Între Auburn și Newcastle, mergând la început pe un mal al râului, iar apoi pe cealălalt, drumul ocupă tot spațiul unei trecători, fiind pe jumătate tăiat din marginea dealurilor, iar pe jumătate construit din bolovanii aduși acolo din albia râului de către mineri. Dealurile sunt împădurite, iar trecătoarea merge șerpuit. În nopțile întunecate este necesar să se înainteze cu grijă, pentru că există pericolul de a cădea în apă. Noaptea de care îmi amintesc acum era benznă, râul curgea vijelios, crescut de la furtuna din ajun. Călătoream dinspre Newcastle și mă aflam cam la o milă de Auburn, în partea cea mai întunecată și îngustă a trecătorii, privind scrutător în fața cailor pentru a păstra calea. Pe neașteptate, am zărit un bărbat foarte aproape de botul cailor, iar atunci am tras de hățuri cu o smucitură și m-am oprit aproape de apariția aceea.

— Îmi cer scuze, domnule, am spus, dar nu v-am văzut.

— Ba chiar nu trebuia să te aștepți să mă vezi, mi-a replicat civilizat bărbatul, apropiindu-se de marginea trăsurii, iar zgomotul făcut de râu m-a împiedicat pe mine să te aud.

Atunci am recunoscut vocea, deși trecuseră cinci ani de când nu o mai auzisem. Nu eram mai deloc bucuros să o aud din nou.

— Cred că dumneata ești doctorul Dorrimore, am spus.

— Iar dumneata ești bunul meu prieten domnul Manrich. Sunt mai mult decât bucuros să te văd. Având în vedere, a adăugat cu un râs plăcut, faptul că mergem pe același drum, mă aștept să mă inviți să o facem împreună.

— Invitație pe care o fac din toată inima. Acest lucru nu prea era adevărat.

Doctorul Dorrimore mi-a mulțumit și s-a așezat alături de mine, iar eu am pornit cu grijă mai departe. Fără tăgadă, era o închipuire, dar acum mi se pare că distanța rămasă am parcurs-o de parcă am fi trecut printr-o ceață rece, că răceala aceasta mă afecta, că drumul era mai lung decât îl știam și că orașul în care am ajuns se arăta trist, amenințător și dezolant. Trebuie să fi fost seara devreme, căci nu îmi amintesc de nicio lumină prin case, iar străzile erau pustii. Dorrimore mi-a explicat după un timp cum se făcea că era acolo și unde a fost în anii trecuți de când nu-l mai văzusem. Îmi amintesc de un lucru din poveste, dar nu mai multe din întâmplările povestite. Peregrinase prin alte țări și revenise, doar asta mi s-a fixat în memorie și doar acest lucru îl știu. Deși nu-mi amintesc să fi spus și eu ceva, mă gândesc că am făcut-o. Un lucru îmi este foarte clar: prezența acelui bărbat lângă mine îmi era straniu de neplăcută și mă îngrijora. Atât de ciudată era că atunci când am ajuns la lumina lămpilor de la Putnam House am simțit foarte clar că am scapat dintr-un mare pericol, de o amenințare foarte specială. Dar profunzimea acestor trăiri s-a mai domolit atunci când am aflat că doctorul Dorrimore locuia în același hotel.

 

II

Ca o scuză incompletă pentru emoțiile încercate de mine cu referire la doctorul Dorrimore trebuie să relatez pe scurt circumstanțele întâlnirii noastre cu câțiva ani în urmă. Într-o după amiază, câțiva bărbați, eu fiind unul dintre ei, ne aflam în biblioteca de la Bohemian Club din San Francisco. Discuția a fost orientată către subiectul mâinilor pricepute și îndemânării de care dădeau dovadă prestidigitatorii, cu trimitere la unul dintre ei, care avea un spectacol la teatrul local.

— Aceste persoane păcălesc lumea de două ori, a susținut unul dintre participanți. Ei nu pot face nimic valoros, nici măcar ceea ce un prostănac poate face. Orice jongler ambulant indian îi poate face să arate ca niște rătăciți.

— La ce te referi? a întrebat cineva, aprinzându-și o țigară.

— Spre exemplu, toate trucurile lor atât de obișnuite: să arunce obiecte în aer, obiecte care nu se mai întorc; să facă plantele să înverzească în locuri goale alese de spectatori, acestea să crească rapid și să răspândească parfum; să pună un bărbat într-un coș de răchită, să-l străpungă de mai multe ori cu sabia, pe când bărbatul strigă și sângerează, iar apoi coșul să fie deschis și să se vadă că nu e nimeni înăuntru; să arunce în sus capătul liber al unei scări de mătase, să urce pe ea și să se facă nevăzut.

— Dar nu are niciun sens, am replicat, mă tem că destul de necivilizat. În mod sigur nu crezi în astfel de lucruri?

— Evident nu. Le-am văzut de prea multe ori.

— Eu cred, a făcut un jurnalist cu faima locală de reporter pitoresc. Am relatat foarte des despre astfel de întâmplări, dar nicodată nu am observat ceva care să-mi schimbe opinia. Deci, domnilor, am propria mea părere despre aceasta.

Nimeni nu a râs. Toată lumea se uita la ceva din spatele meu. Sucindu-mă în scaun, am văzut un bărbat în ținută de seară care tocmai intrase în încăpere. Avea chip măsliniu, aproape negru, cu o față ascuțită, cu gura înconjurată de o barbă neagră, o chică neagră cam în dezordine, un nas proeminent și niște ochi lipsiți de expresie, ca ai unei cobre. Cineva din grup s-a ridicat și l-a prezentat a fi doctorul Dorrimore, din Calcutta. Atunci când fiecare dintre noi i-am fost prezentat, el s-a înclinat adânc, după obiceiul oriental, dar fără profunzimea specifică Orientului. Zâmbetul lui mi-a lăsat impresia unei personae cinice și ascunse. Întreaga lui apariție o pot descrie ca dezagreabilă. Prezența lui a orietat discuția în altă direcție. El a vorbit puțin. Nici nu-mi amintesc ceva din ceea ce a spus. Am reținut timbrul special și melodios al vocii, la fel de neatrăgătoare ca și zâmbetul ori privirea. După câteva minute, m-am ridicat să plec. S-a ridicat și el și și-a pus pelerina.

— Domnule Manrich, a spus, avem același drum.

— Mi-ar face plăcere compania dumneavoastră, am făcut cu voce tare, deși cu puțin înainte îmi trecuse prin minte: „Diavole împelițat! De unde știi tu care este drumul meu?”

Am părăsit clădirea împreună. Nicio trăsură nu se afla la vedere, tramvaiele erau retrase în depou, dar era lună plină, iar aerul rece al nopții era plăcut. Am luat-o la deal pe strada California. Am apucat-o pe calea mea, cu gândul că, normal, el o va lua în altă direcție, către unul dintre hoteluri.

— Așa-i că nu crezi ce se spune despre scamatorii hinduși? a început el abrupt.

— De unde știi asta? am întrebat.

Fără să răspundă, și-a pus ușor una din mâini pe brațul meu, iar cu cealaltă a fixat o piatră din fața noastră din pavajul trotuarului. Acolo, chiar aproape de picioarele noastre, zăcea trupul unui bărbat mort, cu fața în sus, palidă în lumina lunii! O sabie ce avea mânerul împodobit cu pietre prețioase îi era bine înfiptă în piept. O baltă de sânge se aduna între pietrele trotuarului.

Îngrozit, am început să tremur. Nu doar de ce am văzut, dar și din cauza împrejurărilor în care s-a întâmplat. M-am gândit că mi-am trecut ochii de mai multe ori către deal, către toate marginile trotuarului, de la o stradă la alta. Cum au putut ei să fie atât de insensibili și să nu observe un lucru atât de evident în lumina albă a lunii?

Când simțurile mele au început să se limpezească, am observant că leșul era în haine de seară. Pelerina era desfăcută larg, lăsând să se vadă sacoul, cravata albă și deschizătura largă a cămășii, prin care era înfiptă sabia. Și, groaznică descoperire, figura, cu excepția palorii, era cea a companionului meu! Erau, în cele mai mici amănunte, ținuta și înfățișarea doctorului Dorrimore însuși. Surprins și înspăimântat, mi-am întors privirea către bărbatul cel viu. Dar acesta nu se vedea nicăieri, iar atunci, și mai terorizat, m-am îndepărtat de acel loc, la vale, către locul de unde venisem. Nu am apucat să înaintez prea mult, când o mână puternică m-a prins de umăr și m-a ținut în loc. Aproape că am urlat de spaimă, deoarece mortul, cu sabia încă înfiptă în piept, stătea lângă mine! Și-a tras sabia cu mâna liberă, apoi a aruncat-o departe de el. Lumina lunii a sclipit în nestematele cu care era bătut mânerul și partea netăioasă a lamei. A căzut cu zgomot pe trotuar și a dispărut. Omul, și mai întunecat la înfățișare ca mai înainte, mi-a slăbit umărul din strânsoare și m-a privid cu acea considerație cinică observată la el și atunci când ne-am întâlnit prima dată. Nu murise nimeni acolo, după cum mi-am dat seama. Mi-am întors capul și am văzut suprafața albă a caldarâmului, de la o stradă la alta, fără nimic care să o întrerupă

— Diavole, ce este cu toate aceste lucruri fără sens? l-am atacat fioros, deși vlăguit și tremurând din tot trupul.

— Este ceea ce putem numi o scamatorie, a răspuns cu un râs luminos și puternic. S-a întors atunci și a luat-o pe strada Dupont, iar de atunci nu l-am mai văzut până nu l-am întâlnit din nou în trecătoarea Auburn.

 

III

În ziua de după cea de a doua mea întâlnire cu doctorul Dorrimore nu am apucat să-l văd, iar recepționerul de la Putnam House mi-a explicat că o mică indispoziție îl reținuse în cameră. Mergând în acea după-amiază la gară, a fost ceva ce m-a făcut fericit, adică neașteptata sosire a domnișoarei Margaret Corray, cu mama ei, din Oakland.

Aceasta nu este o poveste de dragoste. Eu nu sunt un povestitor, iar o dragoste ca aceasta nu poate fi descrisă într-o literatură dominată și acaparată de tirania calpă a stilului epistolar ce preamărește Tânăra Fată. Apăsată de tirania inadecvată acestui concept al Tinerei Fete, sau mai bine spus sub controlul acestui fals Minister al Cenzurii, care o pune în brațele propriei slăbiciuni, dragostea își vede acoperite focurile-i sacre. Și, fără să-și dea seama, Morala își dă duhul, leșinată după hrana bine aleasă și apa curată a pudicei dorințe.

Să spunem doar atât, că eu și domnișoara Corray eram logodiți și urma să ne căsăstorim. Ea și mama ei s-au îndreptat către hotelul în care locuiam și eu, iar pentru două săptămâni am putut să o văd zilnic. Deși am fost foarte fericit, trebuie neapărat să spun că singurul motiv de supărare în acele zile pline de bucurie a fost prezența doctorului Dorrimore, pe care m-am simțit obligat să-l prezint celor două doamne.

După ele, doctorul era un răsfățat al soartei. Ce puteam să spun? Nu aveam nimic să-i reproșez. Manierele lui erau în întregime cele ale unui domn cultivat și rafinat, iar pentru femei bărbatul manierat este cu adevărat bărbat. O dată sau de două ori, atunci când am văzut-o pe domnișoara Corray la plimbare cu el, am fost furios, iar o dată am fost atât de indiscret că am protestat. Întrebat despre motiv, nu am fost capabil să dau unul, ca apoi să-mi cadă greu faptul că am văzut în ochii ei o umbră de îngrijorare față de rătăcirea unei minți geloase. Cu timpul, am devenit morocănos și nesociabil, iar ca să-mi revin din această stare am decis ca în ziua următoare să mă întorc la San Francisco. Dar despre aceasta, desigur, nu i-am spus nimic.

 

IV

Era în Auburn un vechi cimitir abandonat. Se afla situate aproape de inima orașului, iar noaptea devenea un loc teribil, unde omul putea încerca emoții extreme. Marginile locurilor funerare erau căzute, întrerupte ori dispărute cu totul. Multe dintre morminte erau distruse, căci printre ele crescuseră pini viguroși, ale căror rădăcini profanaseră locurile. Pietrele funerare erau căzute și sparte în bucăți. Tufele acopereau locurile, gardul era și el dus demult, iar vacile și porcii rătăceau pe acolo la voia întâmplării. Locul era o dezonorare a vieții, o lipsă de respect pentru moarte și o blasfemie față de Dumnezeu.

Seara zilei în care am luat acea decizie nebunească de a mă îndepărta furios de ceea ce îmi era drag m-a găsit într-o stare mai bună. Lumina unei jumătătți de lună cădea misterioasă prin frunzișul copacilor prin goluri, punând în evidență ceea ce nu era umbrit, pe când umbrele negre păreau să conspire în a refuza misterioaselor lucruri să se releve pe de-a-ntregul. Pe când treceam pe o cărăruie printre vechile morminte, am zărit la capătul unei umbre, figura doctorului Dorrimore. Eu mă aflam într-un con de umbră, cu mâinile ridicate și cu dinții încleștați, controlându-mă cu greu să nu sar asupra lui și să-l strâng de gât! O clipă mai târziu, o altă persoană i s-a alăturat și l-a prins de braț. Era Margaret Corray!

Nu pot să spun foarte clar ce s-a întâmplat atunci. Știu doar că am sărit la el, hotărât să-l ucid. Și mai știu că am fost găsit în griul dimineții șifonat și plin de sânge, cu urme de ștrangulare în jurul gâtului. Am fost dus la Putnam House, unde pentru mai multe zile am zăcut delirând. Doar atâta știu și atâta pot să spun. Și pentru ca eu să înțeleg ce s-a întâmplat, când m-am mai întremat, după o perioadă de covalescență, am trimis după recepționerul de la hotel.

— Doamna Corray și fiica ei mai sunt încă aici? am întrebat.

— Ce nume ați spus?

— Corray.

— Nu este nimeni aici cu acest nume.

— Te rog să nu mă păcălești, i-am răspuns rugător. Vezi că mă simt destul de bine acum. Te rog să-mi spui adevărul.

— Vă dau cuvântul meu, mi-a replicat el cu vădită sinceritate. Nu avem niciun oaspete cu acest nume.

Aceste cuvinte m-au stupefiat. Am stat întins în tăcere pentru câteva momente, iar apoi am întrebat:

— Unde este doctorul Dorrrimore?

–A plecat în dimineața luptei cu dumneavoastră și am mai auzit nimic despre ele de atunci. Ce v-a făcut este un lucru urât.

 

V

Acestea sunt faptele în cazul de față. Margaret Corray este acum soția mea. Ea nu a văzut orașul Auburn niciodată. Iar în aceste săptămâni în care această istorisire s-a format în capul meu și pe care am încercat să o relatez, ea și-a dus viața în casa ei din Oackland, îngrijorându-se unde era iubitul ei și de ce nu-i scrie. În ziua următoare, am dat peste următorul paragraf în ziarul Baltimore Sun: „Profesorul Valentine Dorrimore, hipnotist, a fost urmărit de o largă audiență seara trecută. Prezentatorul, care și-a trăit în India cea mai mare parte a vieții, a făcut câteva minunate demonstrații ale puterilor sale, hipnotizând pe oricine a decis să se supună acestor experimente, doar privind către el. De fapt, de două ori, el a hipnotizat întreaga audiență, doar reporterii fiind exceptați, făcând întreaga asistență să se bucure de aceste extraordinare numere de iluzionism. Dar cea mai performantă acțiune din acest spectacol a fost cea de dezvăluire a tehnicilor utilizate de jonglerii hindu în faimoasele lor scamatorii, atât de povestite de către călători. Profesorul a declarat că aceste practici taumaturgice au fost învățate și de către el, și că ei să fac aceste miracole pur și simplu aruncându-i pe spectatori într-o stare hipnotică și sugerându-le ce trebuie auzit și văzut. Aserțiunea lui cum că un subiect mai ușor influențabil ar putea fi ținut la granița realității pentru mai multe săptămâni, luni sau chiar ani, dominat de iluziile și halucinațiile induse de hipnotizator din când în când, este ceva ce poate îngrijora”.

 

Traducere de Lucian-Vasile Szabo.