Canibalii

Se făcuse deja dimineaţă când am ajuns în apropierea livezii. Bocancii mi se încărcaseră de noroi şi frunze veştede şi, după ce i-am curăţat de vârful unui ciot de la marginea drumului, am pornit de-a lungul cărării, mergând către gardul de sârmă ghimpată ce-nconjura domeniul lăsat în paragină.

Cei mai mulţi dintre meri erau uscaţi, cu ramurile golaşe, iar pe jos se vedea un covor de fructe putrede, strivite printre smocuri de iarbă şi tufe îngălbenite. Era un început de zi foarte cald, drumul de la gară până aici nu fusese deloc uşor şi începusem să regret că băusem atât de mult cu o seară înainte.

„Ce prostie… Măcar ieri puteai să te abţii, tot ştiai că pleci la drum…”

Obosit, am tras de curelele rucsacului încercând să scot de sub marginea lui cămaşa care mi se urcase pe spinare cât trecusem prin pădure, apoi m-am scuturat şi am măsurat din ochi linia pleoştită a gardului.

La câţiva metri depărtare, căzut pe-o moviliţă de pietre, zăcea stâlpul unui indicator de care încă se ţinea un rest de placaj. Atent să nu las gulerul transpirat să mi se lipească de ceafă, m-am apropiat ţeapăn şi-am tras de el, răsucindu-l pe partea cealaltă. Nu se vedea nimic scris acolo. Umezeala şi noroiul şterseseră totul. „Trebuie să recunosc că Rebrov s-a priceput întotdeauna mai bine decât mine la treaba asta,” mi-a trecut prin cap. „Locul ăsta e perfect.” Am privit în sus, la cei câţiva nori destrămaţi care ascundeau deocamdată soarele, apoi mi-am dat jos rucsacul şi l-am aşezat pe-un petic de iarbă. De-acum nu mai avea nici un rost să mă grăbesc. Satul rămăsese departe în urmă şi nu se vedea ţipenie de om. Totul avea să fie bine.

Cu durerea de cap bubuind în tâmple, am târât indicatorul către gard şi l-am proptit într-o porţiune mai înclinată, unde sârmele făcuseră burtă şi se-ncurcaseră unele-n altele. Deşi uscaţi şi goi, merii erau atât de deşi, încât nu se zărea mai nimic printre trunchiurile lor. Pe lângă gard şi de cealaltă parte a lui, iarba crescuse înaltă şi-apoi se îngălbenise, lăsându-şi firele lungi să atârne de sârmele ruginite. Când am proptit indicatorul pe ele, s-au sfărâmat făinoase şi s-au împrăştiat în norişori furaţi imediat de adierile vântului ce prinsese să bată din direcţia pădurii.

După ce l-am fixat bine, am lăsat bagajul dincolo, peste sârme, apoi mi-am suflecat pantalonii şi cu o mână proptită de-un stâlp şi picioarele cocoţate pe foaia de placaj, m-am urcat destul de sus ca să pot sări în livadă fără să-mi agăţ hainele.

„Fir-ar… Dracu să mă ia…”

Pământul din preajma gardului era neaşteptat de tare. Şocul întârziat al aterizării a urcat tăios prin coloana vertebrală până-n ţeastă, unde a aprins instantaneu un chibrit care-a început să-mi încălzească cu o flacără acidă ceafa şi lobii urechilor. „Gata. Trebuie să beau ceva. Nu mai fac un pas dacă nu trag o înghiţitură.”

Un râgâit mi-a umflat obrajii.

Efortul îmi umezise subsuorile, iar durerea de cap îşi furişa de-acum tentaculele dinspre ceafă pe deasupra tâmplelor, fixându-se cu ventuze cleioase de-o parte şi de alta a frunţii. Am râgâit de încă vreo două ori şi m-am uitat înapoi peste gard, la liziera încremenită a pădurii şi pe urmă în lungul drumului, apoi m-am aşezat lângă rucsac, pe-un morman de ramuri uscate de măr, aşteptând ca durerea să se localizeze. Încă nu puteam totuşi scăpa de senzaţia că fusesem urmărit, tot smuceam capul peste umăr aşteptându-mă ca, dintr-o clipă-n alta, să se ivească dintre copacii nemişcaţi vrun grup de indivizi cu mutre bănuitoare. „Te prosteşti,” îmi tot repetam. „Nu te-a văzut nimeni. Iar pe unde ai venit tu n-ar fi îndrăznit nimeni să te urmeze în toiul nopţii. Pur şi simplu nu trebuia să bei atâta aseară. Ai mai păţit-o, ştii că mintea ţi-o ia razna în situaţiile astea. Linişteşte-te. Eşti doar obosit.”

Trunchiurile găunoase ale pomilor se întindeau întreţesute, fărâmiţau distanţele – oriunde mă uitam, privirea mi se bloca în tulpini şi grămezi de crengi, iar lucrul ăsta îmi făcea foarte bine. Soarele, înălţat din valea din dreapta pădurii, dinspre gara unde ajunsesem către jumătatea nopţii, începuse să-mi încălzească spatele şi să-mi usuce cămaşa. În jurul meu ciripeau păsările, iar din iarbă se auzea bâzâitul insectelor. Era într-adevăr un loc perfect. „Acum, dacă aş putea numai să…”

Încet şi fără să clatin capul, am agăţat hamurile rucsacului şi după ce i-am desfăcut fermoarul, am scormonit printre hainele cu iz de lavandă. Ceva a clincănit şi gâturile celor trei sticle cu vin luate de acasă au scânteiat în lumină, prinzând reflexele razelor soarelui strecurate pe sub mâinile mele. „E amuzant, dacă vrei să fie”, m-am gândit, „amuzant, amuzant, cât de amuzant vrei”. Crengile uscate ale merilor trosneau sub fund. „De ce să-ţi faci atâtea griji?” Am destupat una din sticle, am gâlgâit de câteva ori, apoi am făcut o pauză şi am tot băut, cu mici întreruperi, cam o jumătate de litru, până ce-am simţit mahmureala topită uşor, prelinsă parcă de pe tâmple, în vreme ce ochii mi se îngreunau şi-apoi începeau să ardă, mistuind cu precizia unui laser toate umbrele şi diformităţile pe care le plasasem până atunci între distanţe. Capul mi se limpezea şi se apucase să zumzăie.

Mi-am cercetat mâinile. Erau clare, trandafirii în soare, cu urme de murdărie sub unghiile degetelor mari.

Gândul mi-a fugit iarăşi la Rebrov şi m-am întrebat dacă mai purta barba aceea care-l făcea să semene cu un actor porno din anii şaptezeci. Deşi păstrasem legătura prin diverse mijloace, nu-l mai văzusem de mai bine de patru ani, de când mă anunţase că-i luaseră urma. Fiecare îşi văzuse aşadar de treaba lui. Consideram că aşa era cel mai bine. De aceea încă nu ştiam ce să cred despre invitaţia lui de acum câteva zile. Cât de amuzant vrei tu să fie.

Am mai băut câteva înghiţituri de vin, înainte de a îndesa bine dopul în gâtul sticlei şi de a o pune la loc lângă celelalte. „Mai amuzant nu se poate”, m-am gândit, şi prin vintre mi-a trecut un fior puternic, care m-a făcut să înghit în sec. Fusese cea mai neglijentă chestie pe care-o făcusem amândoi vreodată, dar erau alte vremuri şi învăţasem multe de atunci. Abia aşteptam să-l văd. Fiorul m-a străbătut iarăşi, transformat însă în altceva, şocul amintirii bruşte topit în nerăbdarea cu care încercam acum să mă ridic ca să scap de ea.

Odată în picioare, am regretat că nu trăsesem încă un gât din sticlă, dar mi-am făcut de lucru săltându-mi blugii şi strângându-mi cureaua, apoi scuturând rămăşiţele de scoarţă prinse pe buzunarele de la spate. Rucsacul odihnea alături, cu fermoarul desfăcut – căsca o gură cu dinţişori metalici prin care se vedeau hainele mototolite şi chiloţii mei de schimb, fiecare vârât în propria lui punguţă de celofan. Nu trebuia decât să întind mâna şi să mă aplec ca să dau iarăşi de sticlă. Încă o dată însă m-am pomenit trecându-mi palmele peste blugi şi scuturându-i de murdărie, uitându-mă printre tulpinile uscate ale merilor, în vreme ce mirosul transpiraţiei de la subsuori îmi pătrundea în nări.

Mai departe, dincolo de alte câteva moviliţe de ramuri, aşezate parcă pentru a marca un anumit lucru, se distingea un fel de drumeag şerpuit, bătut superficial printre trunchiuri. Îl mărgineau petice de iarbă şi, din loc în loc, în lungul lui, se vedea câte-un muşuroi răscolit, amestecat cu bucăţi de mere. Era însă, probabil, mai mult o impresie creată de terenul accidentat al livezii, dar era de-ajuns în acel moment ca să-mi alunge gândurile îndreptate către sticla cu vin.

„Hai. De-acum nu mai poate fi prea departe…”

Fără să mă uit la rucsac, i-am tras fermoarul, apoi l-am aruncat pe-un umăr şi-am luat-o printre pomi.

Umbra drumeagului se pierdea uneori în câte-o gaură plină cu frunze umede. Mergeam împiedicându-mă mereu de muşuroaiele prăfoase. După zece minute, la marginea livezii, m-am oprit şi mi-am tras însetat răsuflarea.

Câteva grămezi de mere se înşiruiau undeva la dreapta, zbârcite şi pline de noroi, şi dintre ele pleca, cocoţată pe coasta unei coline, o dâră lată de pietriş ce-nchipuia un soi de potecă care ducea către vârf. Nu părea folosită şi probabil nu fusese o idee prea bună, pentru că alături de ea se vedea, de această dată clar, o cărare bine bătătorită de paşi, suind paralel pe coasta dealului – întreruptă ici-colo de câte-o serie de trepte săpate-n pământ.

Casa fusese construită tocmai în vârf, înghesuită între două pâlcuri de copaci, aşa cum arăta şi în poza pe care mi-o trimisese Rebrov acum câtva timp, numai că atunci avusesem impresia că era mult mai mare. Cum o descopeream acum, cu veranda pe care erau stivuite lemne şi cu pereţii netencuiţi, arăta scundă şi prăpădită, parcă scufundându-se treptat în coama ascuţită a dealului.

Mai multe găini cotcodăceau şi zburătăceau de colo-colo, scurmând prin pământul plin de praf. Vreo două moţăiau pe stivele de lemne.

Din mers, am smuls vârful unei flori uscate şi, în timp ce-l sfărâmam între degete, am început să urc poteca. Mă tot uitam la o streaşină găurită de tablă dintr-o latură a casei, susţinută de pari de lemn înfăşuraţi cu sârmă. O umbră prinsese să se agite acolo, se tot apleca şi se îndrepta, dar când am ajuns în vârful dealului, s-a topit fulgerător într-unul dintre pâlcurile de copaci.

Am aruncat petalele sfărâmate ale florii şi-am luat-o spre verandă. Devenise cumplit de cald. De uşa casei era sprijinită o greblă. Alături de ea, pe-un scăunel, se zărea un lighean soios, mânjit cu nişte dâre întunecate. Geamurile sclipeau în soare şi mirosea a iarbă şi găinaţ.

Mi-am săltat rucsacul pe umăr şi-am traversat curtea delimitată de un gard scund de plasă, apoi am urcat pe prima treaptă a verandei. Grebla a hârâit pe lemnul uşii deschise. Un om solid, îmbrăcat într-o cămasă cu mâneci scurte şi cu nişte pantaloni pătaţi, s-a răsucit brusc în cadrul ei, a apucat unealta, şi-a rezemat-o de zidul casei, lângă lighean.

„Pizdă proastă”, a murmurat el, pe urmă s-a întors zâmbitor şi atât de repede, încât cele câteva mişcări de care a avut nevoie ca să străbată lăţimea verandei şi să coboare treptele, s-au comprimat într-un singur gest fluid şi continuu ce s-a dezagregat apoi brusc într-o reţea pârâitoare de puncte albastre, care mi-au acoperit vederea când s-a repezit asupra mea şi m-a strâns în braţe cu tot cu rucsac.

Damful vinului mi-a urcat imediat prin gât şi mi-a ieşit pe nas. „Doamne, Bobule, îmi pare atât de bine că ai venit”, mi-a zis bărbatul cu un glas atât de moale, încât m-am întrebat o clipă dacă într-adevăr deschisese gura, ori numai mă aşteptasem să spună aşa ceva. „Cum a fost drumul, ai găsit greu casa? A plouat tare săptămâna trecută şi mi-era teamă că n-o să poţi veni prin vale. Ia zi, au coborât mulţi oameni în sat, s-a uitat careva la tine, zi?”

Am mormăit ceva, sufocat, şi l-am strâns şi eu în braţe cât am putut, iar când am văzut că nu-mi dădea drumul, l-am mai strâns o dată, căutând să-l cuprind. Gura i se lipise de urechea mea şi buzele i se mişcau.

„Bobule, Bobule, Bobule, Bobule…”

După câteva secunde, mâinile i s-au desprins, au agăţat totodată şi rucsacul şi l-au dat jos, la baza treptelor. „Bei ceva?”, mi-a zis, trăgându-mă de braţ, „hai înăuntru, poţi să te şi întinzi un pic dacă vrei. Cred că abia ai apucat să închizi ochii azi-noapte. Nici nu vreau să mă gândesc cât de greu ţi-a fost să ajungi până aici”.

„Am aţipit un pic în tren.”

„Ehhh, în tren…”

„N-a fost atât de rău.”

„Nu vrei să intri?”

„Hai să mai stăm puţin aici, să-mi trag sufletul măcar. Parcă ziceai de ceva de băut.”

„Cum să nu…”

Rebrov a dispărut îndată pe uşă şi l-am auzit înăuntru hodorogind şi râzând scurt de câteva ori. „Chiar mă luasem de gânduri”, i-am auzit glasul printre clinchete de pahare şi bufnituri anonime. „Ţi-am pregătit încă de aseară ceva special. O să-ţi placă. Tare o să-ţi placă.”

Tăcut, am săltat rucsacul de la pământ, l-am urcat pe verandă şi l-am sprijinit de-o stivă de lemne. Mâinile începuseră să-mi tremure puţin.

M-am agăţat de balustradă şi-am rămas aşa câteva secunde, privind la poalele colinei, pe unde venisem, la cărare şi la livada-n paragină. Înapoia ei pădurea se distingea întunecată, o linie şerpuită deasupra căreia alunecau nori făinoşi. Păsări zburau la înălţimea crengilor merilor – nu-mi dădeam seama ce soi sunt – ţeseau cercuri şi vârtejuri şi se mişcau atât de lent, încât semănau cu nişte fire de fum destrămate-n aer. Le-am urmărit până ce au trecut peste livadă şi s-au pierdut printre scânteierile razelor soarelui, pe urmă m-am răsucit obosit şi m-am sprijinit cu fundul de treapta de sus a verandei.

În colţul pleoapelor încă-mi pârâiau scântei albastre. Le-am lăsat să se dizolve în lacrimile provocate de usturime. Capul nu-mi mai zumzăia de-acum. Senzaţia fusese înlocuită cu una de gol, precum ultima reverberaţie a unui ecou într-un imens spaţiu şi mi-era teamă de vreun zgomot neaşteptat care s-ar fi întâmplat să mă dezorienteze până s-ar fi întors Rebrov cu băutura. Când m-am mişcat şi-am înghiţit însă, mi s-au înfundat urechile şi-am aşteptat în liniştea aceea binefăcătoare şi plină până ce trupul uriaş al prietenului meu a umplut iarăşi uşa.

A coborât treptele ţinând nişte pahare în care-şi vârâse degetele şi cu o sticlă de vin începută-n braţe.

„Sigur nu vrei să intri?” m-a întrebat încă o dată, în vreme ce se ocupa cu paharele. „Stai mai comod la masă.”

„Vreau să-mi trag un pic sufletul. Şi să văd cum te-ai aranjat de fapt aici.”

„Nici n-ai idee.”

„E tare linişte.”

„Mmmm…”

„Câţi ani au trecut? Patru?”

„Aproape patru şi jumătate.”

„Isuse.”

„Mda.”

Am apucat paharul pe care mi-l întindea şi l-am dat peste cap din două înghiţituri, încercând să maschez nerăbdarea cu care-l ridicasem la gură. Vinul era însă dulce, aşa că, îngreţoşat, mi-am încleştat dinţii şi-am aşteptat să înceapă a-şi face efectul.

Dintr-o latură a casei s-au auzit câteva bufnituri şi zgomote ca de lemne răsturnate, apoi picioare împiedicându-se de ele şi-un mormăit vag.

Rebrov s-a uitat repede la mine, peste buza paharului. Îmi pândea mişcările ochilor şi mâna rămasă-n aer – pe urmă a zâmbit şi tot cu vinul la gură, a luat iarăşi sticla şi mi-a turnat, aşezând-o apoi pe-o buturugă din apropiere. „Văd că ai rămas la fel de însetat ca întotdeauna”, a observat el, cu buzele muiate-n băutura dulce. „Ahhh, ăsta e un vin care-mi place, îl am de la un bătrân din sat, numai el îl nimereşte aşa.”

M-am rezemat cu cotul într-o margine a rucsacului.

„Eh, căcat, nu-i asta”, am zis. Alcoolul începea să mi se urce la cap. Expedia panglici de furnicături calmante dinspre tâmple către creştet, iar gustul prea dulce se transformase, în chip curios, de pe limbă în fundul gâtului, în ceva bogat, efervescent, care parcă mi se evapora prin obraji. Am săltat paharul şi-am băut din el cam jumătate, apoi am zâmbit şi eu. „E doar un lucru care mi-e la îndemână câteodată.”

„Băi, Maşa…”, a spus deodată Rebrov, ridicând numai un pic glasul faţă de tonul folosit atunci când vorbise cu mine, încât am simţit un fior. „Ia mai lasă toate prostiile alea şi vino-ncoace să te vadă omul ăsta. O să termini ce ai de făcut mai târziu. Hai, vino încoace fată.”

Am tresărit. Zgomotul lemnelor răsturnate s-a repetat, ca şi bufnetul picioarelor, însoţit de această dată şi de ceva ce semăna cu un oftat şi-o smiorcăială obosită. Pe urmă, o umbră firavă a crescut din colţul casei. S-a pliat pe verandă, a coborât pe pământ şi-a înaintat către noi, înflorind deasupra unui petic de iarbă şi trifoi, secţionată spre dreapta mea de poalele lungi ale unei fuste de sub care ieşeau vârfurile răpănoase ale unor papuci de cauciuc.

Papucii au aşteptat o clipă şi au ieşit în lumină, lângă Rebrov, opriţi în preajma buturugii pe care stătea sticla, puţin înclinată, aşezată aşa pe lemnul tăiat pieziş.

Am devenit brusc conştient de căldura soarelui. Îmi dogorea tot mai tare pe spinare şi totodată mi s-a părut că simt, detaşat şi pătrunzător, mirosul casei – un damf de sudoare amestecat cu iz de lemn şi sânge spălat cu apă, totul acoperit însă repede de aroma dulceagă a vinului din pahar, cum îl ţineam foarte aproape de gură.

Târziu de tot am înregistrat şi clămpănitul papucilor. Abia acum ajungea la mine. Clamp-clamp, clamp-clamp, clamp-clamp, clamp-clamp, ca şi cum s-ar fi izbit de călcâiele acelea tari ca de nişte bucăţi de lemn – câteva secunde crezusem că zgomotul e numai în urechile mele.

O greutate mi-a apăsat peste măruntaie, dar m-am abţinut să fac vreo altă mişcare în afară de gestul de a continua să ridic paharul şi să-l golesc, văzându-l printr-o parte a lui pe Rebrov, care începuse să se foiască zâmbind – şi, oprită foarte aproape de el, o siluetă deşirată, haşurată prin fundul de sticlă.

Deja mahmureala se disipa. Mi se făcea somn şi începeam să resimt oboseala. Mersesem cinci ore cu trenul. Voiam însă să mă îmbăt numai un pic înainte să mă culc. Oricum, l-am văzut pe Rebrov cum îşi muta fundul pe locul lui – stătea pe-o buturugă lângă sticlă – şi apoi i-am auzit şi palma izbită de genunchi.

„Bobule, ţi-o prezint pe Maşa. Nu zice ea prea multe şi nici nu te avertizează înainte s-o facă, dar e cea mai bună femeie pe care poate pune mâna un bărbat ca mine. Maşa, haide fată, uşor, aşa cum te-am învăţat…”

Acoperită de materialul jegos al mânecii unei malete, o palmă ciudat de îngustă s-a întins către mine, cu degetele răşchirate caraghios. S-a împins puţin în sus, parcă îndemnându-mă.

„Aşa, Maşa fată, bravo.”, a zis Rebrov.

Surprins, am întins mâna şi-am cuprins palma vineţie, strângând-o şi legănând-o încet. „Maaa… şaa…, Maaa… şaa…”, am auzit o bolboroseală îngălată, apoi mâna s-a retras iute dintre degete cu o mişcare parcă memorată, ce părea numai a o continua pe cea făcută atunci când se lungise către mine şi se împinsese-n sus – lăsându-mă astfel cu palma în aer. „Maaa…  şaa… Maaa… şaa…” am auzit iarăşi, şi dinspre braţul retras a venit miros de iarbă şi transpiraţie.

„Bravo, bravo…”, a zis Rebrov din nou şi-n urechi mi-a răsunat râsul său gros. „Maşa fată, Maşa fată. Asta-mi eşti, Maşa fată…”

Braţul a tăiat aerul şi s-a aşezat de-a curmezişul maletei prin care se vedeau gurguiele unor sâni mici şi ascuţiţi. A stat un pic acolo, apoi a coborât. Sânii au tresărit când Rebrov şi-a petrecut braţul peste şoldurile slabe ale femeii care se lipise de el.

Mi-am plimbat limba peste dinţii dulci şi-am lăsat jos paharul. Un fir de vânt mi-a trecut peste faţă. Venea de undeva de departe, din vale. Am clipit de câteva ori.

Femeia continua să stea lipită de Rebrov. Flutura prosteşte din mâini, se lăsa din când în când în sus şi-n jos, ca şi cum n-ar fi ştiut ce să facă.

În afară de fusta groasă şi de maletă, mai purta pe umeri şi-un fel de rămăşiţă de vestă de lână, deşirată şi cu găuri flendurite, scurse peste coaste, încheiată cu un singur nasture mare sub gât.

Pielea feţei îi era bulversant de albă, pistruiată pe nas şi între sprâncenele peste care atârnau laţele unui păr blond cu vârfuri înspicate, retezat alandala – mai lung deasupra unei urechi, mai scurt peste cealaltă şi tăiat de foarte jos, aproape de rădăcină, înspre creştet.

Privea încontinuu de colo-colo, iar expresia i se schimba tot timpul – buzele întredeschise şi bărbia căzută, îndreptate spre Rebrov – apoi obrajii pungiţi şi sprâncenele ridicate în vreme ce se uita la mine şi-şi arunca aiurea mâinile. Abia aveai timp să reperezi o ipostază a chipului ei, că o alta îi lua locul, alterându-i trăsăturile, insinuându-se sub prima, creând senzaţia că mai multe feţe străine s-ar fi suprapus unele peste altele, căutând fiecare să răzbească la suprafaţă. Firişorul de vânt mi se agăţase de buze, acum zbârnâia acolo, trimitea furnicături prin carne.

„Maşa fată, Maşa fată, Maşa fată…”

Mi-am lins iarăşi dinţii şi l-am examinat pe Rebrov. Blond. Mătăhălos. Îşi răsese barba, se îngrăşase şi părea fericit, lipsit de orice griji. Transmitea o stare de linişte. Hohotea mereu, trăgea de şoldurile femeii, o făcea să scoată sunete ciudate, scurte, un fel de gângureli terminate în sâsâituri. „Maşa fată, Maşa fată, Maşa fată…”

Brusc am trăit sentimentul că totul încremenise. Totul îngheţase în jurul nostru. Casa, copacii – minutele încetaseră să mai curgă, rămăseserăm imortalizaţi ca-ntr-o fotografie. Impresia a durat numai o secundă. La fel de repede timpul şi-a reluat cursul, cu o mică vibraţie care mi-a pătruns prin ceafă şi s-a scurs prin corp până-n vârful degetelor de la picioare, iar Rebrov a înălţat braţul, mototolind „fotografia”, şi-a împins-o încet pe Maşa de la spate.

„Hai fată, Maşa, nu vezi că-i paharul gol. Ce ţi-am spus eu? Hai, toarnă-i tu aşa cum ştii. Aşa… Şi pune şi la mine după aia.”

Am aşteptat ca femeia să se apropie cu sticla şi să-mi umple paharul, iar când s-a răsucit, am observat că şi la ceafă părul îi era retezat la fel de neobişnuit, cu şuviţe mai lungi atârnate peste goluri unde părul fusese luat până la piele.

I-a turnat şi lui Rebrov, apoi a hârâit ceva din gât şi Rebrov i-a făcut un semn din ochi. Femeia şi-a strâns imediat fustele şi-a dispărut după casă.

Sticla cu vin a rămas pe buturugă. Mai avea doar o înghiţitură de vin pe fund. Sclipea trandafirie în soare.

M-am lăsat cu cotul şi mai adânc în rucsac, apoi m-am uitat fix în ochii albaştri, cu gene rare, ai prietenului meu. I-am parcurs în tăcere trăsăturile pătrăţoase, arcadele proeminente, nasul strâmb, bărbia atât de lată încât părea neverosimilă – pe urmă m-am agăţat de gura lui zâmbitoare, cu buzele umezite de vin, şi-am oftat.

„Blondă, huh?” m-am trezit îngăimând.

Am dat cândva peste-o frumoasă blondă
Şi totu-n viaţa mea de-atunci s-a stricat
Nu pot pleca, frumoasa blondă
Mă călăreşte zi şi noapte, neîncetat.

Rebrov şi-a lărgit zâmbetul.

„Ştii şi tu. Blonzii sunt cei mai buni.”

„Trebuie să-mi povesteşti iarăşi cum ai făcut de-ai găsit-o.”

„Îţi povestesc mai încolo. Ai nevoie de timp să te odihneşti. Vii de la drum lung. Avem doar atâtea şi atâtea zile la dispoziţie. Bea-ţi vinul. Eu o trimit pe Maşa să mai aducă. Tare mă bucur că ai reuşit să ajungi Bobule, serios, mă bucur tare.”

„Ei, ei…”

Am vrut să ridic mâna şi să spun că nu-i nevoie de băutură, băusem destul, însă degetele mele ţineau, uite-aşa în echilibru, paharul cu vin, uite-aşa îl ţineau, iar următoarea oră a devenit încăpătoare şi galbenă, apoi înnecăcioasă şi asfixiantă şi iar galbenă – şi pe urmă atât de clară, încât ştiam că, dacă nu mă străduiesc să clipesc repede-repede, aş fi orbit.

Din când în când mi se părea că Rebrov se ridică şi dă ocol buturugii. Agita din mâini în vreme ce capul i se bâţâia aprobator, însă nu eram foarte sigur că vorbea numai cu mine, pentru că şi Maşa îşi făcea uneori apariţia, clătinându-se slăbănoagă în hainele ei răpănoase – ba cu o sticlă în mână, ba cu o găleată, ba cu o mătură. Se mocăia de colo-colo, cu faţa într-o perpetuă transformare şi tot mai îngăimam şi eu câte ceva, căci îmi simţeam pieptul umflat şi gura deschisă, iar asta îl făcea pe Rebrov să dea şi mai tare din cap, deci vorbeam. Braţul meu sălta şi cobora, legănând paharul cu vin.

Apoi o panglică sclipitoare s-a insinuat treptat între noi doi. O panglică forţată până la rupere câteodată de trupul Maşei, ori de sticla mereu pe jumătate golită şi panglica asta ţinea în cumpănă un pahar trandafiriu care venea către mine. Venea către mine paharul ăsta, spre ochii mei şi de pe marginile lui se desprindeau încetişor două membre lungi, albe, care mi se lăsau peste umeri şi „o-o-o”, zicea Rebrov, „băiatul a dat ochii peste cap, ia vino încoace Maşa şi ajută-mă să-l ducem sus, cred că era mai obosit decât îşi închipuia, o-o-o” – şi ceva ca un suflu cald mi s-a strecurat atunci pe după gât şi pe la subsuori, un suflu plăcut, călduţ, care m-a ridicat uşurel de pe trepte şi m-a împins în lungul panglicii sclipitoare, dar încet, încet de tot m-a împins, uite-aşa, „o-o-o”, în sus, peste scara verandei şi apoi prin „o-o-o” uşa deschisă a casei.

M-am trezit într-o cămăruţă strâmtă, fără ferestre. Stăteam culcat pe-un pat de fier, învelit până la bărbie cu o cergă care împrăştia un miros vag de sudoare. Corpul îmi era ţeapăn şi amorţit.

Timp de mai multe clipe, nici n-am încercat să mă mişc. Căutam numai să-mi menţin cât mai multă vreme ochii deschişi şi să-i obişnuiesc cu semiosbcuritatea odăii joase.

Visasem.

Nişte forme aplecate asupra unor conglomerate care sugerau urmele unor construcţii, se încăpăţânau să întârzie în umbra pleoapelor, nehotărâte dacă să continue ceea ce făcuseră până atunci, ori să dispară cu totul. Am răsucit un pic capul şi le-am convins să se integreze în muchiile unui soi de dulap mare şi urât, înghesuit într-un ungher al camerei. Apoi mi-am tras  de sub cergă palmele şi le-am aşezat deasupra. Erau reci şi grele. Am aşteptat să se obişnuiască cu asprimea şi căldura materialului, după care am îndoit un picior şi l-am trecut peste marginea patului. „Nu-mi vine să cred că m-am îmbătat din nou. Drumul acela prin pădure m-a stors de puteri. E un loc perfect.”

Un trosnet s-a auzit în cameră. Ceva a pocnit sec, ca un lemn frânt. Când am întors iarăşi capul spre tavan, am simţit un vârf dur împungându-mă în tâmplă. Nu mă deranja foarte mult. Chiar m-a făcut să-mi dau seama că nu mă durea capul atât de tare pe cât mă aşteptasem, doar o ceaţă uleioasă îmi plutea sub frunte, picurând uneori în căuşul orbitelor şi tulburându-mi privirea.

Camera a trosnit din nou. Mi-am rezemat capul de tăblia patului.

Lângă perna cu model folcloric, pe care dormisem, se afla îndesat rucsacul, boţit şi cu fermoarele trase. Dintr-o latură a lui, un vârf împungea materialul – gâtul unei sticle – rotunjit peste modelul unei flori roşii care ţinea ca-ntr-un căuş forma adâncită şi îmbibată de sudoare a capului meu.

Ceafa începuse să mi se răcească pe tăblia patului. Am scos şi celălalt picior de sub pătură şi m-am aşezat în fund pe aşternuturi. În afara patului şi a dulapului urât din colţ, în cameră nu mai avusese loc nimic altceva decât un scaun din fier, cu picioarele îndoite şi fără spetează. Nu părea să servească niciunui scop. Zăcea pur şi simplu acolo, întors cu faţa la perete, înfundat în duşumeaua vopsită şi bloca trecerea spre partea din dreapta a cămăruţei, un spaţiu strâmt şi întunecat unde se zăreau, atârnate de-un piron bătut în perete, hainele mele, geaca, pantalonii şi cămaşa. Pe mine aveam numai chiloţii transpiraţi şi lipiţi de fund.

Cu gura uscată, m-am proptit în braţe, apoi am împins rămăşiţa de scaun atât cât să ajung la haine şi să le desprind din cui. Scândurile podelei s-au lăsat sub tălpile mele, scârţâind.

M-am aşezat iarăşi pe aşternuturi şi-am tras unul dintre fermoarele rucsacului – sticlele erau tot acolo, printre boarfe şi lenjerie, cea începută cu gâtul căzut pieziş printre tricouri. Am împins-o lângă celelalte, apoi am căutat într-un buzunar sulul de punguţe de celofan. Am desprins una. Mi-am scos chiloţii transpiraţi. I-am vârât în pungă, iar punga am băgat-o într-un alt compartiment, după care am ales o altă pereche de chiloţi curaţi şi-am tras-o pe mine.

Prin uşa încăperii răzbăteau zgomote şi târşâituri de picioare, venind de undeva de jos. Camera era probabil undeva în pod.

Am închis rucsacul, l-am acoperit cu cerga şi-am început să mă îmbrac.

În vreme ce-mi vâram cămaşa în pantaloni şi strângeam cureaua, m-am întrebat dacă era cumva seară. Eu simţeam că era seară. Că se făcuse seară mai demult. Seară-seară, momentul acela perfect când razele soarelui încă stăruie pe acoperiş şi umbrele nopţii abia prind să se furişeze deasupra pământului şi-n aer se ridică mirosul ierburilor răcorite. Seară-seară, când cerul se face portocaliu, ca focul. Nerăbdarea forţase transpiraţia să-mi ţâşnească prin toţi porii. Mă umezisem la subraţ şi la tâmple.

Am terminat cu îmbrăcatul şi-am deschis uşa.

O scară scurtă, în spirală, cobora într-o cameră luminată de-o lustră şi de câteva lumânări înfipte-n sfeşnice aranjate în colţuri. Contrastul era ridicol, inuman, şi era parte din noi. Aproape mi-au dat lacrimile. Abia acum realizam cât de mult îmi lipsise Rebrov şi timpul petrecut împreună.

„Bobule, te-ai trezit?”, s-a auzit un glas de jos. „Hai coboară, te aşteptăm. Masa e gata.”

„Cât am dormit?”

„Vreo câteva ore. Nu-ţi face griji.”

„Vin imediat.”

„Hai.”

Simţeam că mă înec. M-am dat repede un pas înapoi, am răvăşit aşternutul, am cotrobăit prin rucsac şi-am scos sticla începută de vin, apoi am tras din ea un gât lung-lung şi încă unul şi încă unul.

Paşii tropăiau în încăperea de dedesubt. Mi s-a părut că surprind şi-o înjurătură, urmată de-un hohot scurt de râs. Imediat am pus înapoi sticla, am netezit cerga, mi-am tras adânc răsuflarea şi-am coborât scările.

„Îţi mai dau o felie de ruladă”, a zis Rebrov înveselit.

„Şi nişte piept. Se topeşte în gură.”

„Merge bine şi cu vinul ăsta. Îţi torn încă un pahar.”

„Mai târziu.”

După un timp am împins la o parte farfuria şi-am lăsat furculiţa să cadă cu zgomot în ea. Rebrov s-a săltat un pic şi-a împins platoul cu friptură către mine. Apoi tot el s-a ridicat şi-a tăiat o felie groasă, rumenită bine pe margini. A zâmbit când s-a lăsat iarăşi să pice-n scaun, cu chipul rozaliu şi parcă unsuros în lumina lustrei „…şi de asta e cel mai bun lucru din lume”, a continuat el.

Ţinuse neapărat să completeze ceva ce spusese mai devreme, ceva de care râsesem amândoi, râsesem cu siguranţă, asta ştiam, numai că uitasem ce zisese, iar acum completarea lui suna stâlcită şi forţată, aşa că am râs iar un pic şi mi-am înfipt furculiţa în bucata mare de carne şi mi-am umplut gura ca să nu mai zic nimic. Între noi doi şi peste masă, secundele au trecut cu un foşnet uşor, lăsând în urmă o sclipire difuză care mi s-a agăţat de vârful genelor – apoi ceva aflat în peretele casei a scârţâit îndelung.

Am mestecat friptura până ce s-a transformat într-un soi de pastă pe limbă, pastă pe care am înghiţit-o fir cu fir şi-am savurat-o până la ultima fărâmă.

Rebrov se uita la mine cu paharul de vin în mână, cu faţa roşie şi colţurile buzelor ridicate. Zâmbea cred. M-am lăsat pe scaun şi mi-am trecut palmele peste burtă, aruncându-mi ochii de jur împrejur, la sfeşnicele aprinse-n colţurile camerei.

„Da ştiu c-am mâncat”, am zis, cu capul răsturnat pe spătar şi picioarele încrucişate. „De parcă ar fi fost o mulţime, nu unul.”

„Am vrut să fie aşa. Ca-n vremurile bune.”

„Astea sunt vremuri bune. Eu n-am fost niciodată în stare să gătesc cum trebuie. Prea nerăbdător, cred. Ai avut o idee extraordinară cu Maşa.”

„Ai tăi cum o duc?” m-a întrebat Rebrov, scârţâindu-şi scaunul.

Am îndreptat capul.

„Nu le merge prea bine. Nici nu-i de mirare, având în vedere de unde i-am scos. Pe ultimii doi i-am trimis lui J. la munte, poate-i ajută aerul – deocamdată e suficient ce mi-a rămas.”

„J. se pricepe, o să-i îngrijească bine.”

„Da, dar să ştii că m-am cam săturat de sfaturile lui. Am impresia că începe să se ţicnească, acum, la bătrâneţe.”

Uşa dinspre bucătărie a gemut, lovită cu piciorul. S-a deschis şi Maşa a intrat în cameră, cu papucii pocnind pe călcâie. S-a învârtit o dată din mers, stupid, fără sens, apoi s-a aşezat lângă Rebrov, numai ca să sară imediat şi să se ducă într-un colţ al încăperii, unde s-a apucat să moşmondească ceva la o ciudăţenie lipită de perete, ceva ce aducea cu o încrucişare dintre o pendulă şi un dulap pentru haine.

După numai o clipă s-a ridicat, a făcut repede câteva semne cu mâinile în aer şi s-a aplecat iarăşi către înjghebarea aceea cenuşie, în timp ce flăcările lumânărilor sfeşnicului din apropierea ei începeau să fluture şi să arunce arcuri de lumină pe covor. În cele din urmă s-au liniştit şi-au rămas să danseze numai pe umerii şi pe capul blond al femeii, pe care şuviţele murdare, tăiate inegal, se legănau uşor, pe când ea bolborosea şi pipăia lemnul lucios al dulapului-pendulă. Şira spinării i se contura în lumină ca o creastă zimţată. Mi-am întors din nou privirea către masă.

Rebrov s-a înălţat puţin de pe scaun, a tras un vânt, apoi a înghiţit în sec şi-a plescăit din limbă.

„Şi-l retează singură, cu cuţitul, când îi vine. Părul…”, a spus el. „Aşa-i convine, şi-o las să facă ce vrea. E veselă, sănătoasă şi-i place să se fută. Prima oară când s-a îmbolnăvit a fost iarna trecută, pentru că a insistat să iasă să se joace cu curul gol în zăpadă, dar în rest, singura dată când am îngrijit-o cu adevărat, a fost în perioada în care am găsit-o – avea o eczemă groaznică pe gât şi pe sâni.”

„ Cum ai convins-o?”

„Asta a fost floare la ureche. Trăia în nişte condiţii inimaginabile.”

„Aş vrea să-mi povesteşti mai multe…”

„O să-ţi spun.”

„Şi de atunci şi până acum, câţi?”

„Doi, şi după cum vezi, o duce bine. Am grijă să nu-i lipsească nimic şi să nu-i pese de nimic. Ăsta e cel mai important lucru. Acum, tu ce zici, te simţi pregătit să mergi să-i vezi?”

Maşa începuse să mormăie şi să gângurească. Trăgea şi-şi dădea după ambele încheieturi ale mâinilor nişte fire de sfoară ieşite de undeva din pântecele dulapului. Stătea cu capul înclinat pe-un umăr, iar fundul rotunjit în fusta neagră i se bâţâia deasupra covorului.

„Sunt gata.”

„Bine. O să-ţi povestesc restul mai târziu.”

Ne-am ridicat. Înconjurând masa, Rebrov a mai tras un vânt, apoi mi-a făcut semn din ochi, a trecut pe lângă Maşa şi, după ce i-a pus din mers o mână pe creştet, a luat-o pe-un coridor îngust de sub scară, flancat de două ghivece în care creşteau nişte plante creţe.

Femeia ghemuită lângă dulap a  gângurit pe când treceam prin apropierea ei, şi-a smucit mai tare de una din sfori. În interiorul pendulei s-a auzit un clinchet fără rezonanţă, care-a făcut-o să chicotească şi să se legene şi, imediat după aceea, a izbucnit într-un râs ciudat, scoţând nişte sunete scurte, ce-aduceau cu cele făcute de-un ciocănel izbind o bucată de sticlă. Sub pielea capului am simţit brusc o furnicătură. Mi-am îndreptat atenţia către coridor. Mi se părea că am umerii reci ca gheaţa.

Rebrov o luase înainte, mergea cu paşi săltaţi şi l-am ajuns chiar în secunda în care se răsucea şi aprindea lumina într-o cameră unde erau doar nişte biblioteci ce-acopereau în întregime doi pereţi. S-a îndreptat spre o latură a unui raft, a tastat ceva, apoi, ca şi cum uitase un anumit lucru, a trecut pe lângă mine şi-a apucat-o iarăşi pe coridor.

L-am urmat în camera unde luasem masa.

Maşa se aşezase în genunchi şi, cu ochii închişi, susura spânzurată de braţe în sforile ieşite din burta dulapului. Dansa, îşi balansa umerii osoşi, cânta şi şuiera.

„Pe aici”, a zis Rebrov.

M-am pomenit dintr-o dată coborând vreo trei trepte metalice, apoi am rămas în beznă până ce prietenul meu a aprins o lumină şi-a dezvăluit la picioarele noastre o scară foarte abruptă, cu trepte crăpate din beton. După noi, o uşă a păcănit fin. Lumina, venind de undeva de jos, a părut să capete o strălucire aparte, agăţată totodată, parcă în mănunchiuri de stropi, de pereţii vopsiţi. Am simţit o mână pe umăr cum mă strângea uşor şi am pornit pe scară, urmărind cu atenţie tălpile lui Rebrov apăsând greoaie treptele.

„Hai.”

„Vin…”

„Ai grijă.”

Însă, pe măsură ce coboram, picioarele au refuzat să mă mai asculte. S-au desprins pur şi simplu şi-au luat-o singure înainte, lăsându-mă cu sentimentul bizar că mă pierdusem, că rămăsesem undeva în urmă, în capul scărilor, şi de acolo mă uitam la omuleţul care fusesem şi care continua să coboare în spatele lui Rebrov, omuleţul acela sfrijit, cu perciuni rari, cu cămaşă lălâie şi pantaloni prea strânşi şi tare aş fi vrut să mă reped să-i trag un sut în cur, să-l văd ducându-se de-a berbeleacul până jos.

„Ce faci, vii?”

„Acum.”

„Te-ai pierdut?”

„Nu, m-a luat un pic ameţeala.”

Am coborât şi-am pătruns aproape odată cu Rebrov într-o încăpere iluminată de neoane, cu podeaua îmbrăcată în gresie neagră. Prietenul meu s-a răsucit atunci şi mi-a adresat o frază încâlcită, pe care n-am înţeles-o şi a pornit către peretele din dreapta.

Am avut impresia că aud un clipocit şi m-am gândit că pe undeva curgea apa, pe urmă m-am împleticit şi-am rămas năuc sub neoane.

Mirosea vag a spirt şi-a dezinfectant. Fără motiv, mi-am privit mâinile. Erau curate.

Curând, obişnuit cu lumina, am început să fac diferenţa între diversele obiecte din vastul subsol, deşi, brusc, totul mi se părea extrem de obositor.

La nici un metru depărtare, chiar în faţa mea, era fixată în podea o masă foarte lungă, faianţată, ce se-ntindea aproape până-n celălalt capăt al încăperii, până în preajma unei uşi zăvorâte. Acolo, înapoia unui geam acoperit cu plasă, se întrezăreau, într-o altă cameră, mult mai mică, formele câtorva aparate medicale şi-a unui pat învelit cu o cergă.

Din mers, Rebrov apucase de de marginea mesei o eprubetă murdară. A azvârlit-o într-un recipient de plastic, apoi mi-a făcut semn cu mâna şi mi-a mai zis ceva, indicând spre un pătrat galben din podea, pe una din laturile subsolului. Pătratul era delimitat de neoane încastrate-n pardoseală – şi erau şase astfel de pătrate, dispuse de-a lungul a doi pereţi, toate închise cu capace grele, zăbrelite şi încuiate.

„Uite, vezi, cu ăştia am scăpat de probleme, mănâncă singuri demult”, a zis el. „Numai pe cel de aici nu-l mai las, nu ştiu de ce s-a îngrăşat aşa, nu-mi place deloc cum arată. Mă gândeam că la anul o să fie potrivit, dar cred că o să-l sacrific mai devreme.”

M-am apropiat cu fiori de nerăbdare în antebraţe.

Pe fundul cubului capitonat, îndărătul zăbrelelor, scufundat între perne, se agita un băieţel gras, cu capul mare şi părul blond, privind în sus cu nişte ochi lăcrămoşi.

Faţa îi era toată mânjită de saliva ce-i curgea încontinuu din gura deschisă şi pe care şi-o întindea constant de la o ureche la cealaltă, tot trecându-şi palmele peste obraji şi clefăind sec, în timp ce picioruşele îi viermuiau prin faldurile unui pled.

La un colţ, într-un recipient fixat de perete, băltea un terci galbui, presărat cu bucăţele de pâine, iar băieţelul mai trăgea din când în când câte-o raită pe acolo, se apleca şi începea să şleorpăie, cu fundul bâţâit caraghios.

În timp ce mă uitam la el, a părut că zâmbeşte. Şi-a ridicat o mânuţă către gratii, apoi a râgâit şi-n barbă i s-a adunat un bulz de salivă groasă.

„Ce-i grăsanule, îţi arde de joacă? Ai chef de joacă, ai, ai, grăsanule?”

Rebrov începuse să izbească puternic cu talpa în gratii.

„Ce-i cu tine mă, ai, ai?”, bum-bum-bum, „ia zi grasule, ia zi”, bum-bum-bum, bum-bum-bum. Talpa papucului lovea capacul de oţel şi sunetele îşi amestecau ecourile în junghiurile ce prinseseră să-mi înţepe dureros antebraţele.

Grăsanul se apucase să hohotească şi să gâfâie. Alerga în patru labe pe lângă pereţii cuştii. Se arunca cu un zvâcnet către capac şi-l izbea cu palmele, numai ca să cadă în mijlocul pernelor şi să le împrăştie cu mişcări largi, ţopăind apoi şi luând-o iarăşi roată pe lângă pereţi.

Ochi îi sclipeau mari, roşii. Trupul grăsan, pe care şuncile tresăltau convulsiv, se lungea în efortul făcut de-a ajunge cu palmele la zăbrele. Până la urmă rămase obosit într-un colţ, lângă recipientul cu mâncare pe care-l proteja cu un braţ, proptit în cot şi cu picioarele întinse, gâfâind cu burta revărsată şi lipită de perne şi cu scame prinse-n scuipatul scurs pe bărbie şi pe piept. Printre gratii se ridica acum un norişor de praf.

Îndreptându-se, Rebrov îşi hârâi talpa papucului de capac, apoi scuipă moale în spate, la baza mesei faianţate.

„Ehhhh, îi bine”, a zis păşind în direcţia mea. „Azi e bine, câteodată îl apucă furia fără motiv  şi îl liniştesc aşa. Cu ăştia doi şi până se ridică şi restul, am tot ce-mi trebuie până cînd l-o face Maşa pe următorul.” Mi-a arătat cu un gest strâmb pătratul zăbrelit de alături. „În afară de ăştia doi, ceilalţi sunt ai ei. Nu i-am încercat, sunt mititei, sper să nu mă dezamăgească gustul.”

M-am dat un pic în spate, ca să aibă loc, şi am mers cu el până deasupra cuşti.

În interiorul primului cub, grăsanul a grohăit şi şi-a schimbat poziţia. Pernele au foşnit, s-au auzit lipăituri lungi.

Rebrov s-a aplecat şi s-a lăsat pe vine, apoi a bătut încet cu degetele în rama de oţel a capacului.

Fetiţa dinăuntru a ridicat capul. A cules de jos o rămăşită murdară ce părea că făcuse la un moment dat parte dintr-o jucărie, o păpuşă ceva – restul înnegrit al unui gât şi-o bucată de piept din care atârna un braţ cu palma mâncată – şi s-a rezemat de perete, cu picioarele încrucişate, uitându-se la noi cu părul în ochi. Şuviţele de-un roşu aprins îi picau în dezordine peste trupul bine legat.

Avea un chip rotund, proaspăt, cu pielea trandafirie, stricat însă de-o gură prea mare, cu colţurile fugite-n jos, o gură de adult posomorât, ce nu întreţinea nicio relaţie cu restul trăsăturilor ei fragede.

M-am aplecat şi eu lângă Rebrov şi câteva secunde nu s-au mai auzit decât respiraţiile noastre şi foşnetul pernelor din cuşca alăturată.

Fetiţa frământa între degete restul de jucărie. Îi lipsea un braţ, fusese amputat aproape de umăr. Ne privea cu gura deschisă şi-şi trăgea din când în când mucii pe nas.

Am trăit impresia că îngenunchez şi că-mi apropii faţa de gratii – tot mai mult mă lăsam aşa în jos, până mi-am dat seama că stăteam tot acolo, ghemuit lângă Rebrov, fără să fac nicio mişcare – stăteam şi mă uitam fascinat la copilul roşcat, cu picioruşe durdulii şi carnea roz, trecându-şi limba peste gura aceea care nu-i aparţinea şi sugându-şi mucii.

Nu mai picura apa. Cineva plescăia şi lingea dintr-un castron. Cu coada ochiului am zărit o umbră cocoşată, se mişca pe peretele celui de-al treilea cub din apropiere şi m-am lăsat un pic înapoi, pe vine. Îmi amorţiseră picioarele, ameţisem, mahmureala nu trecuse de tot. Mi-am plimbat palma peste faţă şi-am răsuflat în ea – respiraţia nu avea nici un miros, simţeam doar izul de dezinfectant.

Am mers pe lângă cel de-al treilea cub, apoi pe lângă cel de-al patrulea. Rebrov se rezemase de masă, cu chelia strălucitoare şi gesticula acum –împingea în mod repetat braţele-n jos, apoi le urca în mici trasee explicative şi umerii îi săltau în lumina blândă, iar pătratele cuştilor se delimitau pe pardoseală în dreapta şi-n stânga. Rafalele de cuvinte mă loveau ca un tir de mitralieră – le auzeam numai dacă-mi plecam capul, comprimate într-un spaţiu minuscul, atât de înghesuite şi amestecate unele-n altele, că fiecare părea a-l repeta la nesfârşit pe celălalt, pentru că, deşi complet diferite, ricoşau atât de des în acel spaţiu compact, încât toate sfârşeau prin a spune unul şi acelaşi lucru.

Faţa mi se încălzise. O simţeam congestionată, ardea. Îmi venea să vomit. De poftă. În ţeastă începuse să-mi crească un bâzâit puternic, ce se amplifica la fiecare cuvânt pe care reuşeam să-l înţeleg – mă uitam la Rebrov, am observat cât de bine îngrijite îi erau unghiile, cât de late palmele, trandafirii şi sănătoase, aş fi vrut să le miros, palmele astea se roteau în nişte încheieturi viguroase, străbătute de vene groase ca nişte sfori – apoi era mirosul de dezinfectant, de rahat şi piele, norişorii de praf ridicaţi din perne, picioruşele durdulii, prea grase şi moi ca să susţină prea mult greutatea corpului rotunjor, atâta belşug, oh, atâta belşug nu văzusem în viaţa mea – carnea ce ascundea oase fragede care s-ar fi putut rupe dintr-o singură muşcătură şi limbuţe roz pătate de salivă şi de resturi de terci şi ochi care reflectau numai barele de oţel ale cuştilor şi nimic altceva, nimic altceva.

Aproape am căzut în genunchi lângă masă. Ceva ce semăna cu o pată mare de rugină murdărea plăcile de gresie. Era acolo, simplă şi reală. Îmi rănea ochii. Oh, picioruşele alea. Picioruşele. Şi buzişoarele strălucitoare de muci.

„Rebrov…”

Bâzâitul din cap urcase la o asemenea intensitate, încât din el se desprindeau străfulgerări albe, iar cuvintele, mult prea clare de acum, căpătau culoare şi contur, se desfăşurau imprimate pe fulgerele acelea albe şi rulau încontinuu înaintea mea; îl încadrau pe Rebrov, agăţate de chelia şi de respiraţia lui, lipite de mâini, de degete; groh-groh, spunea Rebrov şi şleorp-şleorp făcea grăsanul, groh-groh, zicea Rebrov şi şleorp-şleorp făcea grăsanul – colţul mesei faianţate începuse să-mi apese tare în tâmplă, mă lăsasem pe vine, cu genunchii elastici.

Rebov a venit şi m-a luat de după umeri. Faţa îmi luase foc, găurile luminoase ale cuştilor din pardoseală mi se agăţau de pleoape, salivam.

„Bobule, eşti bine?”

„Un pic… un pic de ameţeală.”

„Încă nu ţi-ai revenit de pe drum. E vina mea că te-am adus aici atât de repede. Îmi dau seama cum te simţi. O să mai discutăm un pic, şi-apoi o luăm mai încet.”

„Da…”

„Hai, să te ajut. Pune piciorul… aici.”

Am ieşit din subsol năucit şi am stat rezemat de tocul uşii câteva clipe ca să-mi revin.

În camera unde mâncasem, resturile mesei fuseseră strânse. Vesela dispăruse. Peste masă fusese întinsă o muşama groasă, roşie. Lumânările din sfeşnice erau stinse, iar lumina din încăpere provenea acum de la un spot mic, fixat deasupra uşii ce ducea la bucătărie.

Dulapul-pendulă stătea negru şi lucios în ungherul său, cu pântecele perforat de găuri din care se iţeau capetele murdare de sfoară înnodată la capete. Maşa nu se vedea nicăieri, dar eram sigur că fusese acolo până nu demult – unul dintre căpeţelele de sfoară încă se legăna deasupra podelei, încet-încet, abia se mişca.

Rebrov a făcut câţiva paşi, apoi, ajuns în mijlocul camerei, s-a răsucit şi m-a luat strâns în braţe.

„Te simţi mai bine?”

„Aproape… aproape mi-am revenit.”

„Odihneşte-te bine în noaptea asta, mi-a murmurat în ureche, mâine o să avem o mulţime de treabă. Dimineaţă te muţi aici, la parter. Am şi altceva să-ţi arăt, ceva nou la care lucrez. Acuma eu ies un pic pe-afară, că mai sunt câteva lucruri de terminat. Maşa e sus, te aşteaptă în camera ta. S-o iei uşor.”

S-a desprins de mine, m-a strâns cu palma de ceafă şi după aceea s-a dus către uşa bucătăriei.

Dintr-o dată arăta obosit, stors, abia îşi târâia picioarele, ca şi cum făcuse ceea ce trebuia să facă, iar acum nu mai avea nici un rost să se ascundă. L-am văzut cum deschidea uşa, cum o trăgea după el şi imediat l-am auzit zăngănind vasele pe undeva printr-un dulap şi hârâind un scaun. După o vreme s-a trântit şi uşa de la intrare. Ieşise.

Am rămas un moment nemişcat, pe urmă am urcat scările la mansardă.

Abia cum îmi dădeam seama cât de tare mă durea de fapt capul, dar şi cât de surescitat eram, îmi tremurau mâinile, ce treabă făcuse Rebrov, îmi ziceam, ce treabă minunată, o bucurie albă, rectilinie, îmi anima fiecare arteră. Trăisem de nenumărate ori variaţiuni ale acestei senzaţii, le cunoşteam bine, dar niciodată nu se conturaseră atât de precis, transformate în ceva aproape palpabil, iar întârzierea cu care se manifestau adăuga o impresie de plăcere bulversantă.

Am urcat în continuare. Mi se făcea iarăşi sete. Nu încăpea nicio îndoială că aveam să adorm iarăşi beat.

Din cameră se revărsa o lumină incertă, plutind la nivelul podelei.

Mi s-a părut că de afară se aude un scheunat, dar nu m-am putut concentra asupra zgomotului. Am mai făcut câţiva paşi. Rucsacul meu rămăsese pe pat, cu punga plină cu chiloţii curaţi deasupra. Nu-mi aminteam precis dacă o băgasem la loc ori nu, polietilena subţire părea că dansează în lumina singurei lumânări ce fusese aprinsă şi aşezată pe noptiera de la marginea din stânga a patului.

Am păşit peste prag fără să mai închid uşa, începând să mă deschei din mers la cămaşă şi aruncându-mi la întâmplare bocancii. Unul s-a rostogolit de vreo două ori şi a rămas proptit cu vârful de-un picior al scaunului, apoi s-a clătinat, căzut într-o parte.

Am zâmbit prosteşte uitându-mă la el, pe când bâjbâiam cureaua şi lăsam pantalonii să pice-n jurul gleznelor.

„Maşa?”

Flacăra lumânării pâlpâia. Un bob de ceară a lunecat peste sfeşnicul micuţ în care fusese aşezată şi s-a prelins pe suprafaţa noptierei, apoi a încremenit într-o dâră sinuoasă, plină de cocoloaşe.

Maşa aştepta lungită pe mijlocul patului, goală, cu ochii pironiţi în tavan şi ceafa între perne. Mi-am luat pantalonii, m-am dus la scaun şi i-am pus pe spătar.

„Acolo eşti…”

Tot pe spătar am întins şi cămaşa, apoi am tras de pe mine chiloţii umeziţi puţin la spate, i-am făcut boţ şi i-am vârât în buzunarul pantalonilor, examinând smocul ciufulit ce se ridica blond dintre picioarele uşor depărtate ale Maşei.

Aştepta cu mâinile aduse pe burtă, deasupra buricului şi mişca din când în când pleoapele, clipind rar.

Am apăsat cu palma peste buzunarul umflat, m-am întors şi m-am dus spre pat.

Un murmur slab se distingea de la un timp deasupra, pe acoperiş. Începuse să plouă. Mi-am încordat auzul şi am încercat să prind şi alte zgomote, scheunatul de mai devreme poate, dar nu se desluşea nimic altceva decât ploaia.

Cu abdomenul încordat, m-am urcat în pat şi m-am întins lângă trupul slab al Maşei, uitându-mă la oasele proeminente ale şoldurilor ei, cum se înălţau şi împungeau în piele gata parcă s-o rupă. M-am săltat în cot şi, după ce-am atins-o fin cu un genunchi pe coapsă, mi-am petrecut degetele printre firele sârmoase de păr dintre pulpele ei.

„Eşti foarte frumoasă, Maşa. Foarte frumoasă…”

Ceafa i s-a înfundat şi mai tare între perne, în timp ce se împingea în piciorul meu, iar mâinile aşezate pe burtă se retrăgeau şi se întindeau pe cergă.

Imediat după aceea faţa i-a căpătat o expresie dură, bolovănoasă, ca şi cum trăsăturile i-ar fi ieşit câţiva centimetri prin piele. Conturau pe faţa albă sinuozităţile şi curbele unei hărţi în relief, cu drumuri, cărări şi poteci ce se amalgamau într-un teritoriu abrupt şi povârnit, fără a reuşi să răzbată pe nicăieri. Înţelegeam, voia să spună ceva, să-mi răspundă.

„Foarte frumoasă…”, i-am repetat.

Ochii i-au alunecat într-o parte, încercau să mă caute. Capul nu i s-a răsucit pe pernă, numai burta i s-a ridicat încet, ca şi cum ar fi oftat.

Mi-am retras mâna dintre firele de păr. Am urcat cu degetele peste oasele şoldurilor şi le-am mângâiat pe rând. Le-am dus după aceea peste buric, până la sânii cu sfârcurile înconjurate de puf – unul purta urma unei răni de curând cicatrizate. Am plimbat unghiile peste marginile roşii ale rănii şi i-am apucat sânul. „Maşa…, Maşa…, Maşa fată…”. Burta tinerei s-a înălţat din nou. Ploaia zuruia acum tare pe acoperiş, iar flacăra lumânării pâlpâia prinsă într-un fir de curent.

M-am săltat pe-o parte. Am strecurat genunchiul între coapsele ei, apoi m-am lungit peste trupul osos. Mâinile ei mi-au cuprins într-o strânsoare neaşteptat de puternică braţele, cu degetele-gheare înfipte dureros în carne. Răpăitul ploii pe acoperişul de tablă devenise asurzitor, mi se părea că-l simt bătându-mi adânc până-n şira spinării, crescând odată cu ritmul respiraţiei calde a femeii care mă ţinea strâns. Lumânarea a sfârâit, aproape s-a stins şi atunci m-am lăsat deodată, greu, peste Maşa, încercând să-i inhalez răsuflarea, dar, în timp ce aplecam capul şi începeam să mă mişc între picioarele ei, în nări nu mi-a ajuns altceva decât mirosul propriei transpiraţii.