1) Să-l lovesc, să nu-l lovesc?

Ezitam. Puteam să aleg să merg cuminte pe lângă zidurile vechi, pe sub copacii cu frunze impertinente de vară târzie, în lumina tăioasă a unui soare ce nu mai voia să apună. Să mă retrag. Cumva umilit, cumva nesimţit. Ori puteam să mă duc către el, să-l lovesc prin surprindere. Sunt un om civilizat, un universitar cunoscut ca bun de gură, rezistent în polemici, dar prea puţin surprinzător în gesturi fizice. Un om civilizat. Extrem de civilizat. Prea educat. Îl puteam surprinde, era evident. Îl puteam lovi în faţă. O dată, de două ori (apropo, am scris corect „o dată”?), de mai multe ori, până când, întins pe caldarâmul istoric, pe sub unul din teii pe sub care Franz Iosif se plimbase băţos şi elegant, nasul lui ar fi devenit întâi roşu, de la sângele proaspăt, apoi carnea terciută de suita de pumni ar fi devenit rubinie, apoi cărămizie, apoi vânătă. Lumea ar fi stat în cerc în jurul nostru, privind avidă, unii oripilaţi, alţii doar excitaţi, sunând la poliţie, fiind puşi în aşteptare, vorbind cu o operatoare obosită, atât de indiferentă încât apelantul să se simtă ca un infractor. Iar eu să îi car la pumni, să îi franjurez şi obrajii. Două braţe vânjoase să mă îndepărteze, dar să mai am timp să-i trag nemernicului de pe jos şi un picior în stomac. Cred că nu l-aș fi bătut destul, că nu aș fi avut suficientă forţă fizică pentru a-l face să-şi piardă cunoştinţa. Mă simt umilit, ca o muscă care doar bâzâie enervant pe lângă un bou scufundat pe trei sferturi în apa unui iaz.

Ezitam. Mă înfuriam la vederea mea strecurându-mă umilit pe lângă ziduri, cu demnitatea profesorului aflat deasupra acestor conflicte primare, oripilat de violenţa de limbaj, găsind o replică pentru a justifica, totuşi, o laşitate latentă, lipsa curajului de a lupta cu pumnii, cu dinţii, cu instinctele la vedere. Era cumva o trădare, din lipsa forţei fizice, cea care izbeşte boul cu parul şi îl mână către grajd. Şi mai era ruşinea de după scena sângeroasă, atunci când eram ridicat de pe trupul căzut pe aleea pavată cu piatră cubică de mici dimensiuni, momentele penibile de până la sosirea poliţiştilor, când oferirea de explicaţii te aduce, uşor-uşor, la realitate.

Ieşiserăm de la Universitatea din Viena şi ne opriserăm cumva dezorietaţi în faţa clădirii masive de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Eram surprins de contrast, deoarece pe acolo tocmai trecea un tramvai ultramodern, abia auzit pe şinele lucioase, sclipind în lumina soarelui de septembrie.

— Putem să facem o plimbare, să trecem pe la Hofburg, apoi pe la Catedrala Sf. Ştefan, iar mai pe urmă să luăm cina în în apropiere, a propus gazda noastră, profesorul Andreas Lindenbauer. Mai putem discuta pe drum…

— Parcă m-aş retrage să mă odihnesc puţin, am spus cu jumătate de voce. De fapt, aveam poftă de o bere. Rece şi repede. Singur.

— Hai, mă, ce dracului, mi-a spus colegul meu Marian Păduraru în româneşte. După ce te-ai dat mare cu strategiile tale de comunicare și cu superprogramul tău ne laşi singuri acum?

— Ce vrei să spui cu asta?

— Crezi că nu ştiu că Supercom este mai degrabă creaţia ei şi nu a ta? Dar ai fost deştept să pui cap la cap tot ce ţi-a oferit Hope… Acum, Coriolan Fugaru e cel mai tare, nu?

Ezitam. Nu-mi plăcea cum îmi rostise numele. Am rămas puțin în urmă, preocupat să-mi aranjez cureau tăioasă a genții pe umăr. Nu puteam să mă hotărăsc. Să pornesc resemnat şi demn pe lângă zidurile vechii Universităţi sau să-l iau la pumni până când faţa lui ar fi trebuit să arate ca o varză roşie ce a stat prea mult la soare.

 

2) Să dau foc, să nu dau?

Hope este o iluzie, ca să fac un amar joc de cuvinte. O rămășiță a unei vieți de demult, însă parcă tot mai dureroasă, apăsătoare, sufocantă. Cine a spus că timpul le vindecă pe toate? Poate așa o fi cu alții. Uneori mi s-a întâmplat și mie, în alte situații. Dar nu cu Hope. Speranța a murit acum patru ani, și nu e nimic metaforic aici, lovită de o grindă desprinsă din tavanul laboratorului ei (al nostru) aflat renovare. Speranța nu mai avea răbdare. Câștigase un proiect european pentru laboratorul de cercetare în comunicare. Eu, pe atunci, îmi făceam multe griji despre cum o să decontăm un milion de euro, despre documente și alte alea, că îmi era groază să nu greșim ceva și să ne tracaseze procurorii anticorupție. Dar Speranța era convinsă că o să iasă bine, că ne vom dota laboratorul și vom construi o platformă media puternică. Dar și un robojurnalist eficient, un automat capabil să adune informații și să realizeze știri. Să le plaseze rapid pe platformă cu multe imagini, linkuri…

Proiectul a primit numele Hope. Eu i l-am dat. Hope – Speranța. Speranța Fugaru, Soția mea. Speranța Fugaru fostă Lupu. Înainte de căsătorie i-am propus să-și păstreze și numele de fată. Speranța Lupu-Fugaru. Pentru mine sună foarte frumos. Frumos și delicat. A râs și a refuzat.

— Să nu ne complicăm atâta, a fost replica ei.

Venise în clădire încă de dimineață, încercând, înainte să sosească muncitorii, să fixeze locul fiecărui echipament în spațiu, să așeze lucrurile la locul potrivit. Își imaginase de mai multe ori cum va arăta totul, îmi povestise unde va veni fiecare masă, fiecare calculator… În amănunt, dar unele detalii se schimbau în funcție de geometria efectivă a spațiului și de dimensiunile fiecărui echipament.

— Nu te tot amesteca pe acolo, îi spuneam. Lasă oamenii să-și facă treaba, să termine finisajele. Apoi vedem unde punem fiecare computer. O să lucrăm mult pe laptopuri, pe phablet-uri. Laboratorul este doar o clădire, un hotel unde vii și pleci!

— O să fac ordine în maghernița asta! îmi declarase solemn.

Ca să scape de noi, Universitatea de Vest ne dăduse un corp de clădire unde fuseseră biroul celor de la Serviciul Transporturi și un atelier de tâmplărie. A fost nevoie de renovări, inclusiv de refacerea tavanului. Muncitorii au lucrat sub acoperiș. Nu aveam bani să-l îl înlocuim și pe acesta. Au pus grinzi metalice, ca să meargă mai repede. Dar nu le-au fixat prea bine. Sau tocmai încercau să le prindă definitiv când s-a nimerit ca Speranța să se învârtă pe acolo. S-a dat în spate, ca să examineze cu atenție un colț de încăpere, sperând că acolo ar putea fi montat puternicul nostru server. Stabilisem deja că va veni în hol, într-o fostă debara reamenajată. Dar îl voia sub ochii ei. S-a dat în spate, ca să poată privi mai bine și a lovit un stâlp de sprijin pentru o grindă nefixată încă. A căzut și a izbit-o în cap. A găsit-o șeful de echipă. Încă mai respira. Cu sângele scurs pe pardoseala de ciment rugos. A murit când a ajuns la spital.

Dintr-odată, zilele și nopțile mi s-au franjurat. Trăiam în fâșii, în fragmente diferite, străine unele de celelalte. Nu mai vedeam nimic, nu mai știam nimic. Timpul se încolăcea în acești franjuri, în aceste fragmente de viață stearpă, refuzând să mai curgă. Nu-mi dădeam seama de ce se întâmpla. Nici la înmormântare nu m-am dus. M-am îndreptat orbește către laborator decis să sparg totul. Poate îmi cădea și mie o grindă în cap… Apoi m-am decis că e mai bine să-i dau foc. Nu găseam o brichetă, nu era pe niciunde un chibrit. Muncitorii nu erau la lucru, pentru că laboratorul fusese sigilat de un procuror. Rupsesem sigiliul, nici nu-l observasem. Scrisul ei nu prea ordonat se vedea pe niște însemnări rămase pe un colț de birou. Scria rar de mână. Tot proiectul era acolo, concentrat în câteva pagini aproape indescifrabile. Nu am mai vrut să ard totul. Iar laboratorul a fost pus la punct.

 

3) Să mor, să nu mor?

Îmi presam puternic cu mâna partea dreaptă a sternului, încercând să mă calmez, deoarece abia puteam să respir. Mă durea rău în acea parte. În călătoria de la Viena ne abătusem pe la Bratislava. Andreas Lindenbauer ne invitase la restaurantul sub formă de OZN de pe malul Dunării. Era originar dintr-un sat austriac din apropiere, şi cum graniţa ocolește prin grădinile de la marginea Bratislavei şi-a zis că e bine să treacă pe acasă câteva zile şi să ne ducă şi pe noi la un prânz în farfuria zburătoare. Liftul oblic ne-a lăsat în barul amenajat ca loc de belvedere. M-am grăbit către scările înguste ce duc pe platforma de unde se poate vedea în jur la mare depărtare. Stătea să plouă, deja vântul bătea fioros acolo sus. Mă prinsesem puternic de mânerele binoclului uriaș de pe platformă și-l mișcam încet, scormonind aleile pustii și zidurile curate ale cetății de dincolo de Dunăre. După câteva minute, ploaia a început să cadă cu stropi mari, aşa că am luat-o înapoi, ca să ajung la adăpost. Am alunecat pe una din treptele umede şi m-am lovit puternic la coaste. Nu am căzut efectiv, ci doar m-am izbit de treptele metalice ale scării înguste. Câteva secunde am rămas fără aer. Cei din jur m-au luat de braţe şi m-au dus pe un fotoliu din anticamera liftului. Câteva înghiţituri de apă m-au revigorat. Durerea cruntă simţită câteva minute înainte s-a mai domolit, aşa că am putut să mânânc fără prea mare efort, mascând cu câte un zâmbet chinuit fiecare junghi ce se declanşa când mă mişcam prea repede.

Durerea a revenit de mai multe ori de atunci. Am bănuit că aveam vreo coastă fisurată, dar nu m-am dus să fac un control medical. Acum mă săgetase din nou, când mă grăbisem la întâlnirea cu studenţii, deoarece nu-mi plăcea să întârzii. Mă aşteptau fremătători la intrare. Dar mai erau și alte persoane. Se dusese vestea despre experimentul nostru și mulți erau curioși. Mă amuzam, iar amuzamentul îl simțeam tăios în coasta mea presupus fisurată. Mă amuzam, deoarece, la prezentarea teoretică de dimineață, fuseseră câțiva care crezuseră că vor vedea un robojurnalist în carne și oase. Vorba vine, adică din plastic, metal, arătând însă a om. O carcasă. Era însă doar un soft mai… sofisticat!

Proiectul Hope. Și Speranța dusă.

Aveam mereu în minte imaginea ei la masa din laboratorul aflat în renovare. O vedeam din profil, în halatul ei alb de medic de modă veche. Preocupată de algoritmii ei, desprinzându-și ochii cu greu din ecranul computerului, răsucindu-se chinuit către mine, încercând să-mi zâmbească și să-mi domolească, a suta oară, reținerile cu privire la etica adunării informațiilor din mediul virtual.

— Dar nu este nimic rău în asta, riposta ușor încruntată, în timp ce colțul gurii desena umbre de maliție. Sunt date adunate de alții sau puse de fiecare persoană în parte. Când aduci singur ceva în spațiul virtual îți asumi riscul ca aceste conținuturi să fie văzute, preluate și prelucrate de alții. Iar robojurnalistul nostru asta face. Și o face bine.

Mai ales cu prelucrarea aveam eu o problemă. Programul nostru era impersonal, dar foarte inteligent, aproape parșiv.

Era ziua cea mare. Hope dădea examenul final. Am deschis şi am intrat. Calculatoarele și phablet-urile au pornit, dar a durat câteva secunde până când au putut fi accesate. Au fost treizeci de secunde care parcă s-au rostogolit peste noi. Apoi, mâinile febrile au atins ecranul, am introdus parola şi amprenta de la degetul mare. Website-ul Supercom s-a deschis după alte câteva secunde parcă împietrite. Mediarobotul lucrase intens peste noapte. Erau 23 de ştiri în folder. Le-am parcurs în ordine, de la cea mai proaspătă spre cea mai veche. Ştirea zece ne-a buimăcit. Titlul suna astfel: Explozie devastatoare la Universitatea de Vest. Şase persoane au murit. Textul continua astfel: „O deflagraţie de proporţii a avut loc aseară la Universitatea de Vest din Timişoara, şase persoane murind pe loc, alte şapte fiind rănite. Explozia a avut loc în laboratorul multimedia, unde studenţii şi profesorul lor, Coriolan Fugaru, derulau activităţi obişnuite. Ştirea era datată 6 septembrie 2018, ora 5,23. Adică mâine dimineaţă. Nici nu trebuie să mă grăbesc prea tare ca să ajung acasă și să mă văd murind.