La 25 octombrie 1593, un soldat spaniol care făcea de gardă la palatul guvernatorului din Manila (oraş fondat în 1571, când trupele lui López de Legazpi cuceriseră Insula Luzon, cea mai importantă din ar­hi­pe­lagul filipinez), se apropia de jumătatea rondului său. Era noapte şi, ajungând în zona întunecată dintre două bastioane, omul a avut o ezitare, căci localnicii erau ostili invadatorilor chiar şi după două decenii de ocu­paţie. A grăbit pasul şi, dând ocol ultimului contrafort s-a pomenit, brusc, într-o stradă necunoscută, a unui oraş necunoscut. În spatele său nu mai era palatul-fortăreaţă, ci un şir de case din piatră, cu o arhitectură cum nu văzuse vreodată, în Europa sau în Asia. Soldatul a luat-o la fugă pe străzi, îngrozit, prin oraşul cufundat într-o noapte asemănătoare şi totuşi altfel decât cea lăsată în urmă – mai toridă, mai uscată, lipsită de umezeala sufocantă a arhipelagului filipinez în sezonul secetos.

După un timp s-a oprit în faţa unui palat cu aspect familiar, ridicat pe o fundaţie piramidală, din dale imense de piatră. Deasupra flutura un steag neclar în întune­ric, însă la intrare erau oameni purtând, liniştitor, unifor­mele şi culorile Spaniei. Soldatul s-a prăbuşit înaintea lor, extenuat. Tremura tot şi, când i-a întrebat unde se află, cei din gardă au izbucnit în râs: cât vin băuse în seara aceea? Era în Mexico… capitala fostului imperiu aztec, cucerit în 1519-1521 de Hernando Cortez, şi a Viceregatului Noii Spanii, înfiinţat în 1535 pentru a uni Mexicul şi America Centrală sub autoritatea coroanei spa­niole! Iar acela era palatul viceregelui…

Apoi, treptat, comandantul companiei care păzea poarta a început să vadă că… nimic nu era cum ar fi trebuit să fie la străinul apărut din noapte. Vorbea spa­niola, purta coif şi archebuză spaniolă, dar în loc de pla­toşă avea o tunică groasă, făcută din straturi succesive de postav prinse între ele cu bumbi de alamă (uniformă tipică pentru conquistadorii care luptau în junglele tro­picale, însă părând de-a dreptul stranie celor staţio­naţi în platourile, munţii sau marile oraşe mexicane). Iar omul nu era beat, ci se afla într-o stare de surescitare vecină cu nebunia şi povestea cum se pome­nise dintr-un continent într-altul, parcurgând… câţiva metri de spaţiu întunecat. Mai mult, le-a strigat că Excelenţa Sa, gu­vernatorul Filipinelor, Don Gomez Perez das Marinas, fusese asa­sinat cu o noapte înainte, de nişte necunos­cuţi care îl hăcuiseră cu securea!

În zori, soldatul a fost dat pe mâna Inchiziţiei – singura „competentă“ să scoată „adevărul“ de la nebuni, posedaţi de diavol ori adepţi ai magiei negre. Dar nici sub tortură străinul nu şi-a schimbat declaraţiile, sus­ţinând că este nevinovat.

Şi, după câteva luni, când vestea morţii guvernatorului Filipinelor, la data, ora şi în condiţiile descrise de prizonier avea să ajungă în Mexic, închizitorii s-au văzut nevoiţi să-l elibereze, invocând un „miracol al îngerilor ce l-au purtat peste ocean tocmai din îndepărtata colonie a Majestăţii Sale“. Între timp, datorită „tratamentului“ de care avusese parte, vestitorul a înnebunit cu adevărat…

Incidentul şi soarta nefericitului soldat i-au atras atenţia cronicarului spaniol Raul de Torres y Mendez, fiind consemnate atât în „Cronica Mexicana“ (1601), cât şi într-o scrisoare către prietenul său, celebrul scriitor Lope de Vega Carpio. Însă… ce s-a întâmplat, de fapt? Era conquistadorul – pe care de Torres nu îl identifică, dar o altă sursă îl numeşte Gil Perez – un vi­zionar cu puteri telepatice ieşite din comun? A păşit el într-un „tunel de vierme“, care făcea însă legătura între două puncte de pe Terra?