Dis de dimineață mă trezesc la ușă cu un verișor mai de-al treilea, al patrulea, pe care l-am recunoscut cu greu.

Îmi aduce la cunoștință că unchiul Eusebiu a murit.

Oricât am încercat, nu am reușit să aduc înaintea vederii imaginea unchiului și tocmai când voiam să mă scuz, vărul mă dezvinovățește:

− Nu cred că l-ai cunoscut… S-a retras din viața publică cam pe când tu erai foarte mic, de aceea nici nu te-am chemat la înmormântare… Cumva jenat în amorul meu propriu respir totuși ușurat iar verișorul continuă: … cum unchiul nu a lăsat un testament, FAMILIA s-a întrunit și, în bună înțelegere, a făcut o împărțeală onestă a bunurilor acestuia. Tu fiind… așa, o fire de artist, s-a considerat că acestea-ți revin cu prisosință și ai să le apreciezi  la adevărata lor valoare, și-mi arată un colet mărișor, învelit în hârtie de ambalaj și legat cu șfoară.

Dau să-l poftesc în casă, dar se scuză că mai are de distribuit  alte câteva pachete, că ar vrea să ajungă până deseară acasă, așa că mă strânge în brațe, mă sărută pe obraji, și mă lasă dinaintea ușii și cu pachetul la picioare.

Ars de curiozitatea de-a afla ce-a considerat FAMILIA că „firea mea de artist” a meritat să moștenească de la unchiul Eusebiu, înfulec pachetul, care nu era nici greu, dar nici prea ușor, și-l duc în atelier. Tai șforile, desfac hârtia și găsesc trei tablouri în rame generoase de ghips, împachetate separat și-un pachet cu cărți.

În pachetul cu cărți vreo douăzeci de exponente de forță  ale editurii A.R.L.U.S. ( cartea rusă n.a.) ca de exemplu Furtuna a lui Vilis Lațis, toate la vreo șapte sute de pagini fiecare, într-o stare ireproșabilă la cei aproape șaptezeci de ani cât contabilizaseră, și care nu părea să fi fost citite vreodată. Le pun pe marginea bibliotecii revenind  la tablouri.

Primul, o pictură în ulei înfățișând niște culmi muntoase scăldate de un soare incandescent, cu pini, sau brazi, migălos desenați, un lac glaciar în care se reflectă soarele și, inevitabilul castel construit parcă din paiantă. Al doilea expunea un întreg aprozar fiind dominat de-un pepene tăiat în două, cu miez vișiniu, și plin de sâmburi negri. Cel de-al treilea era și mai macabru dezvăluind o stivă cu cadavre de rațe, dropii și sitari, peste toate tronând un iepure care mă privea cu ochi sticloși. Simt o zguduire pe șira spinării și-l întorc cu spatele. Hârtia de protecție se desprinsese într-un colț , probabil la transport și, când am încercat să o pun la loc, din spațiul dintre tablou și ea alunecă un plic.

În plic, o schiță cam de 30/20, executată în creion de argint de o mână de maestru:

Două femei tinere stau spate în spate fiecare cu câte un genunchi ridicat. Brațele se  sprijină pe acești genunchi susținându-le capul semi întors. Mă privesc cu ochi vii și surâsuri de Gioconda.

Rămân încremenit.

Nu e o imagine în oglindă, cele două femei au fiecare personalitatea și trăsăturile ei deși amândouă emană un aer de familie, două surori animate de același sentiment: o bucurie a împlinirii, doar că ochii celei din dreapta mă privesc cumva triumfători în timp ce din privirea celei din stânga răzbate o teamă abia camuflată.

De trei zile nu mai am tihnă, nu am poftă de mâncare, beau prea mult iar noaptea mă perpelesc în pat urmărit de ochii aceia și de surâsurile enigmatice. În a patra zi mă urc în mașină și mă întorc în sânul FAMILIEI.

Sunt primit cu o ostilitate abia mascată, toți crezând că am venit nemulțumit de cum s-a împărțit moștenirea, care, aflu abia acum, nu a fost tocmai de lepădat. Reușesc să sparg carapacea ostilității, a neîncrederii și privirilor duplicitare abia când îmi vine în minte să zic că vreau să fac arborele genealogic al familiei și pentru asta am nevoie de informații și, mai ales, că nu am nici un fel de pretenții legatare.

Brusc, toate ușile s-au deschis și povești fără de sfârșit s-au prăvălit asupra mea dimpreună cu zeci de cești de cafea și tot atâtea farfurii cu dulceață și fursecuri. Încercam să abat discuția către unchiul Eusebiu cu discreție, tot amintind de două surori, de iubiri neîmpărtășite, dar se pare că unchiul fusese un fel de oaie neagră a familiei căci gurile se ferecau rapid iar discuția își schimba imediat direcția.

Arborele genealogic se stufărea incredibil, trecuse o săptămână și concediul luat intempestiv se apropia de sfârșit iar eu eram aproape în același punct ca atunci când venisem.

Mai fac o contabilizare: mai aveam pe listă doar trei persoane, două mătuși și un unchi.

Decid să o vizitez pe mătușa Ecaterina, care era verișoară de gradul doi, prin alianță, cu unchiul Eusebiu și cam de aceiași vârstă.

Garsoniera de bloc avea aspectul unei consignații, aerul era aproape irespirabil din cauza celor cinci candele ce ardeau în dreptul la tot atâtea icoane, dar mătușa, la cei aproape nouăzeci de ani era sprințară și cu ochi iscoditori.

Încep „legenda” , mă supun ritualului gândind că, dacă nici acum nu fac diabet, pot să-mi iau de grija asta, totul mergea după tiparul prea îndelung exersat și chiar începusem să mă gândesc cu amărăciune cum am stricat bunătate de concediu când mătușa Caterina se oprește brusc și mă privește cercetător. Strânge buzele, se ridică și se învârte prin cameră tot ștergându-și podul palmelor de șorțul în pătrățele.

Se oprește dinaintea mea:

− Ce-ai zis de surori? Apoi ca pentru sine: Nu se poate! N-are de unde să știe… M-am prostit eu…

Mai că nu sar din fotoliu:

− Unchiul Eusebiu care s-a iubit cu surorile, continui pe linia trasată de mătușică.

S-a albit la față și mai am crezut c-o pierd. O ajut să bea apă din paharul pe care mi l-a adus odată cu dulceața și-o văd că-și vine-n fire:

− Ăsta-i secret mare copile. De unde ai fi putut tu să-l știi?

Fără o vorbă bag mâna în geantă și scot gravura. O ia cu mâini tremurânde, își pune ochelarii, și-o privește îndelung:

− Da… ele sunt. Se lasă în fotoliu cu privirea în sus și rămâne nemișcată. Într-un târziu mă fixează cu o privire albastră:

Asta a fost demult. Soră-mea, dumnezeu s-o odihnească, era mai mare decât mine cu cincisprezece ani. Era cam urâțică și n-a cerut-o nimeni de femeie așa că rămăsese-n casă și-mi era ca a doua mamă și-odat-o rămas gravidă. N-a vrut să zică cu cine dar mie mi-a zis c-au prins-o doi tăietori de lemne și și-au făcut poftele cu ea cu rândul… Acuma, mama ce era să facă, mai ales că Maria n-a vrut chip să meargă la doftoroaie că zicea că-i păcat de la dumnezeu și dacă așa a fost să fie, măcar copil să aibă dacă de bărbat n-a avut parte.

Și burta i-a crescut mai mare și mai mare și când i-a venit sorocul a născut în șarul cu fân doar cu mama și cu baba Safta. Apoi, mama nu ne-a mai lăsat să mergem s-o vedem, era galbenă la față și zăludă de ne-am speriat. Într-o zi l-a trimis pe tata tocmai sus la râpa galbenă de-a ridicat cabană din trunchiuri de brad ș-apoi au dus-o pe Maria, cu tot cu plod acolo, și n-am mai văzut-o ani de zile.

Moșu-tău Eusebiu se făcuse flăcău frumos și voinic și-așa mânuia toporul, ba aprig de dădea bradul jos din zece crestături, ba așa de gingaș de-ți făcea chip cioplit de se speriau babele. Nu se știe când, poate pe când fusese în vale, la oraș, cu căruțele cu bușteni, când un profesor ia văzut sculpturile în lemn pe care le vindea pe te miri ce și l-a luat la el acasă, apoi a venit la taică-su de ia dat învoire să facă școală.

În vara aia venise din oraș și se vedea că e schimbat: fața i se rotunjise, privirea parcă i se mai îmblânzise… a mers din casă-n casă și la toți le-a făcut câte un chip desenat pe hârtie cu un creion cu vârf de argint. Hălăduiam amândoi prin păduri, că-i eram dragă, până-ntr-o zi când a venit tare tulburat:

− Catrină, fată, nu poți crede ce-am văzut!

− Da’… ce-ai mai văzut, îl întreb eu, știindu-i uimirile dese.

− Am văzut doi îngeri, la geamul de la cabana aia din vârful muntelui.

M-am îngălbenit. De-atunci n-a mai avut ochi pentru mine. Geaba l-am implorat, că nu-i bine ce face, și-am stat și-n genunchi de i-am cuprins picioarele… era ca un nebun. O pândea pe soru’-mea când cobora în vale și se ducea la ele. Și se iubeau păcătos, ptiu! piei satană!

Și de mine n-a mai avut ochi, ridică mătușa privirea spre mine cu lacrimi curgându-i pe obraji.

În cameră s-a întunecat, eu nu îndrăznesc să mișc. Într-un târziu, Caterina se ridică oftând din fotoliu, și aprinde lumina:

− Stai la mine, unde să te mai duci la ora asta, că eu dorm pe lavița din bucătărie, știi, iarna îi mai cald… Hai că am și-o vișinată bună și niște pilaf de curcan, n-a mâncat neam de neamul vostru de lipoveni… și parcă și-o sticlă cu vin, de nu s-o fi acrit…

Mănâncă cât o furnică, eu înfulec cu foamea celui ce a avut prea multe emoții dar și plin de întrebări fără răspuns.

− Mâncă în tihnă, poruncește cu blândețe și pune de-un vin fiert: pe căldură să nu bei rece, că și mai mare va fi arșița, să bei fierbinte ca să poți transpira vârtos și să te răcorești.

− Mătușă… am înțeles, păcat, păcat ,dar de ce trebuia să le țină acolo, în vârful muntelui, întreb sorbind din vinul aromat.

− Nici n-ai cum să pricepi, erau alte timpuri, dar nici acum n-ar fi ușor.

Mă privește adânc, cu ochii ăia albastru spălăciți, ușor acoperiți de-o cataractă: sămânța celor doi tăietori de lemne s-a amestecat și a ieșit un abominabilis. Fetele erau lipite spate în spate. De-asta le-a dus mama sus în cabană pentru că, pe vremea aia, de se afla, venea popa, sau doctorul, și acum le vedeai într-un borcan cu formol.

Erau de o frumusețe rară, așa cum și trebuie să fie chipul satanei, ca să poată pune stăpânire pe sufletul tău.

− Și ce s-a întâmplat mai departe?

− Ce putea să se întâmple? una din ele a rămas grea. Eusebiu era înnebunit, făcea planuri fantasmagorice… doamne, ce coșmar!

− Și?

− Și ce putea să se întâmple? Dumnezeu și-a întors fața și-a văzut. Și-atunci, dintr-o suflare, a distrus toată lucrarea asta diavolească.

− Adică?

− Mama a murit de sânge rău, siamezele la naștere, soră-mea la două zile după aia, le-am îngropat împreună iar tata a dat foc la cabană. Apoi s-a stins și el.

Am ajuns acasă și atmosfera intimă mă reconfortează. Privesc teancul de hârtii cu arborele genealogic și zâmbesc:

− Îl facem, copil, de ce să nu!

Într-un colț, un tablou cu munți acoperiți cu brazi migălos pictați și un castel… care, acum realizez că-i o cabană iar la fereastra ei două chipuri care privesc peste timp.

Moșu’ a înnebunit. Toată viața a pictat peisaje cu munți și, la comandă, tot felul de scene de vânătoare, gastronomice, tablouri care l-au îmbogățit, dar nici o dată nu a mai pictat un chip de om.

Scot din geantă schița și cele două surori siameze mă privesc din nou, hipnotic, până când simt că-mi amorțesc degetele încleștate pe cartonul gros.

Mi se pare că zăresc ceva ce părea o mâzgălitură. Iau lupa și citesc:

„Iubesc două femei, dar o singură inimă!”

***