Când publici o carte cu titlul Coșmaruri umblătoare (autor Remus Paul, Editura Treira, Oradea, 2017), cititorul știe de la bun început că trebuie să se aștepte la scrieri din categoria fantasticului negru, gotic, adresate mai curând subconștientului frământat de neliniști spăimoase decât nivelului conștient și lucid prin care, între altele, își face și SF-ul lucrarea sa anticipatoare. Ceea ce nu înseamnă că, preocupat de teme și motive horror, acest ultim nivel pomenit i-ar fi străin lui Remus Paul, al cărui nume apare din când în când și sub povestiri de o mai clară abordare a genului nostru, rămase deocamdată prin arhivele unor reviste electronice la care tânărul orădean colaborează sporadic. Urme ale acestei pasiuni pătrund uneori și în paginile selectate pentru volumul său de debut, dacă nu cu un rol efectiv în desfășurarea vreunei acțiuni de natură gotică, măcar ca jaloane subliminale menite să trimită gândul spre cealaltă dimensiune a interesului auctorial. Astfel, la revenirea sa pe culoarele încă generatoare de emoții ale gimnaziului părăsit cu ani în urmă, un personaj frunzărește și scutură de praf volume din vechea bibliotecă școlară, între care romane de Jules Verne din seria apărută cândva la Editura Ion Creangă și – citez – „cărțile SF cu triunghi albastru, editate de Ion Hobana, cu puțin înainte de apariția colecției Fantastic Club”, ba chiar și o culegere de proză scurtă care îmi aparține.
Totuși asemenea semne de simpatie sefistă rămân aici exterioare textului. Ele nu participă la o reală fuziune intergenerică, de felul celei pe care o practicau, măcar în unele scrieri de-ale lor, cei pe care Remus Paul și i-a ales drept maeștri în școala ororilor: H.P. Lovecraft și Stephen King; ca să nu mai vorbesc de bătrânul clasic al domeniului, Bram Stoker, din al cărui Dracula se reține atmosfera neagră și superstițioasă, dar, din păcate, romanului i se greșește plasamentul istoric, probabil dintr-o ezitare culturală mai degrabă decât din vreo intenție tendențioasă de a-l „româniza”:
„…Jonathan Harker venea într-o Românie din secolul XIX, care de fapt semăna cu o Românie de Ev Mediu, și se găsea înconjurat de oameni superstițioși cu care de abia putea comunica; când citisem cartea, mă gândisem la cât de diferită era România secolului XIX de cea pe care și-o imaginase Bram Stoker.”
Dacă în 1897, când apărea romanul Dracula, Stoker ar fi vrut eventual să-și trimită personajul într-o Românie din secolul al XIX-lea, ar fi fost nevoit să-l treacă munții în Moldova, ori pe versantul sudic al Carpaților, în Valahia istorică, fiindcă doar aceste provincii făceau atunci parte din România, iar zona Bistriței și Bârgăului (Borgo în roman) mai avea încă de așteptat sub austrieci și unguri încă vreo două decenii. Și nici povestirile negre despre Munții Carpați ale scriitorului și turcologului ungur Ármin Vámbéry, pe care Bram Stoker l-a cunoscut (suferind din partea lui chiar și o influență folositoare romanului scris de anglo-irlandez), nu puteau vorbi despre altceva decât despre geografia politică a epocii respective, cadru în care suntem siliți să ni-l imaginăm gândind și scriind și pe autorul lui Dracula. Dar, în fine, n-o să-i fac lui Remus Paul o vină capitală din asemenea observații de amănunt, ci, cel mult, o sugestie privitoare la atenția ce trebuie dată, în comentarii, proprietății termenilor aduși în discuție.
Cât privește universul horror prin care se mișcă aceste „coșmaruri umblătoare”, constat că el este compus dintr-o largă paletă de stereotipuri obligatorii în gen, bunăoară: case bântuite, revenanți, cimitire locuite de monștri abjecți, obiecte investite cu influențe demonice, prezențe marcate de decrepitudine fizică și totodată malefică, talismane protectoare și incantații miraculoase, fantome și spirite rătăcite între versiuni incompatibile ale universului, locuri blestemate și situații de asemenea luate în stăpânire de blestem. Dacă ai ține să evoci o panoplie completă a motivelor și subiectelor specifice, nu se poate să nu observi caracterul limitat al domeniului, temele lui fixe, ceea ce pretinde autorilor de literatură horror, ca unor gimnaști ai crepusculului și terorii, sarcina de a reface mereu aceleași exerciții impuse. Nu prea există multe soluții de a evita circuitul acesta de constrângeri generatoare de rutinate repetiții, iar sub aspect estetic, limitat la pretențiile modeste ale unui exercițiu paraliterar. Rămas aici, în comercial și în automulțumire, în sarcina minimalistă de a răspunde așteptărilor unui public bântuit de pasiuni morbide și de fascinația generalizată a paranormalului, goticul canonic poate constitui o lectură specializată, însă pentru a deveni o literatură veritabilă mai are nevoie și de altceva. Șansa lui e dată, pe de-o parte, de infuzia unor valori profund omenești – evident, nu în motivele deliberat neumane declanșatoare de oroare, ci în martorii care se confruntă cu ele. Iar, pe de altă parte, se impune o abordare profund literară a textului, care să-l ridice deasupra schemelor generice și să dea, la capătul lecturii, impresia de produs literar consistent. Este ceea ce se poate învăța de la maeștrii revendicați de Remus Paul, și ceea ce am impresia că se străduiește și el să facă, în cele mai bune pagini ale sale.
Hrănite din resursele subterane ale „României bântuite”, subiectele volumului pe care îl discut implică o tehnică gradată de sugestie și de întreținere a groazei, de la nedumeririle și neliniștile pe care le stârnește o vagă apariție fantomatică, până la defilarea de amenințări nocturne din final (Fantomele lui Octombrie), în care substanța eterică a personajelor vehiculate de goticul tradițional tinde să se concentreze într-un fel de materie girată de metamorfoze cu dată mai recentă:
„M-am întors și am văzut nenumărate fantome, cele două fete din spatele geamului, pe Răzvan, pe doamna Alexandrescu și multe altele, vreo douăzeci cu totul. Sau nu erau fantome, ci doar imagini ale unor oameni? Sosii zămislite de blestem pentru a fi folosite în scopurile acestuia?
Toate emanau o lucoare albă, bolnavă și curând se dizolvară în nori de fum – sau fum era acela, acea materie neagră? Semăna cu fumul, dar era prea gros, prea întunecat ca să fie o substanță volatilă. Poate era un soi de ectoplasmă malefică. Oricum, ectoplasma dispăru, iar curtea școlii fu cuprinsă de tăcere, o tăcere tulburată numai de foșnetul și scrâșnetul frunzelor de Octombrie.”
Odată declanșată, groaza acționează simultan mecanismele abandonului fără speranță și ale luptei cu răul din ce în ce mai avansat în scenă, cu Monstrul (Creatura din mormânt), sau cu alte întruchipări criminale ale puterii oculte (cum ar fi „iepurele cu toporul”, jucăria metamorfozată din povestirea TEROARE!!!). În Ploaia interioară, magia „se simte în aer”, iar fantoma din lift îngrozește locatarii fie prea curioși, fie imprudenți, dintr-un hotel bântuit. Iar în Probleme cu spiritele, teroarea, care iarăși „crește exponențial”, e stârnită de urmăririle imposibil de descurajat ale doppelgänger-ului, dublul malefic al naratorului, și care, chiar după ce i se înfrânge blestemul, tot mai lasă în urmă o forță stihială ce poate fi folosită însă ambivalent, spre rău, ori spre bine.
Remus Paul are inspirația de a-și credibiliza subiectele prin personajele care le narează, ori numai participă la înscenarea, de regulă tragică, a dramelor supranaturale din aceste povestiri. Dacă repertoriul horror rămâne oarecum în afara timpului concret, personajele autorului își caută trăsăturile în realitatea înconjurătoare. Sunt tineri mai mult sau mai puțin debusolați, cu sensibilități vulnerabile, victime sigure ale erupțiilor malefice, dar care, până să fie smulși complet din realitate de propriile lor închipuiri sau poate doar de răul absolut ce se întruchipează în mod predilect în preajma lor, se străduiesc să ne convingă că trăiesc într-o lume implicând noțiunile de aici și acum. Unii caută soluții de salvare nu doar în cărțile preferate de goticul clasic, ci chiar și în computere, iar locurile „închise” care îi rețin pentru aventura lor insolită sunt cele evocabile de către oricine, cu alte finalități: o școală, un hotel, un atelier de pictură, casa bunicilor, propria copilărie, eliberată de vechi spaime reprimate doar prin imaginarea lor în manifestări fioroase.
Fiind o carte de început, nu toate piesele ei sunt ireproșabil montate, iar motivația unora dintre mișcările personajelor ar putea fi mai bine făcută uneori, decât prin explicația că însăși groaza lor supradimensionată le împinge la explorări nocturne prin cavourile cimitirelor, spre a provoca Monstrul chiar în bârlogul lui. Totuși, o linie crescătoare a experienței autorului este vizibilă în aceste povestiri, obligându-ne să privim cu interes evoluția sa viitoare. Teoretic vorbind, orice este posibil. Continuând în sensul pe care ni-l arată debutul său, Remus Paul ar putea spera să producă la un moment dat o capodoperă a literaturii horror, după cum n-ar fi de mirare nici să descopere că drumul se înfundă printre clișeele prea rezistente la înnoiri. Poarta dinspre gotic a literaturii are în fond două direcții: nu numai în afară, ci și spre multitudinea de subiecte și de tehnici de creație ce așteaptă să fie descoperite în interior.
