Cartea lui Lucian Boia, Jules Verne. Paradoxurile unui mit (Editura Humanitas, București, 2014) este traducerea în limba română, făcută de autorul însuși, a studiului cu același titlu publicat în Franța, în anul centenarului morții lui Verne (2005). Pentru cultura noastră, subiectul este la fel de important ca și pentru cititorul francez sau de oriunde altundeva din lume. Prin urmare, recenta apariție își ocupă în chip firesc locul între cercetările românești – nu prea multe, din păcate – dedicate celui căruia fanii contemporani, ca și destui fani din posteritate, n-au pregetat să-i acorde onorantul calificativ de „Maestrul din Amiens”.

Deși face referire la numeroase informații biografice și analizează destule creații din opera verniană, cartea de față nu este propriu-zis o monografie, ci un studiu extrem de aplicat subiectului pe care și l-a propus. Ambiția monografică am văzut-o la Ion Hobana, în 20.000 de pagini în căutarea lui Jules Verne (1979), unde datele biografiei tind să reconstituie viața lui Verne în detalii cât mai complete, iar opera i se trece în revistă pas cu pas, cu o insistență în descrierea cărților menită să construiască pentru cititorul român imaginea unui edificiu monumental. Lucian Boia, în schimb, pleacă de la ideea că toate acestea sunt deja cunoscute, mutând din start interesul critic asupra unor chestiuni mai delicate, de profunzime exegetică, prin care popularul scriitor francez și roadele ostenelilor sale să fie mai bine înțeles/înțelese de cititorul de azi. Intenția aceasta figurează cu destulă claritate în Cuvântul înainte, dar ecouri ale ei sunt de găsit și în capitolele ce constituie efectiv studiul.

„Ceea ce urmează nu este o biografie; nu este nici o analiză literară sistematică. Autorul vrea să propună o interpretare axată pe interogarea încrucișată a mai multor categorii de izvoare (lucrări de ficțiune, corespondență și interviuri, bibliografie critică), vizând în egală măsură, cu conexiunile dar și cu distincțiile de rigoare, omul, opera și mitul construit în jurul lor.”

Pomenita „interogare încrucișată” se declanșează din convingerea că nu putem avea o imagine corectă a personalității scriitorului fără să-i cunoaștem motivațiile și strategia literară, după cum nici vreo cuprindere exactă a operei sale fără să încercăm măcar să o disociem de adaosurile succesive aplicate de înțelegerea generațiilor scurse de la moartea lui Verne „propriilor coduri literare și propriei viziuni asupra lumii”. Autorul Călătoriilor extraordinare se află, poate mai mult decât alți contemporani de-ai săi, în situația de a i se fi îmbogățit creația, deformându-i-se totodată, printr-o percepție specifică mai multor straturi de cititori apărute între momentul redactării romanelor sale și postmodernitatea critică a lecturilor de dată recentă. Jules Verne beneficiază din plin de mitul constituit în jurul său și care nu numai că îl face în continuare citit la nivel de mase, dar i-a și schimbat treptat statutul de producător ce n-are contact cu literatura serioasă, așa cum era văzută ea de criticii și istoricii literari ai secolului XIX, aducându-l spre o condiție literară acceptabilă.

Furnizând operei durată, mitul vernian nu l-a scutit pe autor de suferințe intelectuale, între care un loc extrem de important îl ocupă dezamăgita ambiție literară: „Marele meu regret este că n-am contat niciodată în literatura franceză”, va mărturisi Verne într-un interviu din 1894, luat de englezul Robert Sherard. Încercând să forțeze recunoașterea de către contemporani a meritelor sale de scriitor veritabil (de main stream, am zice noi azi), Jules Verne vizează la un moment dat intrarea sa în Academia Franceză; inițiativă eșuată cu brio, căci, așa cum notează Lucian Boia, ce tangență ar fi putut avea onorabilii academicieni de la Paris, stabiliți temeinic în prejudecățile lor canonice, cu modul propriu de lucru al viitorului maestru din Amiens? Dezinteresat de psihologic și de social într-o epocă de înflorire a „romanului realist”, sedus de artificialitatea narațiunii (această manieră învățată temeinic în anii cochetăriei sale cu teatrul monden, cu tehnicile vodevilului și ale operetei), dar mai ales deconcertant prin plasamentul său insolit la intersecția dintre mai multe genuri „suspecte”: scrierile de divertisment popular, literatura de popularizare științifică și literatura educativă, pentru copii, Verne avea puține șanse să convingă rutinata istorie literară a secolului al XIX-lea că, în ciuda tirajelor enorme ale romanelor sale, era un mare scriitor. Lucrurile urmau să se schimbe odată cu evoluțiile suferite pe de-o parte de gustul public, iar pe de alta, cu alterarea canoanelor aparent inflexibile și virajul modernității spre postmodernism. Un postmodernism dispus să nu taxeze ca defecte lipsa gravității în expresie și a ancorării în „realism”, ci, dimpotrivă, să aprecieze manipulările clișeistice, comicul și paradoxurile, neostoita plăcere a jocului pe care Jules Verne le-a dovedit o viață întreagă la masa lui de scris.

Lucian Boia are formația istoricului de profesie, a analistului de documente obiectiv. Prin urmare, problema literarității scrisului vernian nu-l tulbură deloc și nici nu-l determină, ca pe exegeții mai vechi, să-l proiecteze pe autor într-o inexistență literară, în mediocritate generică, ori ca pe criticii de dată recentă, să exagereze în acordarea unor diplome de scriitor strălucit cuiva care le are în suficientă măsură pe ale sale proprii. În delimitarea și sublinierea acestora din urmă, istoricul procedează mai întâi la o atentă analiză a situațiilor paradoxale în care se înscriu, voit sau indiferent de vreo opțiune personală, biografia și opera lui Jules Verne. Studiul critic al acestor paradoxuri antrenează informații aflate mereu la îndemână în romanele Călătoriilor extraordinare, iar mai nou și în bogata corespondență a scriitorului cu editorii săi (Hetzel tatăl și fiul), cu Michel Verne, propriul său descendent, dar care informații doar astfel, prin confruntarea lor generatoare de scânteie electrică, produc revelația unui portret mai autentic decât cel (sau cele) conturate în cețurile mitului vernian. Capitole precum „N-am inventat nimic”: profetul fără voie, Fantezie cu măsură, Evadarea și Noua Patrie, Un scriitor de dreapta recuperat la stânga, Negri și sălbatici: pe vremea când rasismul era „politic corect”, Dosarul antisemitismului, Dosarul erotic: misoginul, homosexualul, iubitorul de femei revelează și corectează din mers paradoxurile, altfel cuceritoare, dar în bună măsură înșelătoare, dezvoltate cu timpul în jurul marelui analizat. Observator lucid și analist impecabil, Lucian Boia îi compune lui Verne, în Schița de portret finală, o imagine atât de pregnantă și de omenește cuceritoare, încât nu mă pot împiedica s-o citez in extenso.

„Interpretările atât de divergente ale operei verniene își au parțial originea în nedeterminarea caracteristică gândirii scriitorului. Jules Verne nu are multe păreri definitive, cel puțin în sfera ficțiunilor (probabil că și din acest motiv cedează atât de ușor sugestiilor și presiunilor celorlalți). Această imprecizie ideologică poate fi considerată o lacună și reflectă, într-adevăr, un fel de detașare și o doză de indiferență. Dar merită să vedem și latura pozitivă a unei asemenea atitudini. Jules Verne are darul de a intui condiția plurală a adevărurilor și nu-i este greu să justifice în egală măsură puncte de vedere contradictorii. Ceea ce se întâmplă destul de rar! Îl vedem acceptând atât colonialismul, cât și rezistența față de colonialism. Împarte oarecum egal avantajele și dezavantajele progresului. În viața sa «reală» acest om de dreapta are reacții care ar putea fi socotite «de stânga», și întreține, fără reticență, relații cu persoane de toate orientările. Jules Verne nu-și propune să rezolve contradicțiile. Lumea e contradictorie: ia act de această realitate. Ne-am obișnuit să trăim cu ideologiile, și de aici dificultatea aprecierii unei opere care nu are un mesaj anume și care ne invită într-un fel la o cură de «dezideologizare».

A căuta personalitatea unui scriitor prin prisma operei sale este o operație delicată, amenințată de două riscuri potențiale: fie dispariția autorului în spatele scrierilor lui, fie identificarea sa deplină cu întreaga-i gamă de ficțiuni. Autorul e desigur acolo, dar nu e cazul să-l confundăm cu fiecare voce care se face auzită în universul lui imaginar. Cu atât mai mult când autorul se numește Jules Verne, scriitor care-și face o datorie și o plăcere din derutarea cercetătorilor indiscreți. Sunt totuși teme și atitudini care revin frecvent în operă, aproape obsedant, și care se întâlnesc totodată cu viața reală și cu propriile gânduri ale scriitorului, așa cum le regăsim în corespondență sau în interviuri. Combinând omul și opera, putem încerca să definim esența unei formule spirituale.

Ultimul cuvânt al lui Nemo, cenzurat, dar revenind întocmai ca un palimpsest, pare a caracteriza obiectivul prioritar al scriitorului: Independență. Întreaga viață, Jules Verne a fost în căutarea libertății: pentru personajele lui, pentru sine însuși. Firește, deplina libertate e o iluzie. Ca fiecare dintre noi, Jules Verne rămâne dependent de mediul în care trăiește și de propriile-i prejudecăți. Familia îi rezervă neașteptate complicații, iar cariera literară îi e manipulată de un editor peste măsură de exigent. Dar toate aceste legături și piedici nu fac decât să-l îndârjească în urmărirea țelului, dovadă fiind cărțile, ca și comportamentul său. Înțelege să-și manifeste autonomia chiar și în raport cu propriile repere. Jules Verne este un conservator care adoptă cu ușurință atitudini puțin ortodoxe; e un catolic care a renunțat să mai meargă la biserică, un credincios atât de discret, încât l-ai confunda cu un liber-cugetător! S-ar zice că face tot ce-i stă în putință pentru a-și asigura peticul său de libertate.

În universul vernian, și pentru Jules Verne nu mai puțin ca pentru eroii săi, evadarea este un concept-cheie. Jules Verne oferă personajelor sale nenumărate posibilități pentru a fugi de lume, și înțelege să profite și el de această metodologie. Nu, nu-i place singurătatea absolută, n-ar fi optat pentru soluția Kaw-djer imaginată de intransigentul Michel. Nu e un sălbatic. Are sentimentul prieteniei și al solidarității umane. Însă idealul său este de a trăi într-un cerc restrâns și protejat. Insula Lincoln, s-ar zice. Și iată cum un autor de succes, aflat în culmea gloriei, părăsește Parisul și se «izolează» la Amiens. Apoi, va găsi mereu câte o scuză pentru a reveni cât mai rar în capitală. La Amiens, participă destul de activ la viața publică locală (sensibil la statutul de celebritate și dornic de-a servi comunitatea); totuși, în interiorul perimetrului citadin, se-nchide într-un al doilea cerc de apărare: cochilia lui individuală. Curioasă contradicție, și tipic verniană, observabilă și în romane: scriitorul dorește să fie util semenilor, reducându-și totodată la minimum raporturile sociale. Locurile sale de predilecție rămân cabinetul de lucru și iahtul. Viața lui e secretă, în asemenea măsură încât sistemul său de apărare, inexpugnabilă citadelă, continuă să-i încurce pe biografi.”

Sunt, aici, observații de o remarcabilă subtilitate, care ne revelează omul autentic, scoțându-l din zona clișeelor temeinic consolidate prin tradiție. Jules Verne. Paradoxurile unui mit este un excelent studiu de recuperare și totodată de inspirată developare a unei mai mult sau mai puțin enigmatice figuri de creator literar atipic, semnificativ pentru epoca sa și, totuși, intrat cu șanse reale în orizontul de interes al viitorului.