Dacă l-ai fi văzut pe micul Jo stand în ploaie, în conțul străzii, tare l-ai mai fi admirat. Părea că este doar o furtună obișnuită de toamnă, dar apa care cădea asupra lui Jo (el fiind destul de mare să înțeleagă ce este bine și ce este rău, deci că legea egalei distribuții nu funcționează) părea să aibă un efect special asupra lui, dar cineva ar fi putut spune că era neagră și lipicioasă. Iar acest lucru era greu de înțeles, chiar și în Blackburg, unde lucrurile în mod cert se întâmplau în moduri ieșite din comun.
Spre exemplu, cu zece sau doisprezece ani în urmă, a plouat cu brotăcei, fapt atestat de cronicile vremii, însemnările venind în acord cu altele mai obscure despre un fenomen considerat de cronicar gata să le deschidă calea francezilor spre oraș. Câțiva ani mai târziu, în Blackburg a căzut o zăpadă sângerie. Este frig în Blackburg pe perioada ienii, iar zăpada vine multă și înaltă. Și nu poate fi niciun dubiu aici, că atunci zăpada a fost de culoarea sângelui. S-a topit într-o apă de aceeași culoare, dacă apă era și nu sânge. Fenomenul a atras atenția lumii largi. Știința ar fi trebuit să ofere explicații, însă niciun savant nu a putut să spună nimic. Însă oamenii din Blackburg, locuitori de mulți ani ai orașului atunci când a venit zăpada aceea și despre care se putea crede că știau câte ceva despre acea întâmplare, dădeau din cap și cereau să se renunțe la subiect.
Dar cineva tot a povestit, deoarece vara următoare a devenit foarte cunoscută pentru apariția unei boli misterioase – epidemică, endemică sau Dumnezeu știe cum, căci medicii nu știau – care a făcut să treacă pe lumea cealată jumătate din populație. Aproape toată cealaltă jumătate s-a refugiat departe. Oamenii s-au revenit încet, dar s-au întors. S-au adunat și s-au înmulțit mai ceva ca înainte, însă Blackburg nu a mai fost niciodată la fel.
Pe de cu totul altă parte, la fel de ieșit din comun, a fost incidentul cu spectrul lui Hetty Parlow. Numele de fată al lui Hetty Parlow era Brownon, iar în Blackburg aceasta însemna mai mult decât putea cineva să gândească. Familia Brownon era din vremuri imemoriale, chiar din primele zile ale epocii coloniale, una din cele care guvernau orașul. Era cea mai bogată și cea mai grozavă, iar cei din Blackburg erau în stare să verse și cea din urmă picătură de sânge plebeian pentru a le apăra faima. Puțini dintre membrii familiei erau cunoscuți ca locuind departe de Blackburg, însă mai toți erau instruiți și călătoriseră prin lume, de unde cei mai mulți reveneau acasă. Bărbații dețineau majoritatea afacerilor publice, iar femeile se implicau în toate activitățile comunitare. Printre ele, Hetty era binecuvântată de providență cu dispoziție plăcută, cu o mare puritate a caracterului și cu o frumușețe ieșită din comun. S-a măritat în Boston cu un foarte grațios domn numit Parlow și, ca orice bun Brownon, s-a stabilit cu el în Blackburg și l-a sprijinit să devină consilier local.
Au avut un băiat, căruia i-au dat numele Joseph, foarte îndrăgit, așa cum obișnuiau părinții din acel ținut. Au murit de o boală necunoscută, după cum am spus deja, iar de la vârsta de doar un an Joseph a devenit orfan. Din nefericire pentru Joseph, boala care i-a doborât părinții nu s-a oprit aici, a mers mai departe și a extirpat aproape întregul neam Brownon și pe cei cu care se căsătoriseră. Iar cei plecați nu s-au mai întors. Tradiția a fost întreruptă, iar bunurile familiei au ajuns pe mâini străine, iar lor le-a rămas doar locurile acelea subpământene din Cimitirul Oak Hill, unde, de bună seamă, neamul lor forma o colonie suficient de puternică pentru a rezista oricărei tendințe de acaparare din partea triburilor din jur, reușind să se mențină în cea mai bună parte a locului.
Acuma despre stafie. Într-o noapte, cam la trei ani de la decesul lui Hetty Parlow, câțiva tineri din Blackburg erau în trecere pe lângă Cimitirul Oak Hill într-o căruță, iar dacă ați fi fost de prin părțile locului v-ați fi putut aminti că drumul spre Greenton merge pe acolo către sud. Se duceau în Greenton pentru a vedea când se va organiza Sărbătoarea Zilelor de Mai. Erau vreo 12, bucuroși de petrecere, mai ales că lăsau în spate experiențele triste recente din oraș. Pe când treceau pe lângă cimitir, bărbatul care mâna caii a tras brusc de hățuri, scoțând un strigăt de surpriză. Și avea de ce să tresară așa, desigur, pentru că puțin mai departe, aproape de marginea drumului, totuși în aria cimititului, stătea spectrul lui Hetty Parlow. Nu putea fi nicio urmă de îndoială, deoarece fusese foarte bine cunoscută de fiecare tânăr sau domnișoară la petrecerile de dinainte. Ca lucrurile să fie clare, faptul că era o stafie era indicat de giulgiu, de părul lung în dezordine și de aerul acela că e „dusă”. Această apariție conturbatoare și-a ridicat brațele spre vest, ca într-o invocație către luceafărul de seară, acolo unde părea să se contureze ceva, însă era greu de văzut ce. Pe când ei așteptau în tăcere (după cum spune povestea), petrecăreții bucurându-se doar de ceva cafea și limonadă, au auzit fantoma strigând numele „Joey, Joey!”. După o clipă acolo nu a mai fost nimic. Dar, desigur, nimeni nu poate crede așa ceva!
Chiar atunci, după cum s-a dovedit ulterior, Joey rătăcea prin niște tufișuri de pelin în cealaltă parte a continentului, aproape de Winnemucca, în statul Nevada. Ajunsese în acel oraș fiind luat de niște oameni cumsecade, ceva rude îndepărtate ale tatălui. Apoi l-au adoptat și s-au ocupat de el cu mare atenție. Însă în acea după-amiază, bietul copil s-a îndepărtat de casă și s-a rătăcit în zona aridă. Viața lui ulterioară este învelită în mister și nu pot fi descoperite fapte care să o completeze. Este știut însă că a fost găsit de către familia indienilor Piute, care l-au ținut pe micuțul rătăcit cu ei pentru un timp, iar apoi l-au vândut. L-au dat pe bani unei femei din una din acele așezări apărute de-a lungul căii ferate, la prima stație de Winnemucca. Despre treburile cu care se ocupa femeia se pot pune întrebări, dar totul e în van. Fiind mai copilăroasă, dar văduvă, l-a adoptat chiar ea. În acest punct al existenței lui, Jo părea să se fi obișnuit cu lunga viață de orfan. Apariția multor serii de părinți între el și aceast nefericit statut al său i-a garantat pe timp îndelungat imunitatea la toate neplăcerile survenite.
Doamna Darnell, noua lui mamă, trăia în Cleveland, Ohio. Însă recent-adoptatul ei fiu nu a rămas pentru mult timp cu ea. Într-o după-amiază a fost reperat de un polițist, înainte de noua lui aventură. L-a văzut că mergea cu pași mărunți ca să se îndepărteze de casa ei, iar când l-a luat la întrebări a răspuns că se întoarce acasă. În mod clar a mers pe calea ferată, nu se știe cum, iar trei zile mai târziu a ajuns în orașul Whiteville, aflat, așa cum știți, la mare distanță de Blackburg. Hainele îi erau în stare bună, dar el era din cale-afară de murdar. Incapabil să spună ce este cu el, a fost reținut ca vagabond și condamnat să-și ducă zilele în adăpăstul pentru copii, unde a și fost pus să se spele.
Joa a fugit și din adăpostul pentru copii din Whiteville. Într-o zi, a luat-o spre pădure, iar nimeni de acolo nu a mai știut nimic despre el. Apoi îl regăsim, ori ne întoacem la el, stând părăsit în ploaia rece de toamnă, la un colț de stradă în suburbiile din Blackburn. Și este corect să precizez acum că picăturile de ploaie ce cădeau pe el nu erau nici nici întunecate, nici cleioase. Ele nu puteau face ca fața și mâinile lui să arate altfel decât erau. Jo era înfricoșat și foarte frumos pătat, ca și cum ar fi fost pictat de mâna unui artist. Mai mult, micul vagabond șmecheraș era fără pantofi. Picioarele îi erau goale, roșii și rănite, astfel că atunci când se deplasa schiopăta cu amândouă. În ceea ce privește hainele, o, dacă ai avea priceperea să numești cumva acea unică piesă de îmbrăcăminte de pe el și să te miri cum de se mai ține în cusături! Trupul îi era cuprins de frig din toate părțile și în această privință nu era niciun dubiu, iar el o știa cel mai bine. Orice ar fi răcit acolo, în acea după-amiază, și tocmai de aceea nimeni nu se mai afla în acel loc. Cum Jo decisese să fie acolo, nu despre viața ce abia mai pâlpâia în micul lui trup ar fi trebuit să povestească aici, chiar dacă era binecuvântat cu un vocabular ce depășea o sută de cuvinte. După felul cum căuta în jurul lui, oricine putea vedea că nu avea habar unde se află sau de ce.
În niciun caz el nu era un prostănac al acelor zile și nici în generația lui. Fiind înfrigurat și înfometat, dar încă în stare să meargă câte puțin, îndoindu-și genunchii foarte mult și punând picioarele jos întâi cu vârful degetelor, s-a hotărât să intre în una din casele ce flancau strada pe o bună distanță, una ce părea luminoasă și caldă. Însă pe când se tot îndemna să pună în aplicare această decizie riscantă, un dulău uriaș s-a repezit lătrând către el, ca să nu-l lase să se apropie. Profund înfricoșat și crezând (existând destule motive pentru aceasta) că acea brută fără minte o să-l facă praf, a luat-o la goană departe de acele case. Și cu câmpuri cenușii și ude în dreapta lui, cu câmpuri cenușii și ude în stânga lui, cu ploaia aproape orbindu-l, cu noaptea ce aducea ceață și întuneric, a ținut-o pe drumul ce merge spre Greenton. Și trebuie spus că este drumul urmat de cei mai mulți spre Greenton, trecând de cimitirul Oak Hill. Dar, anual, un număr mare de persoane nu mai trece de cimitir.
Nici Jo nu a făcut-o.
L-au găsit a doua zi dimineață, foarte ud și foarte rece, însă nu mai era înfometat. Părea că a intrat pe poarta cimitirului, sperând probabil că aceasta duce la o casă unde nu mai este niciun câine. Era clar că a rătăcit în întuneric și a tot căzut peste morminte până când, obosit de tot și de toate, a renunțat. Trupul mărunțel era întins pe o parte, cu un obraz plin de pământ pe o mână și ea înnoroită, cu cealaltă pusă printre vechiturile de pe el ca să o încăzească, pe când celălalt obraz era curat și alb în cele din urmă, ca pentru sărutul de la unul din îngerii de vază ai Domnului. S-a observat, deși nimeni nu s-a gândit la asta atunci, cadavrul nefiind identificat, că micul vagabond era întins pe mormântul lui Hetty Parlow. Iar mormântul ei nu s-a deschis ca să-l primească. Acestea sunt însă circumstanțe despre care cineva, cu lipsa actuală de respect, și-ar fi dorit să se petreacă altfel.
Traducere de Lucian-Vasile Szabo
