„We can sail,
from the deep sea of Clouds
to the Island of the Moon…”
Roma Ryan

Privea afară, în noapte, prin fereastra turnului de control.

„Astăzi n-am să pierd răsăritul soarelui” își zise, ridicându-se cu greutate de pe scaun. „Sunt de o săptămână pe aeroport, noapte de noapte, și încă n-am reușit să văd unul, de fiecare dată se întâmpla ceva, spre dimineață, și mă trezeam spunându-mi: „Uite, deja e ziuă.”

Se sprijini cu mâinile de pervaz. Primele frânturi de lumină se strecurau din spatele orizontului, atingând lumea. Începeau să se contureze copacii, gardul viu ce împrejmuia clădirile, câmpul din față proaspăt arăt, cu brazdele aburind ca niște găluște în supă, născând o dantelă firavă de aburi.

Desprinse binoclul de la centură, privi cu atenție. Un front compact de ceață învăluia liziera pădurii. Vântul o fragmenta cu răbdare, furând aripi de vapori, dând la iveală încet, cu pudicitate, o structură complexă ce părea a fi artificială. Nu-și avea locul acolo, între lanuri, în plin teren cultivat.

Ceața se risipi. Rămase, în toată măreția sa, o corabie. Un cliper.

Ineditul descoperirii îi produse o oarecare reținere, acea teamă care te cuprinde în clipele când te întâlnești cu necunoscutul. Dar, cu timpul, teama îi cedă, lăsând locul unei curiozități devoratoare ce îl îndemna să treacă la acțiune, în ciuda posibilelor riscuri.

Recunoscu tipul de navă. Era cu propulsie mixtă, ceea ce îi dădea un aer bizar, judecând după coșul de fum, avântat spre cer, ce parcă că nu-și găsea locul între cele patru catarge. Ar fi putut aparține oricărei marine militare ce stăpânise oceanele la sfârșitul veacului al nouăsprezecelea. Cu toate acestea, bănuia proveniența ei. Ghicea unde dispăruse acest cliper. În ce condiții. Tocmai de aceea era neliniștit.

Surpriza îl descumpăni. Se lăsă în fotoliu dintr-odată, copleșit de o slăbiciune inexplicabilă. Telefonul începu să sune agresiv. Duse mâna spre receptor încet, de parcă făcea un gest investit cu o importanță capitală. Îl ridică.

– Alo, directore. Eu sunt…

– Da, răspunse șoptit.

– Ştii, cum să-ți spun… directore, a apărut ceva la liziera pădurii, o… să nu râzi, dar pare să fie o corabie.

Omul de la capătul firului tăcu, lăsând în aer continuarea.

Directorul răspunse cu aceiași voce joasă, însă ca o eliberare:

– Da, am văzut-o și eu. E un cliper.

– Cliper? Și noi, noi ce facem? Trimit câțiva ostași de la pază să vadă ce este acolo? Dacă este?

Directorul oftă prelung.

– Bine. Să nu se apropie mai mult de cincizeci de metri. Îmi spui ce ți-au raportat și voi vorbi cu ministrul.

Puse receptorul în furcă. Aștepta impasibil întoarcerea patrulei. Știa ce i se va raporta, cuvânt cu cuvânt, o bănuia, o simțea, de parcă mai văzuse undeva o scenă asemănătoare. Telefonul țârâi din nou, cuvintele, puțin schimbate, dar spunând aceleași lucruri. Sună ministerul, da domnule director, s-au mai semnalat cazuri, știm, tot vapoare dispărute în… nu, nu faceți nimic, nu interveniți. Și mai ales, cel mai important, continuați-vă activitatea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ordinele vin de sus, nu mă întreba, directore, cât se sus, nu pot să-ți spun, dar fă cum ți se ordonă, treaba a fost analizată.

După câteva secunde, telefonul zbârnâi ca înainte.

– Directore, eu sunt.

– Ce mai vrei?

– Să stăm puțin de vorbă. Aici, în turnul de control, e agitație. Băieții mă întreabă ce ați vorbit cu cei de la minister, știi cum sunt oamenii…

– Avem ordine să nu ne apropiem și să nu dăm vreo atenție… arătării.

– Sunt ordine de sus?

– Da, de sus, nu mă întreba cât de sus, n-au vrut să-mi spună.

– Aha… Șefule, nu te supăra… Ce părere ai despre chestia asta?

Gândurile i se împotmoleau în mlaștina ipotezelor: „E reală, oricum, dar de ce proveniență? Terestră? Sau…”

– Nu știu, răspunse scurt directorul.

– E materială. Ostașii au aruncat cu pietre și cuirasa răsună a metal. Mai ales apa, sau marea, pe ce naiba plutește, e sărată. Directore, stă așa, în aer, de parcă ar fi într-un bazin cu pereții invizibili.

– Ai mai spus-o.

– Băieții spun că ar fi dispărut… știi dumneata unde.

– Așa se pare. Mai e ceva?

– A, nu. Deci lumea să fie liniștită, să nu se apropie.

– Astea sunt ordinele.

– Nu te mai rețin, directore. Vreau să-ți spun, în caz că ai uitat. Peste câteva minute vine charterul de… ăă… Bermudas.

Tresări. După câteva clipe:

– Într-adevăr.

Simți prin toți porii, în aer, plutind, amenințarea.

– La revedere, directore!

– La revedere!

Trânti nervos receptorul. Porni cu pași mari spre fereastră și se postă cu binoclul la ochi, așteptând, într-un tremur ce-i cuprinse tot corpul. Avionul de Bermudas venea regulamentar la aterizare, pe pista doi, lin, ca un zmeu ce pierde înălțime din lipsă de vânt. Contactul cu solul, rulajul. Întoarse binoclul spre corabie.

Se așteptase la așa ceva. Cliperul era în tangaj, pe o „mare” agitată. Pânzele se zbăteau, fluturate de un vânt prezent numai în jurul său. Doar acolo.

* * *

Coborând din avionul de Bermudas, bătrânei i se păru că pășește într-o lume străină. Înainta încet, treaptă cu treaptă și încerca să-și ordoneze impresiile bizare, pe care și le formase observând personalul aeroportului. Oamenii se mișcau nervoși, de parcă făceau o treabă ingrată pe care doreau s-o termine cât mai repede, pentru a pleca acasă. Tehnicienii erau cei mai agitați. Se ocupau câteva secunde de munca lor, ridicau iritați capetele, interogau din priviri pasagerii care tocmai coborau scara avionului, cercetându-i lung, cu neîncredere, pentru a-și relua munca, oftând nemulţumiţi.

Întreaga atmosferă o intrigă pe bătrână și o făcea să caute măcar o persoană care să se comporte normal și cu care să schimbe câteva cuvinte. Spre nenorocirea ei, singurul om ce nu părea afectat în vreun fel de psihoza generală, era un bărbat din turnul de control. Deși se afla departe, îi putea desluși cu ușurință trăsăturile feței care iradiau acea stare de indiferență față de ciudățeniile vieții, vizavi de o nouă ciudățenie. Însă era acolo sus, parcă deasupra tuturor, intangibil.

Își luă geanta de la oficiul de bagaje și, profitând de neatenția unui angajat, porni peste pista de beton, spre câmp, cu aerul unui om care știe bine ce face. După câțiva pași o ajunse un tehnician în salopetă albastră și o interpelă politicos:

– Doamnă, ieșirea e în partea cealaltă. Vă rog să vă întoarceți, pe aici este interzis accesul pasagerilor. Bătrâna îl privi cu bunătate.

– Mă duc într-acolo, îi spuse, arătând spre cliperul ce se zbătea pe peticul lui de mare.

Şi, profitând de fâstâceala celuilalt:

– Nu văd nici un avion în jur. Îmi dai voie, nu-i așa?

Porni fără să mai aștepte răspunsul.

– Nu pot, doamnă. E interzis.

O prinse ușor de mână.

– De ce mergeți într-acolo? Nu veți găsi… nimic, doar câmpul, încercă bărbatul, ținând-o în continuare de mână.

– Pe vasul acela se află o persoană care îmi este foarte dragă, zise bătrâna, arătând spre cliper.

Bătrâna întoarse capul spre turnul de control. Bărbatul o imită. Îl văzu pe director făcând un semn discret din mână, ce ar fi vrut să însemne: „Poți s-o lași.”

– Mergeți, doamnă. Dar grăbiți-vă, și se întoarse, pornind cu pași mari spre clădirea aeroportului.

Bătrâna îl urmări cum se îndepărtează. Ridică mâna cu intenția să-i mulțumească printr-un semn prietenesc, bărbatului din turnul de control. Rămase cu ea în aer, dezamăgită. La fereastră nu se mai vedea nimeni.

* * *

Din apropiere, nava i se părea imensă. Tot acest colos cu patru catarge, mașină cu aburi, patruzeci de tunuri, muniție, alimente și adăpost pentru cei o sută optzeci de membri ai echipajului, era într-o agitație ce putea fi stârnită numai de o furtună puternică. Puținele vele rămase pe catarge se zbăteau deznădăjduite. Coca pârâia la fiecare schimbare a centrului de greutate. Valurile iscate din brâul de mare, lat de cincizeci de metri, care înconjura vasul, spălau cu regularitate suprastructura. Pe punte, nimeni. Nu se auzea nici șuierul vântului, nici zgomotul valurilor, doar gemetele navei.

Bătrâna îi dădu ocol. Nu observă niciun marinar. Ajunsă la prova, își puse ochelarii. Literele argintii, încrustate pe griul metalic, declarau cu mândrie: WHITE STAR.

„Ea e” își zise.

Adunându-și puterile, strigă într-o încercare zadarnică:

– Oak!

Pentru câteva clipe, corabia încremeni într-o poziție imposibilă, rămânând tăcută. Se auzea, ireal, ecoul reflectat de pereți nevăzuți:

– Oak… Oak…

Cliperul se puse din nou în mișcare, acompaniat de aceleași zgomote de lemn torsionat. Nici un răspuns.

Bătrâna se așeză pe pământ. Era pregătită pentru o luptă lungă. Nu o speria imensitatea lui White Star, cât singurătatea. Lipsa unei căi de apropiere. Răceala cuirasei.

Auzi un zgomot de motor. Întoarse capul. Un jeep se apropia, luptându-se din greu cu brazdele sfărâmicioase de pământ. Se opri în fața ei.

– Bună ziua, doamnă, zise bărbatul de la volan. Coborî, dar rămase lângă mașină.

– Ați venit pentru cineva din corabie?

– Cine întrebă? zise bătrâna.

Bărbatul părea încurcat. După câteva clipe zâmbi binevoitor.

– Nu vă faceți probleme. Și eu am venit pentru cineva.

Se apropie.

– Dați-mi voie să mă prezint. Sean Crisby.

– Ești băiatul lui Vincent Crisby, secundul?

– Nepotul.

– Desigur! Scuză-mă. Sunt Sally Mont. Tatăl meu a fost timonier pe White Star.

Îi întinse mâna.

– Sau mai este încă?

Priviră amândoi spre navă. Agitația valurilor se potolise, imediat după ce cursa de Bermudas decolase.

– Bănuiesc că nu se vede nimeni pe punte.

– Ai dreptate, domnule Crisby.

– Spuneți-mi Sean.

Și după o pauză, privind-o în ochi:

– Scuzați-mi întrebarea. Cât rămâneți?

– Până la sfârșit. Tu?

– Se înțelege, doamnă.

Sally se lăsă cuprinsă de o efuziune bruscă de prietenie. La urma urmei, erau aici pentru același lucru.

– Hai să facem un tur, Sean. Să-l vedem de aproape.

Cliperul „naviga” pe o „mare” liniștită, scufundat regulamentar până la linia de plutire.

– Mașinile funcționează, zise Sean, arătându-i firicelul de fum ce se înălța din coș.

– Erau oprite când venisem eu…

Au descărcat bagajele de pe Jeep, au ridicat cortul, au aprins focul. Seara, la lumina flăcărilor ce aruncau umbre bizare pe coca vasului, încercau să alunge tăcerea, vorbind despre cunoștința lor comună.

– Ați încercat să vedeți dacă e materială?

– Nu m-am îndoit nici un moment de realitatea ei.

– De ce nu? Ar fi o posibilitate…

– Pentru mine contează prea puțin. Am venit cu speranța să-l revăd pe tata.

Privea încordată spre foc, prin el, străbătând amintirile copilăriei. O lacrimă i se prelinse pe obraz și se întoarse spre Sean ștergând-o, zâmbind stingherită, încriminând cu mâna fumul din jur. Apoi, cu glas sugrumat:

– Tu de ce ești aici? Tatăl dumitale trăieşte?

– Da. Bunicul e din partea mamei. Dacă ați observat, folosesc numele lui. Mama m-a obligat să-i promit că o să-l caut. Toată viața, până când a murit, ne spunea că tatăl ei se va întoarce într-o zi. Nimeni nu a crezut-o. O lăsam cu speranțele ei. Dar ar fi murit neîmpăcată dacă nu-i promiteam. Și, uite, sunt aici.

– De ce să nu recunosc, e vorba și de o provocare, continuă Sean. Enigmele mă fascinează. Mai ales acum, când am în față o taină cu adevărat ermetică. O situație atât de ciudată. Câteodată nu știu ce să mai cred. Gândiți-vă: vasul stă scufundat pe o porțiune de mare ce levitează deasupra câmpiei, marinarii nu ies pe punte, cursa de Bermudas pare să aibă o influență perturbatoare asupra vremii… locale, din jurul lui cliperului. Pe lângă toate acestea mă întreb: e vorba de adevărata White Star sau de o copie fidelă, cu echipaj cu tot?

Sally reacționă imediat:

– Nu cred. Doar ai văzut cuirasa, e ruginită, are crustacee pe ea…

– Doamnă, când vrei cu adevărat un lucru, nimic nu-ți poate sta în cale.

– Dar oamenii? Pe ei cum i-au replicat? Și pentru ce?

– Aș vrea să știu la fel de mult ca și dumneavoastră. E cam devreme pentru supoziții. Vom vedea în zilele următoare. Poate chiar mâine.

Își bău ultima înghițitură de ceai.

– Eu mă culc în mașina. Noapte bună!

* * *

Vântul șuiera insistent prin prelata Jeep-ului. Sean se trezi. Dinspre navă se auzeau zgomote înfundate, bubuituri de ciocane pneumatice. O lumină răzbătea din partea nevăzută a cliperului, de la tribord.

Se ridică și îmbrăcă la repezeală un pulover. Porni grăbit, cu gândul să înconjoare vasul. Zgomotele se auzeau tot mai slab. Începu să fugă. După ce ocoli pupa, îl izbi în față un fascicul puternic de lumină: sudură electrică. Pe o plută improvizată, spre mijlocul navei, câțiva marinari reparau cuirasa. Unii consolidau niturile, alții sudau plăci de oțel. Îl văzură. Urmă o agitație surdă. Materialele și uneltele dispăreau rapid printr-o trapă în burta vasului. Mai reuși să vadă fața unui marinar, în momentul în care acesta se opintea să închidă breșa. Îndreptă lanterna într-acolo. Coca navei era intactă, fără cea mai mică urmă de existență a unei deschizături.

Din liniștea deplină se înălța un murmur tot mai puternic. Creștea și se stingea la intervale regulate. Își modifica tonalitatea. Sean își încordă auzul. Desluși, într-un târziu, o chemare:

-Oak… Oak…

Sentimentul neputinței îi stăpânea sufletul. Se întoarse la mașină, înjurând. Văzuse marinarii. Nava nu era părăsită. Și trapa a cărei construcție o surprinse. Privi încă o dată înapoi: pădurea stăpânită de liniște, luna zâmbind batjocoritoare printre copaci. Intră în mașină, fără cea mai mică speranță că ar putea adormi din nou.

* * *

Începând cu primele ore ale dimineții, continuând în zilele și săptămânile următoare, câmpurile din vecinătatea aeroportului fură invadate de pelerini. La început veniră rudele marinarilor de pe White Star, în grupuri compacte, aduse de premoniții, clarviziuni sau de știrile scăpate prin ciurul vigilent al cenzurii militare. Curând, se alăturară ziariști, comiși voiajori, curioși veniți din toate colțurile țării, de toate vârstele, cu ocupații și convingeri religioase diferite, aparținând absolut tuturor comunităților etnice. Puteai găsi mici comercianți, șarlatani, escroci, hoți de buzunare, cerșetori. O adunătură cosmopolită unde se auzeau, la orice oră din zi și din noapte, înjurături în cel puțin trei limbi de circulaţie internațională.

Zona era invadată de corturi. Pretutindeni se vedeau vetre de foc, lenjerie pusă la uscat, veselă murdară adunată în grămezi. Vântul mătura hârtiile de ambalaje, răsturna cele câteva tomberoane aduse de oficialitățile aeroportului. Câinii se plimbau nestingheriți, mâncând resturi de prin gunoaie sau furând friptura lăsată la vedere de bucătarii de ocazie. Oamenii se foiau în permanență, vizitându-și prietenii, rudele sau noile cunoștințe, ori dădeau ocol vasului, cu speranţa de a vedea vreun marinar ieșit pe punte. Dar cliperul continua să rămână la fel de tăcut, deranjându-se doar de două ori pe săptămână, când ateriza cu regularitate de ceasornic, cursa de Bermudas.

Prin forța evenimentelor și prin alegerea oamenilor, Sally, fiind prima venită, fu aleasă conducătoarea taberei și administratoarea acesteia. Se ocupa de noii veniți, notându-i într-un registru soios, care se umplea cu fiecare zi trecută, le distribuia locuri de campare și făcea cercetări cu privire la rudele pe care le aveau pe cliper. Odată cu invazia străinilor, printr-o colectă făcută în tabără, reuși să cumpere plasă de sârmă și să înconjoare corturile cu un gard. În ciuda paznicilor care făceau cu rândul la intrare și a verificărilor gradului de înrudire cu persoane din echipajul corăbiei, Sally avea o puternică îndoială cu privire la mulți dintre cei care fuseseră admiși.

Era o dimineaţă ca multe altele. O trezise Sean, aducându-i un bărbat pentru a-l înregistra. Adormită, Sally îi luă datele fără să-l privească, dintr-o obișnuință pe care o dobândise de-a lungul timpului. Înainte de a pleca, ridică privirile spre el.

Recunoscu distincția și siguranța de sine care o uimiseră în ziua venirii. Îl opri la ieşirea din cort:

– Domnule Theodor, lucrați cumva la aeroport?

Simțindu-se recunoscut, bărbatul zâmbi cu tristețe.

– Am lucrat, doamnă. Am fost directorul instituției.

– Vreau să vă mulțumesc pentru ajutorul pe care l-ați oferit unei străine. Nu ne cunoșteam pe-atunci. Scuzați-mi întrebarea, ați fost destituit?

– Nu s-a ajuns până acolo. Am plecat de bună voie. Și îmi pare rău că n-am făcut-o mai devreme. Locul meu era lângă dumneavoastră. Sper că nu e prea târziu.

– Nicidecum. Avem nevoie de tot ajutorul pe care ni-l puteți acorda.

Theodor salută cu o înclinare ușoară a capului, pe care Sally o mai observase la dânsul și plecă, urmat îndeaproape de Sean. Porniră printre corturi, agale, spre margine, unde mai era o suprafața de teren liberă. Dincolo de gard, la intrare, o fanfară militară intona un marș țanțoș.

– E orchestra voastră? Întrebă Theodor.

– Nu, a fost angajată de un grup ciudat de tineri, care își spun Liga pentru promovarea contactului cu viața extraterestră. Nu le-am permis să intre în tabără, deși păreau inofensivi. Au vrut să ne coopteze ca membri. Au reușit să convingă câțiva dintre coloniștii noștri.

Fostul director zâmbi cu o reținere cinică. Sean înregistră gestul și îl întrebă prompt:

– Ai auzit cumva de ei?

Theodor îl privi cu blândețe.

– Firește. Ai idee cu ce se ocupă?

– Nu v-aș fi întrebat dacă aveam…

– Sunt de la… Serviciul de supraveghere.

Sean amuți. Nu știa cum să verifice această informație.

– De unde știți? Numai dacă ați lucrat cu…

– Bineînțeles. În calitate de director, aveam idee cine se învârte prin împrejurimi.

– Și atunci de ce v-au dat voie să demisionați? Mai mult, să veniți printre noi?

– Mi-am îndeplinit rolul. Se pot dispersa de serviciile mele. Și ca să nu ajung în postura de concediat, am plecat eu.

„Contrainformații…”

– Sally m-a avertizat că se va ajunge la asta. Dar până acum n-am avut dovezi, zise Sean.

– Oricum ați fi fost urmăriți, într-un mod sau altul. Metodele sunt atât de variate.

– Am ajuns. Să vă ajut la ridicarea cortului.

Între timp, dincolo de gard apăruse un preot care porni să binecuvânteze locul de campare, apoi începu să predice despre a doua venire a Mântuitorului, despre semnele sale, dintre care apariția lui White Star era la loc de cinste. Pentru a se face convingător, cită și câteva versete din Apocalipsă.

Theodor se apropie de el, îl privi cu înțelegere și spuse:

– Părinte, învierea morților e departe. Cât despre cliperul acesta, poate aduce atâtea nenorociri, încât sfârşitul apocaliptic al omenirii ar părea o glumă nevinovată.

Şi intră în cort, adăpostindu-se de blestemele preotului, care îl acuza de blasfemie, cu înfrigurare. După ce se schimbă, îl chemă pe Sean, care stătea la intrare.

– Știu că doamna Mont ține un jurnal sau ceva asemănător. Vrei să-i transmiți că o rog să mă lase să-l consult? Cred că m-ar ajuta foarte mult. Am o bănuială și îmi trebuie câteva date ca să întregesc tabloul general.

După o oră, Sean reveni cu jurnalul. Deși personal nu era de acord să dea pe mâna unui străin informații atât de importante, Sally îl convinse, spunându-i că datele puteau fi culese de oricine, la fel de ușor cum le-au cules ei.

Seara, la lumina lămpi cu gaz, Theodor răsfoia caietul gros, cu scoare albastre, pe a cărui copertă scria cu litere îngroșate: „Jurnal”. Frunzări paginile primelor zile, în care nu venise nimeni. Doar Sally și Sean încercaseră zadarnic să atragă atenția marinarilor din pântecul vasului. Fără succes. Apoi, cu fiecare rând pe care îl citea, evenimentele se precipitau. Își notă cele mai importante elemente:

3 martie

Afluență neobișnuită a rudelor marinarilor. Cincisprezece persoane, ambele sexe, vârste între douăzeci și șaizeci de ani. Primele schimburi de impresii. Am renunțat temporar la orice încercare de contact cu vasul.

4 martie

Vânt puternic. Pare să n-o afecteze pe White Star (pânzele nu sunt umflate, mai mult, atârnă surprinzător, dacă te gândești la urgia din jurul ei). Patru noi veniți. Am început lista cu apelul coloniștilor (anexa 1). Probleme organizatorice.

7 martie

Cifră record: cincizeci de noi coloniști. Probleme cu apă potabilă, în viitor cu mâncarea. Completarea anexei 1 cu vârsta, sexul, ocupația, gradul de rudenie al coloniștilor cu marinarii, numele rudei (prietenului) de pe White Star.

10 martie

Primele vizite din partea autorităților locale (primarul orașului din apropiere și câțiva consilieri). Staționarea noastră pe acest teritoriu este declarată ilegală. Parlamentări fără a se ajunge la niciun compromis. La câteva ore după plecarea delegației, un grup compact de șaizeci de oameni s-a postat în apropierea taberei noastre, agitând pancarde și aducându-ne injurii. Pretindeau că sunt ecologişti care protestează împotriva distrugerii „scumpului pământ mănos al țării”, cum s-au exprimat. Au scandat lozinci de genul: „Afară cu ei”, „Nu ne vindem pământul exterilor” sau „Mai bine îi omorâm decât să-i contactăm”. Comportamentul și modul de manifestare nu pledează pentru ceea ce declară că sunt. Spre seară și-au ridicat corturi la câteva sute de metri de noi.

11 martie

La rugămintea lui Sean, am cercetat câteva aspecte privind venirea coloniștilor. După primele concluzii, se pare că, exceptându-ne pe noi doi, sunt rude de gradul întâi, doi sau trei cu marinarii, numai după tată. Literele numelor de familie sunt între A și G, iar apariția se face în ordine alfabetică. Vom continua observațiile. În zilele viitoare se va vedea dacă sunt corecte. Grupul de „ecologiști” s-au mărgini la a da un ocol navei.

13 martie

A. PRIMUL MARINAR APĂRUT ZIUA. Nu a fost recunoscut, deoarece în acel moment nimeni nu privea spre vas, fiind remarcat doar după ce s-a întors cu spatele și s-a retras. Pentru detalii anexa 3 cu declarațiile martorilor.

Tardiv, după ce marinarul plecase, câțiva „ecologiști” sau apropiat de vas și au început să scandeze lozinci xenofobe.

B. MANIFESTE ARUNCATE DIN AVION. Un aviator a precizat că e vorba de un Nieuport model 1916 a cărui emblemă de înmatriculare nu a putut s-o identifice. Manifestul specifica legitimitatea coloniei, deoarece se află

pe teritoriul special lăsat de un oarecare Mordecai Wiesell, prin testament, în scopul: „… lămuririi unor enigme ale umanității.” (vezi manifestul original, anexa 4)

17 martie

Alte două apariții de marinari (neidentificați). Treizeci de noi coloniști. Cercetări sistematice ale influenței cursei de Bermudas asupra lui White Star, prin bunăvoința lui Carl Seimar (filmare integrală, teste audio, magneto și ionometrice, analiza Falstaff, defectometrie conductivă). Rezultatele la anexă 5.

Priorități: s-a detectat o emisie puternică de radiații ionizante în toată perioada staționării cursei de Bermudas. Depășește sensibil pragul considerat nepericulos. Agitaţie în tabăra ecologistă. Au loc pregătiri febrile. Am dublat gărzile de noapte.

18 martie

Noapte agitată. După o seară în care au consumat alcool, cei din grupul alăturat au atacat vasul cu sticle incendiare, au dat foc unei cruci la marginea petecului de mare în care stă scufundat White Star, au intonat cântece xenofobe. Trecând pe lângă tabăra noastră, au aruncat cu pietre, apoi cu manifeste pe care scria: „Moarte străinilor de planetă și celor care îi contactează”. S-au retras fără să încerce o agresiune. Au dormit toată ziua următoare.

S-a semnalat apariția unui marinar, care a rămas cincisprezece secunde la balustradă vasului. Coloniștii, conform convenției, nu au reacționat în nici un fel. A plecat precipitat la strigătul unei bătrâne din grupul nostru. Identificat de aceasta în persoana soțului ei, Timothy Jones. Vezi caseta video, anexa 6.

Treizeci și unu de noi sosiți. Reluând cercetările, se adeveresc concluziile formulate în privința sosirilor și a gradului de rudenie a celor veniți.

20 martie

După evenimentele de ieri (vezi 19 martie), am trimis o delegație în oraș pentru a cere protecție poliției. Au refuzat, argumentând că ocupăm abuziv un teritoriu al statului.

Trei apariții de marinari. (vezi caseta video, anexa 8)

Observații:

  1. Din durata aparițiilor (care sunt în creştere) se observă că are loc un proces de adaptare.
  2. Marinarii par să nu înțeleagă nicio limbă de circulaţie mondială, să nu-și recunoască rudele.
  3. Trebuie realizate cercetări amănunțite ale probelor video luate cu ocazia aparițiilor și făcute noi teste.

21 martie

Ajutoare parașutate dintr-un dirijabil: medicamente și alimente conservate. Un cunoscător insistă, în ciuda apelului nostru la bun simț, că era vorba de un model de Zeppelin ce se construia în jurul anilor 1900.

Pentru câteva minute s-a observat o activitate intensă pe vas. Nu s-a identificat cauza și nici obiectul activității.

22 martie

În cursul zilei, timp de patru ore, marinarii au realizat un program de întreținere a cliperului, ocupându-se de suprastructură și de armamentul din dotare. Nu au dat atenție agitației din jur, manifestat atât de coloniști, cât și de grupul protestatar. Întreaga activitate a fost filmată, câteva cadre fiind luate din aer, cu ajutorul unui avion închiriat de pe aeroport.

Singurul incident demn de semnalat a fost reprezentat de momentul apariției cursei de Bermudas, când marinarii s-au oprit din activitate și au salutat, grupați în careu, aterizarea avionului, apoi decolarea, de această dată cu trei salve de tun. S-a calculat direcția acestora: 13 grade și 13 minute nord-nord-vest.

„Asta a fost alaltăieri”, își zise Theodor. Scoase din geantă un caiet, îl răsfoi cu repeziciune și, oprindu-se la una din pagini, scoase un oftat prelung. Închise caietul, acoperindu-l cu ambele mâini.

„Sper să nu fie prea târziu…”

Stinse lampa și ieși din cort. Îşi îndreptă spatele cu greu, simțind oboseala care se scurgea de-a lungul şirei spinării, asemeni unui șarpe care te cuprinde într-o îmbrățișare fără de scăpare.

Stelele sclipeau pașnic, spuzind cerul nopții cu milioane de licuriri tainice. Luna își filtra razele prin năframa unui nor singuratic, care se depărta purtat de vânt. Lumina astrului se revărsa peste peisaj, lungind umbrele corturilor, dând adâncimi întunecoase spațiului, subliniind unele detalii, acoperind altele.

Tabăra dormita, acoperită de pătura protectoare a nopții. În drum spre Sally, Theodor cuprinse dintr-o privire aglomerarea de corturi. Cele de campanie se înălțau semețe, se lăfăiau acoperind suprafețe întinse, se mândreau cu arhitectură lor funcţională. În jur se grupau corturile turistice: cele mari, cu anticameră și pridvor, folosite mai ales pe litoralul mării, apoi cele mici, de două sau trei persoane, înalte sau scunde, sclipitoare sau mate, unele bine ancorate, cu pânzele întinse, tensionate, altele atârnând flasc pe osatură de aluminiu, fluturate de orice adiere, gata să cadă într-o parte.

Aglomerate într-un colț sau împrăștiate dezordonat, scaunele de camping se grupau în jurul meselor, din melamină sau cioplite grosolan în lemn. Gunoaiele umpleau până la refuz cele câteva pubele aduse de administrația aeroportului. Resturile menajere se acumulau, proliferând prin gropi săpate la repezeală sau pur și simplu aruncate, adunate spre margine, atât cât să nu fie la vedere.

Dacă ar fi putut trece dincolo de bariera fizicului, pentru a pătrunde în gândurile acestor oameni, ar fi descoperit aceiași infinitate de detalii pe care o observase privind tabăra. Motivațiile atât de diferite care i-au adus la cliper, felul particular al fiecăruia de a privi reapariția navei, consecințele, modul în care le putea schimba viața. O diversitate asemănătoare universului material. Poate mai adâncă. Iar acești… nici nu știa cum să le spună (și privi spre cliper, conștient mai mult ca niciodată de stranietatea acestuia), aceste entități vroiau să curme polifonia spiritualul, îngrădind-o în câteva modele rigide. Modelând caracterele după forme străine. Răpindu-le particularul. Apocalipsa avea un concurent cu veleități totalitare.

Cuprins de prevestiri sumbre, ajunse la marginea taberei. Din spatele pânzei de cort răzbăteau firicele de lumină. Sally era trează.

– Doamnă Mont?

– Intră, Theodor. Nu credeam să te întorci chiar în seara asta.

– Mă scuzați pentru ora târzie…

– E ceva important, firește.

– Mai mult decât atât, e cât se poate de grav.

Sally îl privi, încercând să treacă dincolo de acești ochi triști.

– Să fie chiar așa?

– Nu am obişnuinţa de a jongla cu cuvinte mari.

Tăcu preț de o clipă, apoi îl întrebă:

– N-ai putea să-mi explici și mie faptele?

– În curând se va termina această perioadă de liniște, de tatonare. Mâine… știți ce zi e mâine?

– Vineri. Douăzeci și… vrei să spui că…

– Ziua în care a dispărut White Star.

– Și crezi…

– Sunt sigur. Acum două zile, pe punte au fost semnalate anumite… activități.

– Rutiniere, obişnuite pentru un asemenea voiaj.

– Din datele culese de la navele cu care s-a întâlnit cliperul reiese că s-au efectuat întrețineri similare, chiar la data consemnată de dumneavoastră. Bineînţeles, în anul dispariției. S-a spălat puntea, s-au vopsit câteva zone din suprastructură, s-au curățat tunurile. Aceleași tunuri care au tras, două zile mai târziu, asupra unei „apariții” neidentificare, ca o ceață cenușiu verzuie, materializată lângă cliper, din neant. S-au tras atât de multe salve de tun încât țevile lor s-au înroșit, literalmente.

– Da, îmi amintesc, am citit undeva despre norul pe care White Star l-a urmărit…

– Putem să-i spunem nor, din lipsa unui alt cuvânt care să definească… obiectul.

– Si ce legătură ar fi între dispariția de atunci și data de astăzi?

– Nu știu dacă ați făcut conexiunea, dar nava a apărut lângă aeroport exact în dată în care a plecat în ultimul ei voiaj. Era de așteptat ca evenimentele să se producă în ziua dispariției.

– Evenimentele? Ce se va întâmpla?

Theodor oftă.

– Nu aș putea să vă precizez cu exactitate. Dar mă tem că va fi ceva cât se poate de groaznic. Avem de-a face cu o apariție nepământeană, zise Theodor, arătând spre locul unde se află nava.

În acel moment, din direcția cliperului răzbătu o lumină puternică, un flash. Ieșiră amândoi din cort și priviră țevile tunurilor împrăștiind foc, sacadat. Izbucnirile de lumină desenau fugar siluetele marinarilor de pe punte, viermuiala lor, gesturile ritmice cu care încărcau tunurile. În răstimpuri se auzea zgomotul atenuat al închizătoarelor izbind culatele, icnetul percutoarelor. Apoi liniștea aceea nefirească din timpul exploziilor, când sunetul ar fi trebuit să fie asurzitor, urmată de o pauză, apoi zgomotul metalic clar al tuburilor de proiectil goale, ce cădeau pe afetul de oțel.

– Vă recomand evacuarea taberei în primele ore ale dimineții. Noapte bună, doamnă.

Sally îl privi cum se depărtează agale, cu spatele ușor aplecat, de parcă pe el s-ar fi sprijinit întreaga greutate a clipelor sumbre pe care le anticipa.

* * *

– Acolo, priviți acolo! Strigă cineva.

Un bărbat gesticula, arătând spre navă. Lumea se strânse curioasă în jurul lui.

– Ce se întâmplă?

– Nu știu, ceva în legătură cu vasul.

Grupul de oameni vocifera monoton, privind spre cliper cu palmele streașină la ochi, deranjați de soarele ce răsărea la orizont. Se auzi glasul isteric al unei femei:

– Marinarii! Coboară!

De-a lungul vasului erau aruncate zeci de scări din frânghie. Puntea forfotea de oameni.

După un moment de ezitare, coloniștii porniră în fugă, înghesuindu-se, strigând cu frenezie: „La navă!”. Mulțimea trecea ca un tăvălug peste corturi, călcând în oale cu mâncare, răsturnând scaune și veselă.

Theodor ieși din cort și privi spectacolul. Îl cuprinse un sentiment ciudat: bănuiala că asistă la ultimele zvâcniri ale unei civilizații care moare, dar nu este conștientă de apropierea sfârșitului. Își luă un scaun și se așeză, în contrast cu frenezia ce cuprinse tabăra.

În acest timp, primii oameni ajunseră la marginea peticului de mare și se opriră. Cei din spate se loveau de ei, nu reușeau să treacă. Se dezmeticeau după câteva clipe și privea consternați desfășurarea de forțe.

Pe scări, în bărci lăsate leneș la apă, coborau polițiști, îmbrăcați regulamentar, în uniforme engleze de la începutul secolului al nouăsprezecelea. Înalţi, solizi, cu fețele glaciale, dure, vâsleau până la marginea brâului de apă unde debarcau, înșirându-se de-a lungul lui. Priveau mulțimea cu ochi întunecați, mânuiau flegmatic bastoanele de cauciuc, cu un aer plictisit.

Coloniștii își digerau uimirea în tăcere. Nici un om, în această stare de perplexitate, nu putea să reacționeze. Cortegii de gânduri rătăceau prin aer, alungate de mișcarea sacadată a bastoanelor, izbucnite din mințile care le creaseră, încolțite, zdrobite. O mare de trupuri cu minți fără gânduri.

Polițiștii zâmbeau mulțumiți. Se răspândeau la trăsurile de arest care veniseră între timp din spatele navei, coborâte pe trapa meșterită în săptămânile trecute. Le deschideau tacticos ușile din spate, invitând coloniștii să intre. Îi trăgeau de mână încet, cu blândețe, îi ajutau să urce. Caii nechezau potolit.

Unii ascultau pasiv îndemnurile, se lăsau duşi cu aceiaşi privire docilă în ochi. Alții, la fel de tăcuți, protestau, împotrivindu-se. Nu erau forțați. Polițiștii încercau să convingă, nu să oblige.

Una câte una, trăsurile albastre au înconjurat nava, dispărând spre tribord. Se auzeau zgomote repetate, ritmice, roți de lemn trecând un pod de pontoane.

Împins de curiozitate, Theodor ajunse la tribord când ultimele atelaje străbăteau podețul improvizat, spre trapa din pântecul navei, care se închise cu un zgomot înfundat.

Privi minute în șir cuirasa. Încercă în zadar să prindă o frântură din mulțimea de gânduri care-i dădeau târcoale. Îi alunecau printre degete, se frecau de el. Agățase unul și încercă să-l citească. Gândul îi spuse s-o caute pe Sally.

O găsise în fața cortului, adâncită în lucru. Definitivase apelul coloniștilor dispăruți. Se așeză în iarbă, lângă ea. O slăbiciune îl oprea să stea în picioare, cum ar fi vrut.

Sally nu-l observase. Făcea eforturi vizibile pentru a termina un calcul aritmetic, pe care îl greșea cu încăpățânare.

– Să vă ajut? O întrebă, întinzându-și gâtul peste registru.

Bătrâna îl privi pentru câteva secunde, apoi zise un „Ah” abia auzit.

– Tu ești, Theodor?

O privi puțin mirat.

– Fireşte, eu sunt…

– Ce spuneai?

Constată cu uimire:

– Nu știu… V-am zis ceva?

Sally privi din nou în registru.

– Cred.

Apoi, strâmbând din nas:

– Lipsesc la apel nouăzeci și trei de oameni.

– Mda…

O privi în ochi.

– Oare se vor întoarce curând?

Bătrâna nu răspunse. Atunci își zise, cuprins de acea toropeală ciudată, privind spre vas: „Ce mi-a venit să întreb?”

Nu știa. În minte i se contura vag o idee pe care încerca cu greu s-o desprindă din mănunchiul de gânduri confuze care-l asaltau. O prinse pentru o fracțiune de secundă, ca o iluminare, dar nu reuși s-o identifice în totalitate. Era ceva legat de White Star.

Gânduri noi i se închegau în concluzii ce deveneau tot mai clare. Era încă în ceața acelei indiferențe care îl cuprinse în primele momentele ale contactului cu polițiștii coborâți de pe navă. Făcea eforturi să scape de ea.

Se reîntoarse la cort și își pregăti o cafea tare. O bău. Aștepta, cu speranță. Doar o mică ameliorare. „Nu ajunge”, își zise și căută punga cu medicamente. Turnă într-un pahar conținutul a două fiole cu cofeină. I se păru puțin. Mai puse două. Bău lichidul pe nerăsuflate și se întinse pe iarbă, încercând să respire cât mai regulat.

Mintea i se limpezea treptat. Simțea cum părăsește o lume labilă, asemănătoare cu cea a viselor, în care lucrurile se întâmplau după o altă logică. Își ordonă ideile. Scoase jurnalul din geantă, îl reciti cu atenție, notă câteva observații pe margine. Într-un târziu închise caietul, mulțumit.

Ieși din cort. O căută pe Sally. Îi spuse:

– Am găsit.

Bătrâna îl privea uimit.

– Da? Mă bucur.

Își amintise că uitase să-l întrebe ceva:

– Ce-ai găsit?

– Soluția.

Sally îl privea cu aceiași ochi încețoșați.

– Cel ce are rezolvarea va putea să treacă marea.

Theodor se apropie de ea. Fața imobilă, ca o mască ce nu trăda nici un sentiment, mâinile încrucișate, așezate în poală, ochii îndreptați spre zare, către un punct imaginar în care nu se întâmpla nimic. Tabloul complet al unei ființe care vegetează: un zombi, un sclav fără gânduri. Țelul final al invaziei extraterestre. Ordinea de după, când toți pământenii vor deveni o turmă de ființe fără gânduri, automate bune de lucru..

Apoi o văzu întorcându-se spre White Star, bolborosind cuvinte al căror șir îl pierduse. Era doar o înlănțuire de vorbe fără noimă, pe care le rostea cu o voce tot mai înceată. Curând se mișcau doar buzele, nu se auzea nici un sunet. În final se opri. Luase aceiași poziție nemişcată, privind catargele corăbiei, fără nici o dorință care să-i anime mintea, asemeni unui aparat de filmat care înregistrează imagini, dar nu simte nimic fața de ele.

Theodor își scoase de la brâu revolverul și îl puse în mâna ei. Nu știa de ce face acest gest. Poate din convingerea pe care o avea, că nu se va mai întoarce. Sau din dorința de a rămâne în urma lui ceva, o probă a existenței sale. Un dar pe care îl făcuse.

Porni spre navă încet, fără grabă, spre a-și prelungi timpul de gândire. O șansă pentru a renunța. Dar determinarea cu care plecase îl conducea la fel de hotărât arătându-i, ca în alte dăți, că supraviețuirea personală nu reprezintă întotdeauna cea mai onestă alegere.

Traversă brâul de mare pe podețul lăsat de marinari. Ajunse la trapă, o cercetă îndelung, fără să găsească niciun mecanism exterior de deschidere. Absurdul evenimentelor din ultimele zile îi sugeră o soluție care în altă situație i s-ar fi părut ridicolă: să bată cu pumnul în cuirasă, ca și cum ar bate la poarta unei case. Nu putea fi ridicol aici, acum, așa ceva, lângă un colos de mii de tone, plutind pe o fâșie de apă care levitează deasupra câmpiei.

După primele bătăi, se deschise o ferestruică în corpul navei. Un glas cu accent irlandez îl întrebă:

– Ce dorește domnul?

Ezită pentru o clipă. Spuse cu o voce tremurândă:

– Mai există locuri?

Capul marinarului dispăru. Părea că vorbește cu cineva de lângă el. Reveni.

– Sunteți singur?

– Da.

– Poftiți înăuntru.

Din pântecul navei, prin ușa deschisă răzbătea un ocean de lumină multicoloră, asaltându-l. O pală de aer îi aducea miros de pastramă și ulei de motoare. Păși cu sfială, aplecându-se pentru a nu se lovi cu capul de cuirasă. Bucuria îl înconjură, acaparatoare.

* * *

Sally își reveni cu greu din toropeală. Era seară. Simțea o oboseală imensă. O apăsau săptămânile de așteptare, zilele de pândă, orele tensionate ale observațiilor: iluzii pierdute, speranțe care ar fi putut să renască. Sfârșeala ce o cuprinse își spuse cuvântul. Se întinse pe o pătură găsită în apropiere și adormi pe loc.

Dimineața următoare descoperi tabăra aproape goală. Avea aerul că fusese părăsită în grabă. Regăsi caietul în care îi contabilizase cu conștiinciozitate pe cei dispăruți. Nu-și amintea nici cum, nici când o făcuse. Mai târziu, reînnoind apelul, va rămâne uimită de corectitudinea rezultatelor inițiale.

Cei rămași, în marea majoritate tineri, erau la fel de dezorientați ca și ea. Câțiva își strânseră lucrurile și plecară, obosiți de așteptare și mâhniți de cele întâmplate. Alții căutară gazde în satul apropiat, promițând să revină zilnic la cliper. O mică parte, grupați în jurul lui Sally, se hotărâseră să rămână. Erau multe lucruri de făcut.

Chiar în ziua următoare, bătrâna se duse la aeroport. În locul lui Theodor, pe postul de director găsi un omuleț între două vârste, ursuz, tăios la vorbă, de la care nu putea să scoată mai mult decât niște aluzii vagi cu privire la regulamentul interior al instituției. Despre care află că interzicea o mulțime de lucruri, de la scuipatul în sala de așteptare până la gararea avioanelor pe spațiul verde. Întrebat ce părere avea despre parcarea unui cliper în apropierea pistelor de aterizare, proaspătul șef replică scurt: regulamentul nu prevedea o asemenea situaţie. Deci el nu va avea dreptul de a lua nicio decizie. Încercând să obțină măcar o confirmare a provenienței polițiștilor care, în mod evident, coborâseră de pe White Star, Sally primi un răspuns la care nu se aștepta:

– Care polițiști? Ce vapor? Au venit din oraș și au reținut persoanele în temei legal. În această zonă nu este permisă camparea.

Bătrâna rămase fără replică. Îl privi tăcută, încercând să-și explice cauza pentru care guvernul nu dorea să se implice în incidente și care, mai mult, prefera să piardă o sută de cetățeni, decât să admită că un cliper putea naviga deasupra câmpiei.

Când se înapoie în tabără, o aștepta o surpriză și mai mare. Parcă pentru a-i demonstra că realitatea nu se lasă cucerită cu atâta ușurință, o vizită neașteptată îi dărâma ipotezele ce păreau atât de solide în urmă cu câteva ore.

La fel de insolită ca și cliperul, o limuzină neagră purtând însemne oficiale apăruse printre corturile părăsite. Cei câțiva tineri rămași în așteptarea bătrânei se întrețineau degajat cu o persoană înaltă, prea elegant îmbrăcată pentru un asemenea decor. Când Sally se apropie destul de mult, bărbatul o observă, întâmpinând-o cu un zâmbet binevoitor. Era mult mai tânăr decât i se păruse din depărtare.

– Fără îndoială, doamna Mont, zise acesta. Dați-mi voie să mă prezint. Sunt Gerald Scott, Departamentul de stat, Comisia pentru fenomene aeriene.

Ii sărut mâna cu o grație aproape feminină.

– Aș începe cu scuze…

– Care nu fac decât să vă acuze, domnule Scott, continuă Sally cu o agresivitate care nu o caracteriza.

– Așa este. Dar vreau să exprim părerea de rău a Departamentului, a întregului Executiv și a mea personal, pentru turnura luată de evenimente.

– Credeam că guvernul nu dorește să se implice. Mai mult, până acum câteva momente aș fi putut jura. După respingerea atât de categorică a directorului de aeroport. Care vă reprezintă, fără îndoială.

Scott încuviinţă cu un gest ușor al capului.

– Atunci, care este cauza acestei schimbări atât de drastice? Sau nu pot s-o aflu?

Bărbatul se arăta vizibil jenat de prezența tinerilor din anturajul bătrânei. Știind că aceasta nu s-ar fi despărțit de ei sub nici un pretext, începu să vorbească. Pe un ton jos, aproape auzit.

– Până nu demult am acționat sub ordinele stricte ale Președintelui. El a impus această abordare a… problemei. Pe care Departamentul o consideră neinspirată. Dar pot să vă asigur că în momentul acesta s-au realizat schimbări la eșaloane foarte înalte.

– Vrei să spui că prerogativele au fost preluate de vicepreședinte?

– Nu chiar. Am putea vorbi despre un Comitet de criză.

– Care presupune… începu Sally

– Ceva provizoriu. Până la investirea noului Președinte. Un moment care este mult mai aproape decât credeți.

– Despre cine este vorba?

– Un om cât se poate de potrivit pentru o asemenea situație, spuse Scott, privind insistent spre White Star.

– Totuși, nu văd rolul nostru în această rocadă a puterii politice.

– Să nu credeți că e vorba de o simplă lovitură de palat. Situația e mult mai complexă decât pare. Aș putea afirma că prezintă o importanţă capitală.

– Cu atât mai mult.

-Da… Dumneavoastră, ca una dintre persoanele cele mai informate despre fenomenul de față, trebuie să participați la rezolvarea lui. E spre binele patriei, al nostru, al tuturor.

– Domnule Scott, cuvintele mari nu țin loc la fapte.

– Aveți dreptate, doamnă. Situația nu are nevoie de discursuri, ci de acțiune. Mă scuzați pentru câteva momente.

Se întoarse spre limuzină, pentru a da câteva ordine prin telefon. Continuă să vorbească preț de un minut, timp în care apăruseră și primele grupuri de soldați, aduși de transportoare de luptă Bradley. Scott se înapoie.

– Credeți că forța este o alternativă cu șanse reale? întrebă Sally.

– E vorba de asigurarea securității. Evenimentele o cer.

Cliperul și întreaga tabără fură înconjurate. Două cordoane de infanteriști ai Marinei alcătuiau un coridor între fâșia de mare pe care plutea White Star și grupul de tanchete, masate spre aeroport. Două elicoptere de asalt patrulau întreaga zonă. O atmosferă de adevărat război.

Scott primi câteva confirmări prin radio. Dădu un ordin scurt, apoi se întoarse spre Sally.

– E timpul, doamnă.

Pe puntea cliperului începu agitația. Marinarii formau careul, se încolonau pe puntea dinspre tribord. Se auziră treisprezece salve de tun și sunetul strident al unei trompete ce dădea onorul. Trapa din pântecul vasului se deschise. Pe podul de pontoane trecu un alai format din patru trăsuri de epocă, decorate abundent cu motive rococo, suflate în aur. Se opriră la câțiva pași de primii infanteriști.

Din a doua caleașcă coborî un bărbat trecut de vârsta a doua, acoperit cu o hermină, purtând pe cap o coroană simplă, cu trei blazoane. Când ajunse în fața soldaților, Sally auzi cu claritate ordinul căpitanului:

– Pentru Președinte, onorul!

Bărbatul salută la rândul lui printr-o uşoară înclinare a capului, o mișcare simplă, atât de cunoscută bătrânei. Apropiindu-se, ea îl recunoscu pe Theodor. Era îmbrăcat în pantaloni strâmţi și o tunică strălucitoare, brodată cu un model ce făcea risipă de imaginaţie. Hermelina regală îi acoperea umerii. În mâna stângă purta un sceptru mic, având la măciulie un diamant de mărimea unui ou de porumbel.

Bărbatul mergea țeapăn, privind doar înainte. Trecu pe lângă ea, fără să schițeze cel mai mic gest. Sally rămase la fel de indiferentă, căci simţea inutilitatea oricărei încercări de a-i atrage atenția. În același timp o cuprinse sentimentul finalității. Reprezentația se terminase. Omenirea devenea, oficial, o colonie extraterestră, printr-o simplă manevră de capitulare a liderilor politici, în fața unei minuscule forțe de ocupație.

Theodor se urcă în primul transportor, urmat de garda sa de corp. Vehiculele demarară în trombă. Infanteriștii fură evacuați cu trei camioane, apărute între timp.

– Doamnă, e timpul să veniți cu mine, spuse Scott.

Sally se uită spre el, apoi spre coloana oficială care se depărta în zare. Simțea presiunea apăsătoare a evenimentelor care o depășeau, pe care nu avea puterea să le schimbe. Îl privi pe Scott și refuză invitația acestuia, printr-o negație tăcută.

-Cum doriți, Doamnă, îi răspunde Scott, care se urcă în limuzină. Mașina oficială demară, lăsând în urma ei micul grup de coloniști, adunați lângă White Star.

Sally realiză care va fi deznodământul. Lucrurile erau cât se poate de clare: toți martorii evenimentului de capitulare trebuiau să dispară. Puterea oficială avea nevoie de o tranziție naturală, firească.

Se uită în jur și văzu la marginea lizierei pădurii, coborând din înălţimi, într-un picaj grațios, elicopterele de atac: păsări de pradă, greoaie și ucigătoare. Alunecau cu grație în flancuri, prinzând grupul de coloniști ca într-un clește, împingându-l spre White Star. Motoarele torceau monoton, palele uriașe fragmentau timpul cu indiferență. Sally reuși să spună o rugăciune scurtă. Ultimele clipe le petrecu într-o ciudată împăcare de sine, privind cum se deschid petalele florilor de foc la gura întunecată a mitralierelor.

Darius Luca Hupov


Povestirea Elegie pentru un triunghi face parte din volumul de debut a scriitorului Darius Hupov Elegie pentru un triunghi, apărut în 2016 la editura Eurostampa, colecția Insolit. Volumul cuprinde mai multe proze SF, de bună calitate, bine scrise și cu idei originale. Poate fi cumpărat de pe site-ul Librărie.net. Un Interviu cu scriitorul Darius-Luca Hupov, consemnat de Alexandru Lamba, poate fi citit în Gazeta SF nr. 60, martie 2016.

Recenzii la volumul Elegie pentru un triunghi: