaria și Cehia, ori să intre în Balcani prin punctul Trieste. A lăsat  Austria  la urmă, pe considerentul  că va merge pe o largă circumferință în jurul destrămatei  Confederații, urmând să  se întoarcă după aceea spre nord când va ajunge la Marea Neagră.

Nu a mai ajuns însă până la mare.  La București l-a întâlnit pe Teddy Moldoveanu, un șoarece de bibliotecă, un student tocilar. Nimic din preocupările și din înfățișarea băiatului nu ar fi putut, în mod normal, să-i stârnească interesul. Cu toate astea, un imbold inexplicabil și irezistibil a oprit-o pe Yvonne din peregrinările ei și a determinat-o să-l aștepte pe Teddy să-și finalizeze primul an de studii.  În anul următor, Teddy a primit o bursă de studii și amândoi s-au mutat   la Oxford.

4. Callanish

Văzute de la nivelul solului, menhirele de la Callanish se profilează îndrăzneț în poienița dintre Loch Arasay și Loch Roag, închipuind un conclav de vrăjitoare. Văzute de sus, din elicopter sau din avion, îți dai seama că ele sunt aranjate de fapt pe o circumferință cu raza de 30 de metri, întretăiată de două diametre care se prelungesc cu încă vreo treizeci de metri mai departe, un fel de țintă de darts pentru extratereștri, cu un punct central. Peisajul plat din jur, șlefuit de vânturi și de ploi, presărat cu lacuri și coline scunde, acoperite cu o iarbă aspră, stă mărturie pentru ultima glaciațiune Wurm, aceea care a făcut diferența dintre Homo Sapiens și omul de Neanderthal. De fapt, judecând după vântul care suflă și acum, pulverizând în aer ca un föhn stropii de apă din mlaștini, ai zice că glaciațiunea nu s-a încheiat nici azi. Cu o mână ținându-și pălăria să nu i-o zboare vântul, cu cealaltă protejându-și gâtul dezgolit, Yvonne merge în față pe cărarea care șerpuiește printre bălți și noroaie. În spatele ei, cu mâinile în buzunare și cu gluga pe cap, cu ochii aproape închiși, ca un somnambul, Tedy pășește mecanic pe urmele ei.

— Îl mai iubești? Zice el. Scuze, știu că e o întrebare tâmpită. Dar înțelegi ce vreau să spun.

— Ce-ai vrea să-ți spun acum: că, vai, n-a fost nimic între noi, totul a fost dat uitării? Adevărul e că nici măcar ura nu poate șterge dragostea. Amintirea ei rămâne, ca o rană.

Yvonne, mereu ambiguă. Fluidă și nestatornică, sau cel puțin așa o percepe el, cu mintea lui analitică, de matematician. E greu să înțelegi femeile.

— Deci încă-l mai iubești. Și, cu toate astea, te-a tăiat.

Dimineața, dârdâind de frig sub  sacii de dormit,  au găsit ușa  camerei întredeschisă, cu semne evidente că cineva spărsese zăvorul în timpul nopții. În clipa în care a văzut încuietoarea spartă, Tedy  s-a simțit, paradoxal,  eliberat, chiar  mântuit.  Așadar, nu-și pierduse întru totul mințile peste noapte, cel puțin nu încă. Acel „cineva” nu  putea fi altul decât Aladin, care venise după ei până la  capătul lumii ca să se răzbune.

— Sunt convinsă că n-a vrut să mă omoare.

„De ce e convinsă? Ce a făcut-o să spună asta?”

— Dar de unde și până unde ai scos-o că încă-l mai iubesc? Continuă Yvonne. Crezi că dacă-l mai iubeam, aș mai fi venit  aici cu  tine?

Tedy nu mai răspunde. „Când cineva îți înfige  cuțitul în piept și tu îi găsești circumstanțe, înseamnă că  ești de pe altă planetă. Despre ce vorbim noi aici?”

— Cred c-a vrut să mă sperie, numai. Și a reușit. Îi stă în fire. E posesiv. N-a suportat că m-a pierdut.

Yvonne își petrece eșarfa încă o dată în jurul gâtului. Schimbă  vorba. — Ce speri să găsești acolo, la bolovanii ăia?

— Nu știu, niște răspunsuri.

Iarăși, discuția despre el îl face să se crispeze. Nu-i place asta.

— Răspunsuri? La ce?

Tace. Uneori, când mintea lui se ridică acolo sus de tot, în nori,  și contemplă  oceanul infinit al numerelor, tot Universul  îi apare deodată simplu și clar ca un ou de diamant ținut în palme.  Totul, dar absolut  totul  este construit din cărămizile  elementare pe care el le ține aici, în căușul palmei  lui.

— Tu auzi voci? Yvonne se întoarce și-l privește bănuitoare.

— Nu! Dar am  un coșmar care se repetă când și când. În ultima vreme, foarte insistent. O turmă de animale cornute, inițial am crezut că-s renii lui Moș Crăciun, adică așa mi se părea când eram mic…

— Tu visezi asta din grădiniță? Și nu te-ai dus la psihiatru până acum?

— Știi că nu sunt comunicativ. N-am spus la nimeni. Pe la doisprezece ani mi-a trecut, am crezut că am scăpat definitiv. De la o vreme însă, mai precis de când  am intrat   la Oxford,  au revenit și acum mi se pare că-s bivoli. Din ce în ce mai mari și mai răi. Din ăia cu blană, cum erau acum zece mii de ani. Mamuți. Ultima dată s-au repezit la mine și la un moment dat s-au aranjat într-un fel foarte curios. În față, în primul rând, chiar în fața mea, erau doi. Pe urmă, în al doilea rând, câte doi în  spatele fiecăruia. Și tot așa. Patru, pe urmă opt, pe urmă n-am mai putut să număr. Formau două armate întrețesute, amestecate, dar se putea vedea până la infinit, la orizont, cum fiecare își trage obârșia din comandantul lui.

Pășesc cu greutate, evitând să calce în apa rece ca gheața, sărind din piatră în piatră. „De ce îi povestește coșmarurile lui? E ca și  cum și-ar smulge sufletul din piept în fața ei. Ceva foarte intim…”.  Niște păsărele negre, un fel de rândunele, zboară razant pe lângă ei, ciripind agresiv. Apoi, fără legătură:

— Dacă zici că Aladin te iubește, de ce s-a dat la mine? A vrut să mă sărute. De fapt,  chiar a reușit. Extrem de scârbos.

— De tâmpit ce este. Ți-am spus că e posesiv. Vrea să te aibă. Vede în tine un rival, și vrea să te violeze. Să te aducă în haremul lui, să fii al lui. Bun, am înțeles, visezi vaci și boi. Ce legătură au toate astea cu bolovanii de la Callanish? De ce nu la Stonehenge? Nu erau mai bune alea de la Stonehenge? Eu zic că erau mai bune. Și mai aproape.

— Nu-s la fel. Cele de la Callanish sunt primele. Au o funcție  primară, pe care cele de la Stonehenge au pierdut-o. În Hebride cercul e tăiat de o cruce care vine din exterior. Crucea e simbolul aditivității. Cercul e spart, materia lui e în curs de aglutinare. E în curs de construcție. La Stonehenge cercul deja cuprinde totul. E închis. Și pietrele formează litera PI. Semnul produsului. Pe mine mă cheamă aici,  în Scoția. E ceva legat de Conjectură.

— Cine te cheamă? Tu auzi voci? Scuză-mă, mi se pare că te-am mai întrebat, dar vocea mea se pare că nu o auzi.

Tedy schimbă din nou subiectul. Nu-i place să vorbească despre sine.

— Cum l-ai cunoscut pe Aladin?

Yvonne răspunde fără ezitare. Aparent, rotițele din mintea ei sunt bine unse, spre deosebire de ale lui. Nu e complexată.

— La moschee. M-am costumat în bărbat. Am  vrut să văd ce fac ei acolo. Cred că s-a prins că-s femeie.  În sfârșit,  mă mișcam nesigur,  se cunoștea că nu-s de-a lor.  Mi-a făcut semn să vin după el. Când am ieșit, m-a amenințat cu cuțitul, că dacă n-o fac cu el, mă taie.

— Stupid. Și tu, bineînțeles c-ai pus-o. La început de frică, dar după aia ai mai stat o dată, de plăcere.

— Nu e nevoie să fii porc. Eu cel puțin nu stau de vorbă cu vacile.

— Cred c-a fost destul de neplăcut. Faptul că ținea cuțitul în mâna dreaptă, vreau să zic. Sau îl ținea între dinți?

Imaginea asta îl face și pe el să se revolte în sinea lui. Yvonne grăbește pasul și se distanțează de Tedy vreo zece pași.

— Cum crezi c-a dat de noi? Tedy se vede nevoit să strige.

— Tu n-ai observat că era lângă masa noastră alaltăieri noapte, în pub? Normal că a auzit că venim la Callanish, doar ai fost prevăzător și ai informat pe toată lumea. Tare.

Yvonne strigă fără să se întoarcă, iar cuvintele ei sunt purtate de vânt peste bălți.

— O fi luat un avion charter direct până aici. E descurcăreț. A venit înaintea noastră. A văzut rezervarea la  pensiune în laptopul tău, că ți-a spart și parola.

— Ok, dar tot nu înțeleg. De ce a venit până aici?

Yvonne se oprește din mers și rămâne imobilă, privind  înainte către monumentul ce se profilează dincolo de lac,  până ce Tedy o ajunge din urmă.  Abia atunci se întoarce și, cu o undă de reproș, ca și cum ar fi spus „încetează cu copilăriile, nu te mai alinta atât, știu că ești un geniu neînțeles, dar fii mai rezonabil”, zice:

— Tu ești ăla care stai de vorbă cu boii și cu vacile, care mă scoli la șase dimineața, mă sui în avion, pe urmă în feribot, pe urmă în taxi și mă aduci la unu noaptea unde și-a înțărcat Talpa Iadului plozii și tot tu te întrebi de ce a venit și sirianul? Normal că a venit după noi, să ne despartă. Din gelozie.

Tedy se vede nevoit să coboare din norii lui cirrus aici pe pământ, dar fără plăcere.

În fața lor, umbrele megaliților din axa nord-sud cad una în urma celeilalte, semn că este ora amiezii. Niciun nor nu pătează albastrul cerului. O liniște deplină se instaurează când cei doi pătrund în interiorul cercului de pietre alungite, înfipte vertical în pământ.

Minutele trec. Imperceptibil, umbrele se deplasează milimetru cu milimetru către est. Umbrele se intersectează cu pietrele verticale, se răsfrâng și se bifurcă, producând un model filigranat. Tot spațiul interior al cercului este prins acum într-o plasă de umbre și reflexii. Tedy și Yvonne se află în câmpul  acestei uriașe pânze de păianjen și nu observă bărbatul cu cagulă,  îmbrăcat complet în negru, având în mână  un pumnal a cărui lamă fosforescentă sclipește   în lumina crepusculară, care îi așteaptă la adăpostul menhirului central.

Tedy se îndoaie de la mijloc apoi îngenunchează  și se așază  pe  pământul tare. Pământul este acoperit cu un covor de iarbă mătăsoasă. Rupe câteva fire și le duce la nas, iarba miroase frumos. În iarbă sunt stropi de rouă care umezesc buzele.

— Yvonne, iartă-mă că am ales această spectaculoasă scenografie pentru ceea ce  am să-ți spun, dar așa e felul meu de  a fi. Eu am o fire…  mi-ar plăcea  să  cred că am  o fire poetică, dar de fapt nu e decât dezechilibrată. Nu am simțul măsurii. Uneori am reacții disproporționate, aberante. Uite, vezi, mă cunosc cine sunt.

Nu știu cum să încep… Uite,  eu am… eu am rezolvat de curând Conjectura lui Goldbach.  Nu  știu ce înseamnă asta pentru tine, reluă  Teddy cu însuflețire, încercând  să descifreze  reacțiile de pe chipul Yvonnei.   Probabil că  nimic, dar pentru mine este echivalentul Teoriei Relativității a lui Einstein. Îți explic așa, la modul  intuitiv, școlărește, ca să înțelegi.  Numerele prime sunt de genul masculin și de genul feminin.  Principiul sexualității este universal în natură. Se aplică nu numai la ființe, ci și la lucruri. Și mai ales la monade. Numerele prime sunt monade. Un număr prim masculin și cu un număr prim feminin nasc un alt număr. Orice număr are așadar doi părinți. Ca și la oameni. Articolul meu a fost publicat în Acta Mathematica în urmă cu șase luni, dar șocul a fost atât de mare încât reacțiile din lumea științifică abia acum încep să apară.

Yvonne îl privește  cu un amestec de admirație și de prudență.  Sunt câteva lucruri pe care nu le-ar înghiți  așa, nemestecate.

— Dar, Tedy, spuneai că trebuie trei numere prime, nu două!

— Două sunt de ajuns. Toate numerele cu soț se nasc din suma a doar două numere prime, iar orice număr fără soț mai mare decât cinci se naște adăugând cifra trei unui număr cu soț. Trei este bun numai ca să facă numere impare. Trei este un trântor, ca la stup. Menhirele  sunt numere. Se așază în șiruri infinite până dincolo de orizont. Și fiecare poartă un număr scris în matricea lui. Și oamenii au numere. Și atomii, și electronii, și cuantele de lumină, tot ce se află în Universul acesta pulsatoriu și aparent nesfârșit este format din numere prime.

Tedy se oprește o clipă. Soarele se află în spatele monolitului   care indică vestul, iar umbra acesteia trasează o linie dreaptă care trece prin  centrul cercului unde se îmbină perfect  cu umbra  menhirului central, care  la rândul ei  se oprește  fix la baza stâncii  de la est.  Așezată cu capul  sprijinit în cot, astfel încât ochii să-i fie protejați de umbra aceea diametrală, Yvonne îl privește fascinată. Este  unul din acele momente magice de exaltare, pe care Tedy i le oferă uneori, când acesta  pare  transportat cu totul în alte sfere. Pare un profet  de dincolo de vremuri, un druid cu ochi scânteietori care vorbește despre fatalitatea vieții, a iubirii și a morții.

— Un lucru extraordinar rezultă de aici. Ce sunt numerele, în esența lor? Idei, gânduri, abstracțiuni.  Concepte. Numerele nu există în realitate, nu au  corporalitate și nici energie. Nu au  masă. Nu poți spune: numărul o mie  este aici, numărul un milion  este dincolo.  Nu știu dacă poți să mă urmărești…  Suntem în luna august,  iar la Callanish,  care se află la aproximativ șaizeci de grade  latitudine nordică,   soarele apune pe la ora zece.  Acum e ora șase seara.  Vezi, continuă el, asta e cea mai tulburătoare consecință a teoriei mele: dacă orice este sub soare are un cifru secret, o combinație de numere prime, atunci  este posibil ca, introducând cifrul respectiv în lacătul care trebuie, să deschizi  o ușă secretă către acel lucru.

— Nu sunt sigură că am înțeles la ce  te referi, zice Yvonne. Adică, vrei să spui că poți fabrica  acel lucru din nimic dacă îi cunoști cheia?

Luna plină se ivește printre menhirele VII și VIII. Cei doi aștri își dau sărutul peste gard, imaginea asta îi vine în minte lui Tedy, văzând discurile soarelui și al lunii cum se preling aproape vertical printre siluetele întunecate  ce străjuiesc aria sacră din interiorul cercului.  Da, ideea la care s-a gândit Yvonne i-a trecut și lui prin cap. Pe Taranis, zeul celtic al fulgerelor,  da, oricărui scientist care nu-și disprețuiește meseria ar trebui să i se aprindă beculețul ăsta în minte.

— Nu, nu am zis că poți să fabrici ceva din nimic, am zis că poți să deschizi o cale secretă spre acel   ceva. Din combinația precis cuantificată în numere prime a materiei, energiei și gândurilor poți aduce la existență orice lucru dorești. Deci prin transformare, nu din nimic, dar cu un ingredient special: gândul, energia spirituală.  Asta este  noutatea  fundamentală a descoperirii mele.  Teoria mea  unifică, pentru prima dată în istoria cunoașterii omenești, materia cu spiritul.  Asta este ultima teorie a  Unificării Forțelor, dar nu așa cum a gândit-o Einstein, ci  mult mai general. Teoria mea  merge mult mai departe… până la Creația Lumii. Așa cum trei și cu doi fac cinci, să zicem, tot așa  un cal și o bicicletă pot să producă… ce vrei tu… o navă cosmică. Ziua când  acest lucru va fi posibil nu este chiar așa departe. Acum pare de domeniul SF-ului, dar când un lucru este demonstrat că se poate  face, va veni cineva, cândva, și îl va face. Eu nu mă îndoiesc nicio clipă de asta.  Trebuie numai  să realizezi  combinația potrivită de materie și energie, exprimată în numere prime. La care să adaugi gândul, voința.  Gândul, sau cuvântul, cum vrei să- spui, este tiparul, matricea care va coagula atomii de materie în jurul său.

Se ridică de jos. Își scutură pantalonii cu palma și continuă:

— Spune: ți-ar fi trecut prin minte cu un an în urmă că în toamna asta vei zbura în lună? Vezi? Nici mie. Ce-ai zice de o excursie  cu land-roverul prin craterul Bailly?  Transportul, masa și cazarea, all inclusive. Totul cadou.  Sponsor oficial: Teorema Goldbach-Moldoveanu.

Tace  câteva secunde, privind fix în ochii Yvonnei, urmărind efectul  cuvintelor sale asupra ei.

—S-ar putea  să fim vecini de cușetă cu regentul din  Bahraim, cu președintele Consiliului de Administrație al EuroBank, și, dacă nu se contramandează între timp, și cu prințul Andrew al  Marii Britanii. Am biletele în buzunar. Excursia mi-a fost oferită ca premiu de Academie, ca răsplată pentru descoperire.  Plecarea peste zece zile, de pe selenodromul de la Lochganvich.  Am trecut pe lângă el în noaptea trecută, dacă ai observat. Luminile alea multe.

Soarele apune în spatele colinelor domoale.  Linia  ușor ondulată a orizontului  aruncă reflexe mov de-a lungul conturului, o priveliște unică, celebră,   asemănată cu o femeie cu forme voluptuoase dormind cu capul pe  o pernă – Mama Pământului. Yvonne se ridică de jos și își îndreaptă și ea ochii  către  zare, urmărind direcția spre care privește  bărbatul. Uimirea care se citește în ochii ei este premiul cel mai mare la care putuse spera Tedy vreodată.

— Ascultă, mincinos cosmic ce-mi  ești, deci de-aia m-ai adus  aici, în Great Bernera? Că stai, să vezi, că bivolii mă atacă, renii  mă împung,  halucinații, premoniții! Aiurea, numai  vrăjeli! Yvonne îl înlănțuie tandru cu brațele și îl strânge la pieptul ei.  Și nici măcar nu m-am pregătit, să-mi fac bagajele. Măcar o periuță de dinți.  Dar presupun că au ei totul acolo, în selenoport.

Cei doi se întorc, în lumina blândă a îndelungatului  amurg boreal, către pensiune, de data asta pășind alături, sărind peste pietre ținându-se de mână. În urma lor,  un bărbat corpolent,  cu o stufoasă  barbă albă ce i se revarsă generos pe piept, îmbrăcat complet în roșu, cu o glugă  pe cap,   îi urmărește cum se îndepărtează din spatele menhirului sudic. Când cei doi dispar după prima colină ce mărginește apele lacului Loch Roag, bărbatul în roșu își trage jos gluga și își șterge transpirația de pe față cu mâneca largă a hanoracului cu mâneci albe de blană   și se urcă în trăsura la care sunt înhămați doisprezece reni. Acele fosforescente de pe cadranul ceasului său indică ora douăzeci și trei. Se face întuneric deplin peste podișurile nordice.