Proză distinsă cu mențiune (ex aequo) la Concursul național de proză scurtă SF Helion 2017.
Era tare devreme…în jur…larmă, gălăgie. Peste tot pluteau râsetele prin care un grup de copii își vesteau venirea. Cineva însă nu lua parte la acest cadru plin de veselie, puteai spune că e o nălucă printre copaci, dispărând printre tufișuri, încercând să treacă neobservată. Se uita cu ochii azurii, pierduți în lumi nebănuite, scrutând aerul și privirile curioase care o cercetau. Nu-i plăcea sa fie privită, era nouă în acest colectiv, venise cu o săptămână înainte în noua ei clasă, iar acum trebuia să supraviețuiască unei excursii fără să cunoască pe cineva. E dificil atunci când ești nou, iar copila știa asta mai bine ca oricine.
Apropo, mă cheamă Cristina și sunt fetița de care v-am vorbit până acum, iar aceasta e povestea mea.
Este a doua oară când mă mut aici, în Războieni. Aici m-am născut cu adevărat, primii patru ani i-am trăit aici, apoi însă viața mea s-a transpus în mai multe direcții. Se întâmplă să călătoreasc foarte des, familia mea se mută aproape mereu, viața mea reprezintă o continuă călătorie. Am mii de prieteni pe care mi-i amintesc, dar care probabil m-au uitat, mii de locuri pe care însă nu le pot numi casa mea adevărată, deoarece le-am lăsat în urmă… Dacă mă gândesc bine, nu am până la urmă nimic, iar dacă va fi să mi se dăruiască ceva, se va risipi odată cu viitoarea mea plecare. Tânjesc mereu după prieteni pe care să nu-i mai pierd, casa mea e întregul Pământ, căci eu nu am o casă în adevăratul sens al cuvântului, sau cel puțin nu una permanentă. Am învățat că totul e temporar, un termen care nu mă lasă niciodată în pace, care vine cu adevărul crunt și care mă gonește și mă alungă în alte colțuri ale lumii, tocmai când lumea mi-e mai dragă. Nu m-am avut bine niciodată cu Timpul, nu-mi promite niciodată că durata șederii mele va fi mai mare, ci mă amăgește, lăsându-mi răgaz câteva luni. Cum spuneam, viața nu îmi oferă prea multe surprize, dar ar trebui să consider o minune ceea ce mi s-a întâmplat…
Copiii așteptau cu nerăbdare autocarul, profesoara, doamna Willing, era și mai impacientată și se agita întruna. Era o doamnă înaltă, roșcată, și foarte energică, poate prea energică pentru vârsta ei. Dumneaei era bună și blândă cu copiii, dar cu capul în nori și tare zăpăcită, în schimb lumea o iubea mult. Eu eram bucuroasă că făceam o excursie pe urmele lui Ștefan cel Mare, mi se părea ideea chiar interesantă, doar că nu mă simțeam deloc în largul meu, nu cunoșteam pe nimeni.
Toată lumea vorbea cu cineva, eu însă nu aveam cu cine, iar asta mă întrista, așa că m-am ascuns și mai tare în puful gecii.
La mică depărtare, pe un deal presărat cu tei seculari, se ridica un măreț monument. Nu era de dimensiuni mari, mai precis avea un pilon central, înconjurat de stălpi de piatră de care atârnau lanţuri groase. Vulturul de pe statuar părea viu și stătea să-și ia zborul cu crucea creștinătății în ciocul lui încovoiat. Era un loc pe unde fuseseră pașii copilăriei mele și ai altor și altor generații străvechi, până la pașii mărețului domnitor Ștefan, ce cu săgeata țintise loc sfânt și ridicase mănăstirea Războieni. Statuarul era străjuit de soldații îmbrăcați în frunzele arămii ale toamnei, mândrii tei ce aveau pământul și sămânța de pe vremea străbunilor. Nu erau chiar așa de bătrâni, dar se născuseră din rădăcina strămoșilor lor, pe care însuși Ștefan cel Mare îi binecuvântase prin atingerea lui…
Magia s-a rupt. Autocarul fu întâmpinat de uralele copiilor, iar la semnalul doamnei Willing, năvăliră înăuntru să prindă locuri… statuarul rămase undeva în urmă, cu grădinile lui cu flori și cu teii săi frumoși, așteptând venirea altor și altor copii…
Aș fi vrut să mai stau, aș fi putut să privesc în tăcere acel peisaj mult timp și să comunic prin tăcere cu natura și totuși mai erau multe de vizitat.
Autocarul înfățișa o atmosferă complet diferită, plină de o hărmălaie copilărească. Eu stăteam singură. Locul de lângă mine era gol. Să nu credeți că sunt așa de timidă, mi-aș fi dorit în acele momente pe cineva cu care să vorbesc, dar îmi era teamă să îmi fac prieteni, îmi era teamă că îi voi pierde din nou.
Autocarul înainta ușor pe un drum de țară, când spre surprinderea tuturor, s-a oprit în fața unei căsuțe. Toți se uitau nedumeriți în jur, neînțelegând ce se petrece, doamna Willing părea însă tare liniștită, ca și cum plănuise acest moment de multă vreme. Ușile se deschiseră și se auziră pași, nu după mult timp se închiseră în urma persoanei care intrase. Ochii tuturor se îndreptaseră către fetița care urcase scările, o apariție misterioasă și neașteptată care îi surprinse pe toți. Copila era cam de înălțimea mea, nici prea mare, nici prea mică. Avea ochii de culoarea smaraldului, în care se citea blândețe, iar părul îi cădea pe umeri ca un voal negru, precum mantia de întuneric a nopții, iar în final, fățuca ei senină era încoronată de un zâmbet călduros. Aș fi spus că seamănă cu un personaj dintr-o poveste, aura misterioasă pe care o crea, o făcea să pară din alte lumi, poate așa mă văzuseră și pe mine, când venisem pentru prima dată în clasă…
− Copii! Ştiu că vă întrebați cine este noua fetiță, ei bine de acum încolo, începând de săptămâna viitoare, ea va fi noua voastră colegă Sofia! Sunt sigură că o să o faceți să se simță ca acasă! spuse doamna Willing cântând cuvintele pe un glas subțirel.
Cred că acum nu mai eram singura sursă care trezea întrebări printre copii. Fetița căuta disperată un loc, căci nimeni nu dorea să stea cu ea, păreau că se tem de ea într-un fel. Oare așa se simțiseră și la venirea mea? Continua să înainteze pe culoarul strâmt, întreba la fiecare scaun, apropiindu-se treptat de rândul pe care stăteam eu. Inima îmi bătea tare, eram agitată de parcă mii de lumi m-ar fi privit în acel moment. Prevedeam ce o să se întâmple și chiar s-a întâmplat, m-a întrebat zâmbind, dacă se poate așeza. Am dat din cap, fără să mă gândesc, probabil mi-am ascultat inima atunci, cred că m-am identificat în personalitatea ei, era și ea pusă la încercarea dificilă a integrării, eu nu reușisem să trec testul și nu aș fi vrut să o las să se dea bătută ca mine. S-a așezat încet lângă mine, dar nu a spus nimic, continua să zâmbească, dar prin marea de zgomote era liniște la locurile noastre. Și ea se temea probabil puțin, iar eu îmi puneam mereu aceeași întrebare: Dacă voi suporta să o pierd și pe ea? Trebuia să aleg calea în care mă dădeam bătută și încercam să trăiesc ca înainte fără un scop anumit, sau să schimb totul. Nu știu ce am gândit sau nu, cred că nici măcar nu m-am gândit, am lăsat sufletul să aleagă și nu îmi pare rău pentru asta.
− Bună! Sunt Cristina, pe tine cum te cheamă?
− Sofia, șopti ea destul de încet.
− Şi eu sunt în aceeași situație neplăcută, am venit în acest colectiv acum o săptămână și nici nu am apucat să cunosc pe nimeni prea bine, ai vrea să fim prietene?
− Da! spuse ea încet.
− Să știi că poți să vorbești un pic mai tare, crede-mă, nu mănânc pe nimeni…
La această glumă am râs amândouă, iar asta a destrămat atmosfera tensionată dintre noi două și a creat primele râsete din colțul nostru tăcut. Timpul a trecut foarte repede, nimeni nu a mai rămas singur, acum nu ne mai priveam ciudat, ci chiar ne distram cu toții împreună, așa cum trebuia să fi fost de la început. Am jucat cărți, am cântat, am citit, dar toate acestea s-au întâmplat la plural, deoarece ne petereceam timpul cu toții, ca adevărați colegi de clasă, acțiunile noastre se diversificaseră, la fel și sentimentele, nu mai eram distanți, de parcă ne cunoșteam de-o viață.
− Hei, nu mi-ai spus ce am pierdut până ați ajuns în satul meu. De unde ați plecat cu autocarul?
− Plecarea a fost de la monumentul lui Ștefan cel Mare. Dacă ai ști ce frumos e acolo! Ai impresia că te-ai întors acum 600 de ani înapoi și trăiești în acele vremuri. Dacă asculți, parcă auzi săgeata lui Ștefan șuierând prin aer și de departe se aud sulițele și săbiile de la Valea Albă, în față ți se înfățișează un întreg tablou divin, dar trebuie să privești cu atenție, să închizi ochii și să te gândești că nu mai există nimic în jurul tău şi, atunci Universul îți va spune povestea acelui loc…
− N-am privit niciodată din această perspectivă, am mai auzit povestea lui Ștefan și a săgeții sale nărăvașe, și mai ales a locului din care a tras cu arcul și a făurit mănăstire unde a căzut săgeata, dar nu credeam că este așa de frumos.
− Aș putea zice că e un loc atât de viu, deși la prima vedere, seamănă cu orice alt loc de pe Pământ, e plin de magie, de viață, nu e de ajuns să privești doar cu ochii…
− Deoarece “Esențialul este invizibil pentru ochi”-Antoine de Saint Exupery.
− Acesta e un indiciu că îți plac citatele, e minunat că atunci când citești reții și le asociezi cu viața ta. Mi se pare genial ceea ce faci.
− Nu e așa simplu, nu merge exact așa, trebuie cineva să îmi povestească ce simte, iar după emoțiile sale, găsesc citatul potrivit, cred că tu m-ai inspirat.
− Atunci înseamnă că facem o echipă bună.
− Aș vrea să te întreb ceva. Cum deosebești un loc magic, de altele, până la urmă, dacă nu folosești ochii?
− Folosești sufletul, cred că e cel mai bun detector de magie.
− Dar de ce ai ales ca Monumentul să fie locul tău magic?
− În primul rând, nu e doar locul meu magic, fiecare e liber să îl considere locușorul său, e acolo și va rămâne acolo pentru totdeauna. În plus, nu e singurul loc magic. Nu am ales eu să-l găsesc, el m-a ales, m-a chemat să-l văd, peste tot există locuri magice, nici nu ai habar, poate chiar acum ne aflăm într-un loc plin de viață naturală și nu ne dăm seama…
Autocarul opri, iar doamna Willing aproape că zbură jos pe ușă. Îi chemă și pe ceilalți copii, ca și cum o pasăre își cheamă puișorii. Afară ne-a întâmpinat un aer înțepător, dar care ne promitea că libertatea e pe-aproape. Era mult mai bine decât în autocar, nu mai stăteam închiși în aerul înăbușit. În sfârșit ajunsesem, după ce atâtea nopți visasem să revăd acest loc, după atâția ani, după atăta drum și atâtea amintiri, am regăsit-o exact cum am lăsat-o ultima dată. O priveam cum după ziduri strălucește a lumină și a puritate, și m-am simțit ca acum mulți ani trecând pe sub cupola de la intrare și mă credeam iar mică, dar de astă dată o treceam presurând în calea mea lacrimi de bucurie, căci Putna mă reprimea cu brațele deschise și blânde ca de fecioară.
Grupul nostru a năvălit pe poarta mănăstirii, dar doamna Willing ne potoli pe toți și reuși să aducă în biserică un întreg grup de îngerași. Mi s-a tăiat răsuflarea! Erau atâtea picturi frumoase acolo, le știam pe toate, dar parcă acum erau și mai grăitoare! Încremenisem cuprinzând cu ochii altarul, părea că fusese suflat cu praf de lumină, iar mai apoi o măicuță veni liniștită înspre noi și ne măsură prin lentila ochelarilor cu o privire scrutătoare, cercetându-ne întrebător.
− Aceștia sunt copilașii, doamnă Willing? Mă așteptam să fie mai gălăgioși, dar se pare că i-ați educat foarte bine! spuse măicuța zâmbind.
− Sunt într-adevăr niște copii excepționali, cuminți doar atunci când vor, spuse râzând doamna Willing.
− Copii, vreți să vedem împreună minunata manăstire Putna?
− Da! ciripi la unison grupul de păsărele.
− Eu am să vă însoțesc și vă voi da informații care sigur o să vă facă curioși și o să îndrăgiți şi mai mult Putna. Pe mine puteți să mă strigaţi Elena. Să știți că și alte clase au mai fost pe-aici, alți copii chiar de la școala voastră, acum mulți ani când erau de vârsta voastră. Sper ca și vouă să vă placă și să vă simțiți bine. Vă rog, totuși, să faceți liniște în timpul vizitei, biserica este un loc sacru, care trăiește în liniște și pace, deci haideți să încercăm să nu facem prea multă gălăgie.
La auzul acestei vorbe, am încetat cu toții să mai vorbim și ne-am aliniat într-un monom perfect, încât Maica Elena nu putu să nu treacă cu vederea asta și ne complimentă din nou. Voiam să facem o impresie cât mai bună. Mai întâi s-a oprit la mormântul lui Ștefan. S-a făcut dintr-odată liniște, lumea tăcuse de-a binelea, încetase să mai sufle, admirația îi încremenise pe toți, iar respectul pe care îl purtau, alungase și cele mai mici sunete. Nu voia nimeni să întrerupă somnul veșnic al domnitorului. Pluteau atâtea cuvinte în jur, totuși nimeni nu le auzea, trebuia să asculți cu urechea și puteai să auzi sunetul a mii de trâmbițe de război, cum cântau de nicăieri cântece îngerești, iar vocea lui Ștefan părea să se audă în fundal, de parcă i-ar fi înviat glasul și ar fi coborât să-i vorbească trupului. În jur se frânsese o bucată de univers, se deschisese o poartă din viața lui Ștefan, care năvălea în încăpere. Era tăcere, niciun zgomot și totuși atâta viață fierbea în jurul nostru! Toți stăteau cu capetele aplecate, îi datorau un respect imens aceluia care-și dăduse viața și care luptase pentru limba noastră, pentru credința și libertatea țării noastre… În aer se împleteau cântecele cu tăcerea, se așezau ambele ființe culcate pe mormântul de marmură, așa de rece la atingere, dar în care bătea o inimă stinsă de mult. Sofia nu m-a crezut când i-am spus toată tărășenia, mai ales că atunci când am plecat, mi-a licărit prin oglinda ochilor o umbră ștearsă, așa că mi-am spus că fantasma sa ne privea, poate că fusese doar o iluzie…
După ce maica Elena ne-a arătat întreaga mănăstire, ne-a lăsat să ne jucăm și să revedem ceea ce ne-a placut mai mult.
Am luat-o pe Sofia de mână și am început să ne plimbăm prin grădină, vorbind și discutând tot ce ne trecea prin cap. Se pare că Putna ne înviorase un pic, trezise o fericire și o energie inexplicabilă în noi. Totul părea să decurgă calm, liniștit, pasul nostru era lin, în zare îi vedeam pe colegii noștri zbenguindu-se, nimic nu putea să schimbe această atmosferă sau cel puțin așa credeam, sunt pur și simplu un magnet de aventuri. Nu am rezistat mai mult de câteva secunde și am zbughit-o spre un anume loc, iar Sofia a alergat după mine, neînțelegând ce se petrece…
În fața mea se înfățișa un Eminescu din piatră, iar în spatele său erau trei clopote. Nu puteam să-mi explic ceea ce vedeam, nu înțelegeam ce e cu acele clopote. Maica Elena nu ne adusese aici, dacă stau să mă gândesc mai bine, evitase locul. Sofia privea și ea curioasă clopotele, ascundeau oare vreun mister?
M-am apropiat mai tare. Erau tare vechi. Pe nişte tabliţe scria ca ar fi fost de pe vremea lui Ștefan cel Mare. Bronzul lor încă strălucea și reflecta lumina soarelui. Erau lucrate amănunțit, încrustate cu mici modele. Nu erau perfecte sau uimitor de frumoase, dar simbolizau truda pe care omul o oferise din inimă, la care mâinile i s-au înnegrit sub metalul ars. Se vedea suferința metalului care trecuse prin foc, pentru ca să ajungă în forma sa din prezent. Unul din clopote ce se numea ”Ușerul” fusese turnat mai tarziu, dar celelalte două ”Buga” și ”Blagovistnicul” fuseseră făurite chiar de Ştefan cel Mare. Voiam să mă uit şi mai atentă, apropiindu-mă şi mai mult, am vrut să le ating, când din depărtare am auzit un strigăt:
− Copii, e vremea să plecăm, veniți cât mai repede la autocar!
Nu am luat în seamă și am continuat să privesc clopotele. Sofia se uita disperată la mine, văzând că toți copiii se îndreaptă spre ieșire când eu nici nu catadicseam să mă dezlipesc de clopote.
− Hai Cristina! Trebuie să mergem, toată lumea deja a plecat!
− Nu plec de aici până nu studiez cu atenție clopotele, sigur nu pleacă fără noi, nu are cum, cineva o să observe.
Cred că a dat dovadă de cea mai mare răbdare posibilă, s-a așezat lângă mine pe asfalt și a început să aștepte. Se uita nervoasă la mine, dar nu scotea niciun cuvânt, altcineva m-ar fi abandonat aici, dar ea nu avea să plece fără mine nici în ruptul capului. Mi-am spus atunci că Sofia este o prietenă chiar adevărată. N-am vrut să o mai înfurii, m-am ridicat și am alergat în goană spre autobuz, dar din nefericire, se pare că mă înșelasem. Doamna Willing poate să fie atât de uitucă încât să ne lase la Putna? Da. Drept dovadă, acum stăteam în mijlocul drumului, privind cum autocarul prinsese viteză. Eram neputincioase, stăteam și nu ne venea să credem că rămăsesem singure, într-un loc pe care nu puteam spune că îl cunoșteam extrem de bine. I-a trebuit ceva timp Sofiei ca să-și revină din acel șoc, stătea pur și simplu cu gura căscată, neacceptând ideea că e captivă în acest loc. Oarecum o înțelegeam. După acel șoc, Sofia a început să se dezlănțuie, era agitată, plângea și vorbea întruna numai cu ea însăși, spunând numai lucruri pesimiste. Nu era furioasă, îi era frică.
− Uite Sofia, știu că este vina mea, dar chiar îmi pare rău! Cine își imagina că doamna Willing va uita de noi! Știu că ne aflăm într-o situație neplăcută, dar la un momet dat, fiecare este pus într-o situaţie neplăcută.
După ce i-am vorbit, Sofia a început să se simt mai bine, iar după câteva momente, pacea ei interioară găsise un echilibru. Zâmbea din nou, cam nesigur, dar în astfel de momente, zâmbetele sunt ca praful de curcubeie și de nestemate și, m-am îndreptat iarăşi spre clopote, iar ea se uita la mine din ce în ce mai nedumerită.
− Nu crezi că ar trebui să găsim un mod de a ajunge acasă? Suntem, cum ai spus, într-o situație deprimantă și tu continui să studiezi acele clopote. Nu înțeleg cum ne va ajuta asta să ajungem acasă.
Mie nu-mi păsa câtuși de puțin de faptul că eram pe cont propiu și probabil doamna Willing avea să se întoarcă acasă fără noi.
− Eu m-am săturat să plec mereu și mereu și, să las în urmă tot ceea ce e frumos, pur și simplu acum mă simt de-a dreptul liberă să fac ce vreau. Îți dai seama câte aventuri putem avea aici? Putem să ne descurcâm și să găsim oricând un mod de a ne întoarce, dar acum bucură-te de toate minunile din jurul nostru, i-am spus eu râzând. Ea s-a așezat lângă mine oftând.
− Pot să știu măcar de ce ești așa de interesată de aceste clopote, din vina cărora suntem încă aici?
− Mă interesează “Buga” clopotul mai mare. Are o formă mai altfel decît celelate, iar pe el sunt nişte inscripții tare ciudate. Mă gândesc că ar putea fi vreun cod.
− Astea-s numai copilării, eu zic că-i un clopot ca toate celelalte.
− “Adevăratul mister al lumii este vizibilul, nu invizibilul”- Oscar Wilde. Poate că ceea ce privești ți se pare normal, dar de fapt e chiar vreo taină sub nasul tău.
Cu astfel de vorbe am convins-o să mi se alăture căutării, ne-am uitat din toate unghiurile și perspectivele la acel clopot și totuși nu am găsit nimic neobișnuit.
− E o pierdere de vreme, poate citatul greșește și pur și simplu e un clopot ca oricare altul.
Mă uitam la clopot stăruitor, știam că ascunde o taină, o știam în adâncul inimi, o simțeam, dar el nu mi-o arăta și-mi înșela din ce în ce mai mult speranța. Piatra pe care era aşezat clopotul cel mare era parcă şi mai veche decât clopotele şi cineva necruţător cu istoria scrijelise cu ceva ascuţit mesajul “Clopotul timpurilor blestemate”.
− E doar o născocire dintr-o poveste de copii! puse verdictul Sofia.
− De ce nu vrei să crezi în nimic, de ce să nu crezi că e magic, de ce? Credința este peste tot, lucrurile se descoperă prin credința că există.
Continuă să tacă, știam că e încă supărată pe mine, dar chiar aș fi voit să creadă în mine. Of, dacă totul ar fi fost mai ușor, de ce tainele trebuie să fie mereu așa de greu de rezolvat, nu-mi explic de ce. Mă uitam atent la clopot. Mi-am dat seama că până acum nu cutezasem să-l ating deloc. Voisem să o fac de multe ori până acum, dar avusesem o reținere, însă curiozitatea continua să mă furnice în tot corpul. Ceva din lăuntru meu spunea că nu ar fi bine să-l ating, dar o ispită nedeslușită mă împingea tot mai tare și îmi făcea mâna să leviteze și să zboare tot mai aproape de clopot, până la urmă am întins mâna și l-am atins….
Cerul s-a întunecat brusc, la fel și pământul, era un întuneric prin care nu mai vedeai nimic, iar clopotul, în mod misterios, începu să bată singur, un cântec grav și trist, care a trezit spaime și frici, părea că suntem, înconjurate de spirite. O forță venită de nicăieri, nimicitoare, ne-a aruncat, câțiva metri, făcându-ne să ne izbim de pământul rece și tare. Mă durea capul și tot corpul, totul părea amețitor în jur. Un carusel de umbre nedeslușite care se învârte și se tot învârte… Zăceam la pământ neputincioasă, în timp ce peste tot se dezlănțuia haosul, era îngrozitor, am închis ochii și am rămas inconștientă, într-o lume numai a mea, îngânându-mi cântecelul de alinare al mamei, în tăcerea sonoră a capului meu…
Când am deschis ochii, m-a cuprins un tremur, tremuram ca și cum mă cuprinseseră mii de convulsii involuntare. M-am ridicat cu greu în picioare, m-am clătinat şi am căzut de câteva ori. Era ciudat, simțeam că puterile îmi slăbiseră, îmi aminteam doar că atinsesem acel clopot neobișnuit și apoi totul era neclar, ce se petrecuse fusese ca o apocalipsă, care te lasă să trăiești, amintindu-ți de toate ca de un coșmar. M-am ridicat în cele din urmă și m-am uitat în jur: era seară, aproape noapte, probabil stătusem întinse inconștiente, ore bune. Mănăstirea părea la locul ei, clopotele în schimb dispăruseră în mod misterios, la fel și statuia lui Eminescu, dar în rest, totul părea ca înainte, ca și cum nimic nu se întâmplase. Dintr-odată mi-am amintit de Sofia și m-am uitat în jur. Era la câțiva metri de mine, nemișcată, cu ochii deschiși și înlăcrimați. Am ajutat-o să se ridice, eram nedumerite după ce fusesem aruncate la pământ, totul era neclar, habar nu aveam ce se întâmplase și mai ales ne întrebam cum de nu ne aflase nimeni prezența și nu venise nimeni când s-a auzit clopotul bătând, parcă măicuțele intraseră în pământ, la fel și statuia și clopotele. N-aveam habar ce trebuie să facem, dar nu voiam să rămânem în acest loc blestemat. Am intrat în Biserică și ne-am așezat în primul colț pe care îl găsisem, înfrigurate și înspăimântate. Acum ne doream să fi fost acasă, în pătuțul și așternutul cald, dar casele noastre erau departe… Nu vorbeam, ne uitam în gol, niciuna nu mai voia să vorbească. Ce mai puteam spune? Dacă am fi deschis gura, ar fi ieșit numai întrebări și prea puține răspunsuri care să lămurească cele întâmplate.
Încă nu se terminase totul. Spre spaima noastră, ușa mănăstirii se deschise din nou și în ușă apăru un om mic de statură, iar noi, de frică, țiparăm atât de tare, încât omul păru să încremenească în pragul ușii. În lumina lunii îi văzurăm profilul și, uimirea ne transformă chipurile în expresia împietrită a uimirii. Ni se părea ireal, era un chip cunoscut, nici vorbă să ne fi dat fiori, doar că acesta era ultimul lucru la care ne-am fi așteptat, întrecea limita imposibilului, o minune de-a lui Dumnezeu, în care moartea dăduse viață, era Ștefan cel Mare… Părea însă nedumerit, ca și cum ar fi fost un personaj într-o scenetă de teatru, în care nu știe ce replici are și ce caută acolo, încerca să pară că se comportă normal, dar părea să nu știe ce-i cu el.
− Dragi copile, pesemne sunteți în slujbă la Putna, eu însumi sunt Ștefan, dar pare-mi-se că este o neînțelegere, cred că nu știu mai exact de ce sunt aici. M-ați putea ajuta?
Noi eram incapabile să mai vorbim, văzusem tot ce putusem vedea, ce mai urma?! Ștefan cel Mare stătea și ne vorbea, ce puteam cere mai mult de la viețile noastre mărunte?
− Văd că nu mă puteți ajuta, mă voi duce să-l caut pe vornicul meu, cred că mă va putea lămuri el, iertare de v-am deranjat slujba înspre închinarea lui Dumnezeu.
Și, zicând acestea, plecă trăgând ușa în urma lui. Nu ne-am mai putut abține, am țipat de entuziasm, nu puteam să credem ce tocmai ni se întâmplase.
− Cum de am ajuns noi să vorbim cu Ștefan, domnitorul Moldovei, care este mort, de secole?
− Cred că m-am prins. Îți mai amintești numele clopotului, avea legătură cu timpul. Cred că nu mă înșel, s-ar putea ca, odată ce l-am atins, să fi călătorit în timp și să fi ajuns la Putna de acum sute de ani! Tu înțelegi că noi am găsit o cale să călătorim în timp? Clopotul e magic!
Am început să alergăm, țipând ca și cum ne pierdusem mințile, uitasem complet că suntem în casa lui Dumnezeu și că nu respectam cu totul liniștea sfântă. Am ieșit afară, să miros din aerul altui univers, din aerul strămoșesc. Se făcu noapte, o noapte de cerneală. Nu-mi păsa pentru cât timp aveam să rămân aici, pur și simplu știam că trebuia să mă bucur, de tot ceea ce vedeam. Viața nu îți oferă o a doua oportunitate, trebuie să trăiești momentul. Nu puteam încă să cred că îl întâlnisem pe Ștefan, părea că navighez pe apele unui vis tulbure dar splendid, din care nu mai voiam să mă trezesc. Nu vedeam mare lucru, dar nu trebuia să văd ca să cred că totul există, că eram acolo întradevăr. Nu vedeam mănăstirea prea bine, avea un contur negru vag, dar știam că este acolo. M-am rezemat de peretele rece și m-am așezat pe mantia răcoroasă și verde a pământului. Totul era feeric, aș fi zis că trăiesc într-un colț de rai, părea că cerul se unise cu pământul, văzduhurile cenușii își revărsau misterele, în această oră târzie de noapte. Aveam impresia că din nou plutesc cuvinte prin aer, avusesem această iluzie, cât fusese ziulica de lungă. Pur și simplu aveam impresia că mă urmăresc, peste tot, era straniu și neașteptat. Erau peste tot, nu mai aveam niciun dubiu, formau un zid care mă apăra de realitate, mă țineau captivă în lumea lor, ca o celulă din care nu mai vrei să pleci, captivitatea în mod straniu mă făcea de astă dată fericită. Priveam cuvintele cum zboară într-un danț și cum pe sticla văzduhului se transformau în luceferi. Unele cădeau și se stingeau în întuneric luând spirite și suflete cu ele, altele se înălțau tot mai tare, mai falnice, ca niște comete ce străbăteau cerul. Nu mai văzusem niciodată atâtea stele, erau așa de multe, erau niște licurici ai cerului, niște candele cu flacără alburie. Păreau puncte mici și albe, milioane, păreau ca fulgii, ca o utopie a luminii micșorate la cerculețe mici și dalbe ca și mărgăritarele. M-am uitat lung în sus și am văzut turla bisericii, așa de înaltă, de parcă ar fi înțepat întunecimea cerului, făcând legătura dintre moarte și viață, dintre suflet și trup. Se auzeau de nicăieri glasuri care psalmodiau melodii serafice. Mă simțeam legată de tot și toate, una cu peretele sfânt de care mă spijineam, natura se dovedea a fi un compozitor și un scriitor desăvârșit, crea o poveste a unei nopți magice.
O mână caldă mă atinse pe umeri. Am tresărit, era doar Sofia. S-a așezat să se culce pe iarba moale și mătăsoasă. M-am așezat și eu să mă culc. Când închisei ochii, i-am auzit galsul… “ <<Fiecare scriitor este un constructor de cuvinte, de catapetesme de cuvinte, de turle și de sarcofagii de cuvinte.>> poeta faber, Tudor Arghezi” Nu i-am răspuns în niciun fel, ce i-aș mai fi putut zice, când tăcerea spunea totul. M-am întors pe o parte și am închis ochii. Credeam că de mâine aveam să petrecem niște zile pline de aventuri frumoase în acel trecut misterios… mă înșelam în schimb amarnic…
M-am trezit în cântecul zglobiu al păsărilor, voioasă, cu energii nebănuite ce se trezeau în sângele meu. Am deschis poarta mănăstirii și am văzut prin geamuri cum lumina jucăușă se răsfira pe pânza icoanelor, luminând culorile spălăcite și totuși atât de vii. Mă plimbam liniștită, gândindu-mă că pe aici pașii atâtor urmași ai neamului nostru erau mai proaspeți. Mă plimbam prin biserică, când am încremenit dintr-odată, uitându-mă într-un anumit punct, credeam că am vedenii, dar părea mai real ca niciodată, mormântul lui Ștefan era acolo… Cum putea să fie mort când era viu, azi-noapte era în carne și oase, iar acum… M-am cutremurat, cum era posibil să fi existat mormântul său, când el era în viață?! Am crezut că am să pic din picioare, tremuram de furie, că nu puteam să înțeleg ce se petrece, am auzit însă un sunet care m-a distras, un sunet atât de familiar. M-au năvălit amintirile și instinctiv am dus mâna în buzunarul gecii și am scos telefonul. Cum putea să fie posibil la trecerea din prezent în trecut? Trebuia să fi dispărut orice ținea de evoluția prezentului. Sunetul îmi indica faptul că pe internet fusese postat ceva, se pare că o știre vuia peste tot, atunci când am citit, am înțeles totul…
Am fugit cât puteam de repede, mă împiedicam și cădeam, dar mă ridicam și alergam mai departe. Când am găsit-o pe Sofia, m-am prăbușit în genunchi de oboseală. Ea încă dormea. Am trezit-o. Nu mai aveam niciun minut de pierdut. Când și-a revenit, am asaltat-o cu noile știri…
− Nu o să-ți vină să crezi ce s-a întâmplat, se pare că nu am călătorit în timp nici măcar o secundă, nu suntem în trecut, ci în prezent. Probabil că te întrebi cum de l-am văzut pe Ștefan cel Mare, tocmai am văzut știrile, se pare că a fost văzut aseară Ștefan, vornicul său și nişte spahii turci. Nu e bine deloc, tu știi ce înseamnă asta, nu am călătorit în timp, ci i-am adus pe ei în prezent. Mai știi când am pus sub semn de întrebare dispariția măicuțelor? Eu cred că ele au călătorit în trecut și în locul lor au venit Ştefan şi turcii.
− Sincer chiar nu mă mai miră deloc, am avut parte de cele mai ciudate întâmplări zilele acestea, până mâine s-ar pute să aflăm că am călătorit în viitor.
− Vorbesc foarte serios, știi ce urmări poate avea asta, lumea s-ar teme de ei, ar fi neputincioși în fața armelor din ziua de azi. Armele ar putea ucide trecutul, s-ar putea să distrugem legătura dintre prezent și trecut, prezentul se va schimba sau va dispărea, și noi odată cu el.
− Dar nu mai putem face nimic, cum am putea noi două să salvăm lumea, suntem doar niște copii?
− Păi, copiii pot face multe să știi, cred că am o idee. Faptul că am adus oameni ai trecutului în prezent s-ar putea să ne ajute. E cineva care știe exact ce trebuie să facem. Vino repede cu mine!.
Fiecare minut și secundă erau preţioase, nu știi decât că trebuie să te grăbești. Nu știam unde e Ștefan, iar faptul că și turcii erau acum în lumea noastră, ne îngrijora. Am ajuns în scurt timp. Mai fusesem aici când eram mică. La poalele unui munte stâncos, printre copaci, săpată în stâncă se zărea o mică chile. Am urcat povârnișul. Sofia se ținea după mine, neștiind mai exact pe cine trebuia să găsim. Am deschis ușa pe nerăsuflate, iar Sofia m-a urmat șovăind. Era o încăpere sărăcăcioasă, o masă și câteva paie pentru dormit, iar pe un suport bisericesc de lemn, era așezată o icoană cu Maica Domnului.
− Pe cine ar trebui să găsim aici? întrebă curioasă Sofia.
Nu am mai apucat să-i răspund, o voce groasă, dar puternică s-a auzit din încăpere.
− Mă așteptam să veniți, v-am pregătit chiar și un ceai cum se obişnuieşte pe la voi dacă doriți, iar ca să răspund la întrebarea Sofiei, sunt Daniil.
Ieșind din umbra colțului în care stătea, i-am putut vedea chipul. Era bătrân, dar cu siguranţă tare înțelept, în ochi îi străluceau priviri ghidușe de copil, fața îi era zbărcită, dar zâmbetul rămăsese clar și frumos, așa că îmi plăcu din prima clipă de el.
− Ne pare rău că trebuie să-ți refuzăm invitația la ceai, dar dacă ne așteptaţi, înseamnă că trebuie să știţi de ce suntem aici. Am vrea să știm mai întâi unde e Ștefan și cum putem dezlega blestemul clopotelor, dacă știți la ce mă refer.
Bătrânul se uita la mine, răzând, părea să se gândească un pic, avea privirea pierdută, iar după câteva clipe zâmbetul îi dispăru de pe față. Părea că vorbește cu cineva nevăzut, își încrunta privirea, iar lucirea din ochi îi pierise…
− Bineînțeles că știu unde este Ștefan. În acest moment, îl ocrotesc ca pe un fiul meu. Ei bine, vă pot spune doar că gonește pe calul său spre dealul sacrificiului, unde a luptat acum mulți ani, dar de unde a căzut la poale și s-a ridicat din nou, împotriva biruitorilor…
− Și mai exact unde este acest deal al sacrificiului?
− Acolo unde a fost și acum mulți ani.
Am înțeles că nu avea să ne spună prea multe detalii, trebuia să ne dăm seama singure.
－Cum reușim oare să dezlegăm vraja?
－E foarte simplu. Trebuie să găsiți locul sfânt născut ca un omagiu al morții și, unde Ştefan a promis a se întoarce să ofere aurul zidit, urmașilor credincioși faptelor lui și tocmai acolo, acela ce a cutezat să atingă metalul clopotelor cântătoare aducând oamenii din trecut, la a doua atingere a clopotului să se ducă cu ei până în trecutul lor și să nu se mai întoarcă.
Când am ieșit, nu mai știam ce e cu noi, toate acele jocuri de cuvinte mi se învârteau în cap. Of! răspunsul ne era tocmai sub nas și noi nu îl puteam găsi în niciun chip. Mi-am frământata gândurile atâta timp, pănă ce am găsit răspunsul:
− Gata știu, cred că am idee unde-l putem găsi, locul de unde a coborât la vale fugind de dușmani, dar s-a întors să-i doboare, e întocmai Valea Albă. Iar locul unde vom găsi clopotele, e mănăstirea de la Războieni, iar apoi…
Nu voiam să rostesc, dar fiecare dintre noi știa că eu eram cea care atinsese clopotele, iar eu trebuia să plec și să nu mă mai întorc, n-am vrut să mă mai gândesc la asta, am luat-o de mână și am fugit la prima stație de autobuz. Am ajuns cu greu la Valea Albă, tot drumul mă gândisem la sacrificiul pe care trebuia să-l fac, mă cutremuram la gândul că trebuie să-mi las familia și prietenii și să plec poate pentru totdeauna în trecut. Când am văzut mănăstirea, am grăbit și mai tare pasul, parcă zburam, am sărit peste morminte, alergam prin buruieni, nu-mi păsa că mă dureau picioarele, erau prea puțin importante. Sofia nu se plângea nici ea, ci vărsa lacrimi pentru ce avea să mi se întâmple.
În curtea bisericii, spre surpinderea mea, am găsit clopotele. Exista o problemă: Ștefan cel Mare, era la Valea Albă, la un ceas depărtare. Cum aveam să-l aducem pe el şi pe turci până aici la mănăstire? Nu știam ce să fac, dar se pare că clopotul m-a ajutat nițel, a început să bată, tare de se auzea la zeci de kilometri depărtare. Nu știu ce s-a întâmplat mai apoi cu Ștefan, dar am putut să-mi imaginez, clopotului îl chemase de pe câmpul de luptă, iar acum venea pe calul său cel voinic spre mănăstire, iar în urma lui veneau turcii furioşi.
Sofia plângea, eu nu îndrăzneam să-i vorbesc, nu-mi părea rău de ce avea să mi se întâmple. Eu adusesem blestemul, era datoria mea să-l îndepărtez. Imi era de ajuns să știu că Sofia şi prezentul cunoscut vor ramâne neschimbate. Bucuria lor mă făcea să nu-mi mai fie teamă. Nu știam dacă aveam să supraviețuiesc călătoriei în timp, sau dacă voi găsi o cale să mă mai întorc vreodată. Timpul meu pentru această viață se sfârșise. În această învălmășeală de gânduri, i-am auzit glasul trist al Sofiei:
− Prietenia depăşeşte graniţa timpului, în prezent, viitor şi trecut ea continuă să existe…
− Ce frumos, al cui e citatul?
− Al nimănui, eu l-am compus, nu e așa de reușit.
− Frumos… dar acum trebuie să plec.
− Te rog, poate găsim altă cale, nu e nevoie să pleci, tu erai inspirația mea.
− Of, Sofia! Am încredere în tine, știu că te vei descurca singură. Cuvintele sunt foarte neastâmpărate, trebuie să le îmblânzești ca să înfățișeze pe foaie exact ce ai gândit tu, prin toată aventura asta, sunt încredințată că vei reuși să faci asta și fără mine. Lumea este o sursă imensă de inspirație și, cum ai spus, îți vei aminti de mine și de prietenia noastră, voi fi mereu aici…
S-au auzit tropotele cailor afară. ,,E timpul”, mi-am spus. „Timpul să plec departe…”.
Sofia s-a îndepărtat cu lacrimi în ochi, totul se petrecuse prea repede ca să reactioneze altfel.
Ca din pământ a răsărit, măreț și falnic, Ștefan cel Mare. Nu am mai stat pe gânduri, mi-am spus să fiu curajoasă întocmai ca el și, am atins clopotul. Am simțit cum mă micșorez, cum o forță trezită din abisuri mă împinge spre clopot, am simțit lacrimile Sofiei înfiorându-mi mâna și încercarea ei de a mă prinde de mână, am simțit cum universul se transformă într-un punct mic ca un atom. În cap îmi zbura un glas pierdut asemenea lui Daniil Sihastrul:
− Fii binecuvântată, copilă, și du-te departe în altă lume, nu plânge, căci pentru oamenii
de-aici ai fost salvarea, slăvită să fii!
I-am văzut chipul vieții și am simțit aroma amară a lacrimilor și a dorului nestins, iar apoi totul s-a destrămat, granița pe care o treceam s-a dus, ca gândul zburător…
Mă durea tot corpul, dar nu îndrăzneam să deschid ochii. Călătoria mea se terminase, dar nu voiam să văd cum arată noua lume, nu mai conta dacă murisem, dacă trăisem, dacă eram în prezent sau în viitor, era doar întuneric, atâta mai țin minte. Mi se părea că aud veselia de pe tărâmul pe care-l părăsisem, sau poate că doar mi se părea, poate era doar un vis strămoșesc…
Raluca Luchian
Oneşti, septembrie 2017
