I. O trecere în revistă ca o formă de bun venit.

Într-o noapte de vară, un bărbat stătea în vârful unui deal scund, de unde priveliștea se deschidea către păduri și câmpii. După luna aflată la mică înălțime, către vest, putea ști ceea ce nu putea cunoaște în alt mod: era perioada de dinaintea ivirii zorilor. O ceață subțire se întindea deasupra pământului, acoperind în parte zonele joase ale reliefului, pentru ca la înîlțimea copacilor să se adune în valuri bine conturate către cerul senin. Două sau trei clădiri de la ferme erau vizibile prin pâclă, dar, cum era firesc, niciuna dintre ele nu era luminată. În mod clar, de niciunde nu venea vreun semn ori vreo sugestie de viață, cu excepția unui îndepărtat lătrat de câine, iar aceasta, cu repetarea lui mecanică, contribuia mai degrabă la accentuarea liniștii din cadru decât să o fisureze.

Bărbatul a examinat curios toate laturile, ca unul ce era familiar cu împrejurimile, dar căruia îi era imposibil să fixeze locul cu exactitate în ordinea lumii. Este, probabil, ceea ce trebuie să facem când, ridicându-ne din morți, așteptăm judecata de apoi.

La două-trei sute de metri depărtare era un drum drept, strălucind cretos în lumina lunii. Încercând să-și dea seama unde se află, ca un cercetaș ori ca un marinar, s-ar putea spune, omul și-a trecut privirea încet peste elementele conturate, și, la vreo jumătate de kilometru sud de punctul unde se afla, a zărit, gri-palid prin ceață, un grup de călăreți îndreptându-se spre nord. În urma lor veneau  alți bărbați pe jos, mărșăluind în coloană, cu carabinele pe umăr. Se mișcau încet și în liniște. A venit un alt grup de călăreți și un alt regiment de infanterie. Apoi încă unul, și încă unul, totul într-o mișcare continuă către punctul unde se afla acel bărbat, trecând de el și mergând mai departe. A urmat o baterie de artilerie, cu tunarii cățărați pe armele acoperite ori pe lăzile cu muniție. Iar toată această procesiune venea din zona întunecată din sud și se pierdea în obscuritatea dinspre nord, fără să se audă vreo vorbă, niciun nechezat, niciun zgomot de roată.

Omul nu putea înțelege. S-a gândit că a surzit. A vorbit cu voce tare și și-a auzit glasul, însă ceva nu era în regulă, iar aceasta l-a alarmat: ceva îi zgâria urechea în mod neobișnuit, după timbru și după cum suna. Dar nu era surd, ceea ce era suficient pentru moment. Atunci și-a amintit de un fenomen natural, cunoscut sub numele de halou acustic. Dacă stai în raza unui astfel de halou acustic mereu va fi o direcție de unde nu vei auzi nimic. În bătălia de la Gaines’s Mill, una dintre cele mai sângeroase confruntări din Războiul Civil, cu o sută de tunuri puse la lucru, observatorii aflați la o milă și jumătate în partea opusă a Văii Chickahominy, nu auzeau nimic venind de la ceea ce vedeau foarte clar. Bombardamentul de la Port Royal, auzit și simțit la St. Augustine, la 150 de mile spre sud, nu se putea auzi la două mile către nord, deși atmosfera era liniștită. Cu câteva zile înainte de predarea trupelor la Appomattox duruiala încleștării dintre trupele comandanților Sheridan și Pickett a rămas necunoscută comandantului întârziat, aflat la o milă în spatele propriei linii.

Dar aceste circustanțe îi erau necunoscute celui despre care scriem aici, însă unuia mai atent nu-i puteau scăpa acest lucru. Era profund neliniștit, însă din alt motiv decât liniștea neobișnuită a acelui marș în lumina lunii.

— Doamne Dumnezeule! a șoptit către sine – și din nou a fost ca și cum altcineva î-ar fi exprimat gândul. Dacă toată această mulțime este ceea ce cred eu că este, înseamnă că am pierdut bătălia, iar ei se retrag către Nashville!

Atunci i-a trecut prin cap ceva, ca o presimțire, cum că s-ar afla într-o mare primejdie, ceva ce cu un alt cuvânt putem numi teamă. S-a retras repede în umbra copacilor, pe când tăcutele batalioane continuau să treacă încet prin ceață. Răceala unei pale de vânt l-a lovit în ceafă și l-a făcut să-și îndrepte atenția înspre colțul de unde venea. Întorcându-se către est, a văzut o lumină la orizont, primul semn al zilei ce se năștea. Adică ceva ce i-a crescut starea de neliniște.

— Trebuie să plec departe de aici, s-a gândit. Altfel voi fi descoprit și prins.

A ieșit din întuneric și a luat-o rapid către răsărit. Când a ajuns în siguranță, într-un pâlc de cedri, a privit înapoi. Toată coloana dispăruse din cadru. Doar drumul acela drept și alburiu se întindea dezolant de gol în lumina lunii! Confuz mai înainte, acum era deosebit de uimit. Ce mișcare rapidă la o armată atât de lentă! Era ceva ce nu putea pricepe. Minut după minut a trecut fără șă-și dea seama, căci pierduse noținea timpului. Căuta cu disperare o explicație pentru misterioasa dispariție, dar căuta în van. Când în sfârșit a reușit să se smulgă din aceste cugetări discul soarelui era vizil peste dealuri. Însă și în aceste împrejurări nu a putut să se lumineze mai mult decât o făcea lumina zilei. A înțeles că era în continuare, ca mai înainte, învăluit de neputința de a înțelege.

În toate părțile se găseau câmpuri cultivate, care nu arătau niciun semn al războiului și ale ravagiilor făcute de el. Din coșurile fermelor se ridica un fum albastru subțire, semnalizând pregătirile făcute pentru o zi obișnuită. Evidențiindu-și instinctul imemorial de a lătra la lună, un câine însoțea un negru, care mergea cu o turmă de catâri la adăpătoare, iar câinele își făcea datoria dând târcoale cu repeziciune. Eroul acestei povestiri privea ca prostul la această scenă pastorală, ca și cum nu mai văzuse astfel de imagini toată viața lui. Și-a dus atunci mâna la cap și și-a trecut-o prin păr pipăind, ca apoi să-și examineze palma, ca și cum era sigurul lucru pe care-l putea face. Căpătând încredere după această activitate, a luat-o către drum.

II. Când îți pierzi viața consultă un medic

Doctorul Stilling Malson, din Murfreesboro, se dusese să vadă de un pacient aflat la șase sau șapte mile depărtare, în drumul spre Nashville, și a răams cu el toată noaptea. La răsărit și-a încălecat calul și a pornit spre casă, așa cum era obiceiul medicilor în acel timp și în acea regiune. Ajuns în apropierea câmpului de luptă de la Stone’s River, bărbatul s-a apropiat de el dintr-o latură și l-a salutat după tipicul militar, ducând mîna dreaptă la borul pălăriei. Însă pălăria nu era una militară, pe el nu avea uniformă și nici postura nu era una soldățească. Doctorul a dat din cap cum fac civilii, gândind că salutul neobișnuit al omului era probabil un semn de respect în acele împrejurimi istorice. Și cum străinul dădea semne că vrea să stea de vorbă cu el, a tras de hățuri și s-a oprit așteptând.

— Domnule, a început străinul cu aspect de civil, probabil că ești un inamic.

— Sunt medic, a venit replica binevoitoare.

— Mulțumesc, a spus celălalt. Sunt locotenent în statul major al generalului Hazen. A făcut o scurtă pauză, s-a uitat scurt către persoana cu care stătea de vorbă și a adăugat: în Armata Federală.

Doctorul a dat din nou din cap.

— Cu respect te rog, a continuat celălalt, să-mi sspui ce s-a întâmplat aici. Unde sunt armatele? Cine a învins în această bătălie?

Medicul a căutat către interlocutor curios, cu ochii pe jumătate închiși. După această examinare profesională și cum tăcerea se prelungea nepoliticos, a spus zâmbind:

— Scuze, dar am nevoie de o informație înainte de toate: ești cumva rănit?

— Nimic serios, după cum pare.

Omul și-a scos acea pălărie deloc militară, și-a pus mâna pe creștet, și-a trecut-o prin păr, ca apoi să o retragă și să-și examineze palma cu mare atenție.

— Am fost lovit de către un glonte și am căzut inconștient. Dar a fost doar dâra luminoasă, pentru că nu am dat de sânge și nici nu am simțit durerea. Nu am să te deranjez pentru o consultație, dar ești bun să mă direcționezi către comandament, către cel al Armatei Federale, dacă știi?

Iarăși, medicul nu a replicat imediat. A încercat să-și amintească ce era scris în cărțile lui de specialitate, ceva despre identități pierdute și despre efectul familiar al unor evenimente readuse în actualitate. L-a privit lung în față și a precizat:

— Locotenente, nu esti îmbrăcat în urniforma armatei tale și a rangului tău.

La aceasta, bărbatul s-a holbat la efectele lui civile, și-a ridicat din nou ochii și a spus, după un moment de ezitare:

— E adevărat. Nu mai înțeleg nimic…

Continuând să-l examineze cu atenție, dar cu o umbră de simpatie, omul de știință a început să-l chestioneze:

— Ce vârstă ai?

— 23, dacă are ceva de a face cu asta.

— Nu arăți de vârsta asta. Mi-ar fi fost greu să ghicesc câți ani ai.

Bărbatul dădea semne de impacientare.

— Nu ar trebui să discutăm despre asta, a replicat. Vreau să știu ce-i cu trupele. Doar cu două ore în urmă am văzut coloane de militari mergând spre nord pe acest drum. Precis te-ai întâlnit cu ei. Fii atât de bun și spune-mi ce culoare aveau uniformele lor, pentru că eu nu am putut să-mi dau seama și nu vreau să dau de alte necazuri mai încolo.

— Ești chiar atît de sigur că i-ai văzut?

— Dacă sunt sigur? Pe Dumnezeu, domnule, că i-aș fi putut număra!

— Da, chiar așa? a răspuns doctorul, amintindu-și amuzat că și el se putea compara cu vorbărețul bărbier din 1001 de nopți. Da, este foarte interesant, dar eu nu am întâlnit detașamentele…

Omul l-a privit cu răceală, da parcă ar fi observat și el asemănarea cu pomenitul bărbier.

— Este foarte clar că nu vrei să mă ajuți, a spus. Domnule, poți să te duci dracului!

S-a întors și s-a îndepărtat, mergând mai degrabă aiurea, tăind pajiștea jilavă, supravegheat în liniște, cu un sentiment de oarecare vinovăție, de fostul companion aflat în șa până când a dispărut după un pâlc de copaci.

III. Pericolul de a privi în oglinda apei

După ce a părsit drumul, bărbatul a lăsat și cărarea, mergând mai departe dezordonat, dând semne vizibile de oboseală. Părea să nu țină cont de ea, îar vorba lungă a acelui doctor de țară l-a determinat să caute o explicație. După ce s-a așezat pe un pietroi și-a pus o mână pe genunchi, l-a dezvelit și l-a examinat. Era chircit și descărnat. Atunci și-a dus mâinile la față. Era zbârcită și plină de riduri. Ce ciudat! O atingere ușoară de glonte și o scurtă stare de inconștiență nu puteau provoca un asemenea dezastru!

— Poate că am stat mult timp în spital, a spus tare. Dar ce prost mai sunt! Lupta a fost în decembrie, iar acum este vară! A început să râdă. Nu este de mirare că tipul acela m-a crezut un nebun rătăcit. Dar greșea, deoarece sunt doar un bolnav externat.

La mică distanță, pe o suprafață plană de pământ din care se vedea un zid de piatră i-a atras atenția. Fără ceva clar în minte s-a ridicat și s-a apropiat. La interior era un pătrat, un monument din piatră prelucrată sumar. Devenise cenușiu de trecerea anilor, cu lăcașuri tăiate de scurgerea apei, cu zone acoperite de mușchi și licheni. Printre blocurile masive de piatră se vedeau încrengături de ierburi, ale căror rădăcini le împingeau la o parte. Ca răspuns la provocarea venită din partea acestei ambițioase structuri, Timpul și-a pus amprenta lui distrugătoare pe ea, amenințând ca în curând să o facă „una cu Ninive și Tyrul”. A iscodit inscripția aflată pe o latură pentru a găsi un nume familiar. Tremurând de emoție, și-a ridicat trupul peste zid și a citit:

Brigada lui Hazen
În memoria soldaților căzuți
la Stone River
în 31 decembrie 1862.

Bărbatul s-a retras de pe zid tulburat și cu o stare de rău. Cam la o întindere de mână se găsea o groapă, plină de la ploile din ajun, un ochi cu apă curată. S-a târât într-acolo, ca să se revigoreze, folosindu-se ca să înainteze de mâinile-i tremurânde. Capul i-a ajuns deasupra apei și atunci și-a văzut chipul reflectat ca într-o oglindă. A urlat cât a putut de tare. Brațele i s-au înmuiat. A căzut cu fața în jos în băltoacă jelind viața cei fusese irosită de o altă viață.

Traducere de Lucian-Vasile Szabo