Bliss de/din Gaia

Postumanismul poate fi analizat în funcție de persoane și de interacțiunea dintre ele. Când un individ își pierde din însușirile care îl dădeau aspectul și comportamentul uman el ajunge un exclus. Comunitățile, mai mari sau mai mici, nu acceptă excepțiile, nu acceptă monștrii. Când mai mulți indivizi dobândesc însușiri (caracteristici) care îi diferențiază de majoritate, ei și grupurile lor pot fi excluși, marginalizați, supuși unor represiuni (legale uneori!) greu de imaginat. Totul până când se atinge masa critică, adică grupurile de marginali devin suficient de numeroase și de puternice pentru a putea riposta eficient. Atunci este război ori o pace dificilă. Cu timpul, pot exista reconcilieri și o conviețuire pașnică pe timp îndelungat. Iar grupurile acestea sunt legate prin rețele sociale, prin comunitatea de idei, de convingeri, de interese.

În acest context poate fi analizat un alt tip de postumanism, este cel al conștiinței colective sau universale, uneori printr-o legătură biologică. Înfățișările sunt diverse, însă reprezentative, chiar prin prisma diversității, mi se par Solaris, din romanul cu același nume de Stanislav Lem, și personajul planetar Gaia, din scrierile lui Isaac Asimov. Sunt două tipuri de conștiințe planetare, cu aparență umană, înfățișate însă în registru postumanist. În romanul Foundation and Earth, Isaac Asimov își trimite eroii în căutarea miticului Pământ, despre el existând doar informații vagi, totul părând mai degrabă ficțiune, aceasta fiind însă una dintre caracteristicile acestui conținut de comunicare care este mitul.

Bravul comandant Trevize crede că îl poate găsi și pornește în aventură, însoțit însă de câțiva companioni, cel mai apropiat fiind Janov Pelorat. În ceilalți era mai puțină încredere, însă foarte suspicos va fi față de blânda și foarte atenta Bliss, iubita lui Pelorat. Bliss este locuitoare-parte integrantă a planetei-creier și trup Gaia. Simplificând, ideea este că fiecare simte emoțiile celorlanți, le gândește gândurile și le păstrează amintirile. Rămân însă persoane bine definite individual. Însă nu doar conștiințele umane (pleonasmul este necesar în acet caz) sunt legate în acest roman, ci și cele materiale, ale elementelor inerte, care rezonează mental cu întregul. Bliss îi explică lui Trevize fenomenul astfel: ”On Gaia, however, said Bliss, all atoms are also continually part of higher planetary consciousness of which you know nothing.”[1] Este un postumanism al concatenării, o juxtapunere și o expansiune a umanului prin augmentare. Ființa umană nu-și pierde caracteristicile individuale, ci își adaugă capacitatea de a contribui la o conștiință comună, un organism social foarte evoluat.

Mai înainte a fost Solaris

Fără să se refere direct la Asimov, teoretizând însă relația Gaia – Earth (Terra), Francesca Ferrando reintroduce, într-o abordare critică esențială privind postumanismul și mediul, imaginea pământului ca organism, ca totalitate integratoare a existențeței umane pe Pământ[2]. În mitologia greacă, Gaia este mai mult decât planeta Pământ. Este considerată mama primordială, cea care a dat naștere zeilor primordiali. Este înfățișată ca o femeie puternică, și frumoasă, și maternă. În aceste condiții, ne este mai ușor să ne imaginăm o relație specială, subiectivă, de ordin filial, între oameni și planeta lor. Pe Gaia imaginată de Asimov, gradul de integrare este extrem de ridicat, simbioza fiind în primul rând de natură mentală, a conștiinței comune, inclusiv cu mineralele planetei, ba chiar și cu excrețiile. Ceilalți umani sunt individuali, nu se pot racorda la fluxul conștiinței de pe Gaia[3]. Din acestă cauză, ei pot fi periculoși pentru Gaia. Acest tip de amenințare, prezent la Asimov într-o operă de ficțiune, este identificat de F. Ferrando în relația dificilă pe care o au oamenii în prezent cu propria planetă, comportamentul lor fiind asemuit cu cel al paraziților ce-și ucid gazda[4].

Este posibil ca Asimov să se inspirat într-o anumită măsură din romanul Solaris, semnat de Stanislaw Lem. Apărut în poloneză, în 1961, Solaris a cunoscut o primă ediție în engleză în 1970[5], fiind o carte apreciată (și) peste ocean, în ciuda faptului că a fost o versiune care l-a nemulțumit pe autor. Diferențele sunt însă majore. În primul rând, Lem a lăsat misterul să dăinuie. Deși a sugerat un creier imens, până la final nu ne putem da seama dacă este și o conștiință. Evident, oceanul capabil să raționeze, chiar și într-un mod rudimentar, este profund neuman. Interacțiunea cu astronauții pământeni este unilaterală și oarecum brutală, căci înțelesul acțiunilor lui rămâne aproape imposibil de cuprins și explicat. Oceanul văzut ca un creier imens din Solaris a devenit un exemplu pentru modalitățile prin care elementele neumane, nepământene și/sau străine pot genera efecte postumane. Pământenii sosiți pe planetă sunt supuși unor acțiuni de relevare a unor amintiri refulate, fiind chemați să trăiască (re)întâlniri cu persoane decedate. Li se creează o realitate (evident postumană), imposibilă în mod obișnuit pe Terra.

Este posibil ca Isaac Asimov să fi cunoscut și alte scrieri pe această temă. Ideea conexiunii mentale dintre oameni, ducând la o memorie comună și la un mod de a simți integrat, adică un sistem de comnicare ubicuu, prin învățarea unor modalități de transmitere a informațiilor de la un creier la altul era descrisă de Paul Churchland în 1981, într-un număr din Journal of Philosophy. Autorul pornea de la o afecțiune, o lipsă, înregistrată la unii nou-născuți. Aceștia nu au corpus calossum, adică materialul de legătură între cele două emisfere celebrale, acesta fiind canalul de comunicare între ele. Totuși, la persoanele respective cele două emisfere învață să comunice fără acest canal biologic. Extrapolând aceste date de ipoteză științifică SF, Churchland este de părere că și creierul uman, ca întreg, poate dobândi abilitatea de a comunica cu alte creiere, pur și simplu citind unul în celălalt, printr-un fel de telepatie, pe care însă filosoful nu o numește ca atare[6]. Mergând mai departe cu raționamentele lui, autorul formulează cât se poate de serios ipoteza unei comunicări telepatice între membrii unor comunități, exemplele date fiind ale echipelor de hochei, corpurile de balet și echipele de cercetători. Pentru ca această integrare comunicațională să se întâmple, filosoful propune ideea pur science fiction a implantării în creier a unui convertor, capabil să capteze „simfonia activității neuronale”.[7] Acest scenariu postuman ține deocamnată de ficțiune, însă David Roden crede că premisele pentru a deveni realitate există deja, printr-o protezare (neoroprotezare, de fapt) de tip BMBIs (Brain – Machine – Brain Interfaces)[8].

[1] Isaac Asimov, Foundation and Earth, Bantam Books, New York, 1986, p. 42.
[2] Francesca Ferrando, 2016, ”The Party of the Anthropocene. Post-humanism, Environmentalism and the Post-anthropocentric Paradigm Shift”,  Relations, 4 (2), pp. 158-173.
[3] Isaac Asimov, op. cit., p. 70.
[4] Francesca Ferrando, op. cit.
[5] Stanislaw Lem, Solaris, Walker and Co, New York, 1970. Nemulțumirile față de această ediție sunt date e faptul că traducerea s-a făcut după versiunea în franceză, deci nu direct din ploneză.
[6] Paul Churchland, Eliminative Materialism and the Propositional Attitudes, The Journal of Philosophy, Vol. 78, No. 2. (Feb., 1981), pp. 67-90.
[7] Idem.
[8] David Roden, Posthuman Life. Philosophy at the Edge of the Human, Routledge, New York, 2015, p. 4.