Problemele trupului

Corpul omenesc în filosofia și cultura umanistă nu trebuie să fie perfect, însă trebuie să fie echilibrat, să se încadreze în anumite limite. Persoanele foarte scunde, piticii, au fost adesea discriminate în istorie. Mai rar s-a întâmplat acest lucru cu persoanele foarte înalte. Cei foarte slabi, scheletici, au fost mai mereu marginalizati, ca și persoanele obeze. Problema corpului era (și este!) extrem de dificilă, numeroase fiind cazurile pe oameni cu handicap marginalizați: ciungii, schiopii, orbii, ca și cei purtători ai unor semne vizibile de boală. Sunt situații care ne avertizează asupra unui postumanism de circumstanță, ca deformație, inainte cu mult timp ca postumanismul să fie definit!

Acest corp alienat (The Alien Body, amintit de F. Jameson[1]), devenit străin (deci postuman) prin transformările la care este supus poate fi văzut la Mircea Eliade, unul dintre cei mai spectaculoși autori români de literatură science fiction, deși autorul nu este suficient valorizat în acest context. Trimiterea este la povestirea Un om mare, scrisă la începutul anului 1945[2]. Este tragedia lui Cucoaneș, un om deosebit, care, într-o zi, începe să crească. Eroul este un adult, iar augmentarea dimensiunilor lui nu înseamnă banala îngrășare, venită adesea cu vârsta, ci înălțare și lărgire la dimensiuni de gigant, neobișnuite pentru specia umană. Este o aberație, o mutație genetică, iar procesul este scăpat de sub control. M. Eliade nu introduce în ecuație datele geneticii, domeniu științific puțin dezvoltat la vremea scrierii textului, ci aduce în scenă motivații medicale, procesul de gigantizare a lui Cucoaneș fiind descris ca o boală incurabilă, numele straniei maladii fiind macrantropie[3].

Evident, personajul este construit după canoanele uriașilor din basme, ipoteza, de-a dreptul senzațională, lansată de Ioan Petru Culianu (un apropiat al lui Mircea Eliade), cum că urieșeasca apariție ar întruchipa admirația lui M. Eliade față de măreția liderului legionar Corneliu Zelea Codreanu, fiind greu de susținut[4]. Cucoaneș ajunge la o înălțime undeva între 15-30 de metri, fiind evident că nu mai putea viețui în comunitățile cu oameni normali, în care cei de peste doi metri se simt oarecum stingheriți! În aceste condiții, el părăsește lumea civilizată și se pierde în natură. Umanitatea lui se atrofiază treptat, devenind o namilă sălbăticită. Are însă grijă să se deplaseze noaptea, câte puțin, evitând localitățile tocmai pentru a nu strivi pe cineva sub tălpi. Aceasta este deja o dimensiune mitică, iar partea cea mai puternică și autentică a textului este cea din pasajele în care Eugen Cucoaneș încearcă să se păstreze în limitele umanului, pentru a fi alături de iubita lui Leonora. O părăsește din prea multă dragoste, atunci când dimensiunea lui îl arată complet dezumanizat ca statură.

De fapt, Mircea Eliade va prezenta aici și o variațiune pe tema golemului, creatura de lut din tradiția evreiască, neînsuflețită, dar capabilă să se întrupeze și să întruchipeze speranță și teamă, în același timp. Evident, în acest caz, cumva paradoxal, Eliade evită complicațiile oculte ale legendei, aducând golemul la suprafață, profund uman, chiar și în uriașa lui alienare, fugit departe pentru a nu răni pe cineva. Elizabeth . R. Baier observa într-un loc acțiunea subversivă a aunor autori, care au orientat imaginea tradițională a golemului către violență, către rău, inclusiv la Gustav Meyrik[5]. Este clar că savantul și literatul român a cunoscut nu doar tradițiile culturale evreiești, cât și aceste opere ale începutului de secol XX, aspect care i-a permis să scrie această nuvelă science fiction, avându-l ca personaj pe extraordinarul Cocoaneș, a cărui evoluție postumană nu îl face un personaj violent, întunecat.

 

Proto-SF și SF la Mircea Eliade

Ideea unui Mircea Eliade ca autor de literatură science fiction (de anticipaţie, de ficţiune ştiinţifică ori de ficţiune speculativă, cum mai este denumită) i-a îndemnat la circumspecţie pe comentatorii săi. Rând pe rând, ei au descoperit proza realistă a autorului şi au făcut conexiunile cu fantasticul pur, de sorginte folclorică ori pur speculativ, filosofic, deşi trimiterile către subtilităţile ştiinţifice şi preocupările lui Eliade în acest domeniu vor fi evidenţiate (insistent uneori!) chiar de el. Chiar în textul de deschidere la cel mai bine realizat volum de proză al său, În curte la Dionis (1981), scriitorul îşi defineşte provocarea, arătând că, deşi vorbeşte de proză fantastică, conceptul este unul permeabil şi cuprinzător, aşa cum reţinem din primul paragraf: „Încă din adolescenţă mi-a plăcut să scriu nuvele, povestiri şi chiar «romane» fantastice. Prima proză literară publicată se intitula Cum am descoperit piatra filosofală (…) În toamna anului 1921, Ziarul Ştiinţelor Populare anunţase un concurs printre levii de liceu: o «compoziţie literară» cu subiect ştiinţific”[6]. Deşi Mircea Eliade vorbeşte de scrieri fantastice, evident această primă lucrare a fost SF, încadrare în gen permisă de tema concursului (un subiect ştiinţific), de specificul publicaţiei (orientată către literatura astronomică, un fel de variantă sau proto-SF), dar şi de conţinutul lucrării, vorbind de o experienţă de laborator, finalizată cu o mare dezamăgire: personajul se trezeşte din vis (motiv fantastic, profund romantic), constată că aventura a existat (presupunând o posibilitate tehnică de realizare specifică genului science fiction), iar la picioarele lui se află un bulgăre de metal galben. Nu e aur, ci doar pirită…

S-au pronunţat în privinţa lui Mircea Eliade ca autor de literatură science fiction nume importante ale criticii româneşti: Sorin Alexandrescu (1969)[7], Florin Manolescu (1980)[8], Eugen Simion (1981)[9], Mircea Opriţă (2007)[10] sau Cornel Robu (2008)[11]. Fiecare dintre acriticii pomeniţi a identificat nu scrieri SF propriu-zise, ci teme şi sugestii ale genului, aflate mai degrabă la confluenţa cu fantasticul, magicul ori chiar în orizont mitic. Abordarea mai degrabă reţinută este firească, deoarece pare cumva o impietate (şi o probă de neseriozitate!) a-l încadra pe destoinicul şi sobrul savant istoric al religiilor în limitele unui gen riscant, dacă nu marginal, cum este cel SF. Desigur, venind dinspre acest domeniu, Cornel Robu şi Mircea Opriţă se dovedesc mai insistenţi, argumentând cu mai mult curaj în acestă direcţie. Însă ceea ce pare mai cosntrângător din punct de vedere SF se arată foarte fertil din perspectivă postumanistă!

[1] Archaeologies of Future. The Desire Called Utopia and Other Science Fictions, Verso: Londra, 2005, p 119.

[2] Apărută în volumul La țigănci și alte povestiri, Editura pentru literatură, București, 1969, cu un studiu introductiv semnat de Sorin Alexandrescu.

[3] Lucian-Vasile Szabo, „Postumanul: de la boală la sfârșitul lumii”, http://helionsf.ro/arhiva/posumanul-de-la-boala-la-sfarsitul-lumii/

[4] Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, ediție revăzută și augmentată, traducere de Florin Chirițescu și Dan Petrescu, cu o scrisoare de la Mircea Eliade și o postfață de Sorin Antohi, Editura Nemira, București, 1995, pp. 234-235.

[5] Elizabeth . R. Baier, The Golem Redux: From Prague to Post-Holocaust Fiction, Wayne State University Press, Detroit, 2012, p. 68.

[6] Cuvânt înainte la În curte la Dionis, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1981, p. 5..

[7] „Dialectica fantasticului”, prefaţă la Mircea Eliade, La ţigănci şi alte povestiri, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969.

[8] Literatura SF, Editura Univers, Bucureşti, 1980.

[9] „Nivelele textului mitic”, postfaţă la Mircea Eliade, În curte la Dionis, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1981.

[10] Istoria anticipaţiei româneşti, Editura Feed Back, Iaşi, 2007.

[11] Scriitori români de science fiction, Editura Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2008.