Aspect introductiv, definitoriu.
Oricât ar întoarce privirea, oriunde s-ar duce, orice ar face, le găsește peste tot.

Aspectul 1

Se făceau trei săptămâni de când se mutaseră în noua garsonieră, la ultimul etaj al turnului, al zecelea. Şi încă nu se obișnuise cu înălțimea, cu perspectiva amețitoare a peisajului ce i se oferea cu generozitate, doar pentru ea, la picioarele ei.

Viața zilnică îi hărăzise numai ascensiuni minore: în magazinul de efecte de lângă vechea locuință, la etajul al treilea, când ochise dintr-o privire fugară priveliștea atât de familiară a cartierului muncitoresc (de care nu dorea să-și amintească); în vizitele anuale la silozurile nuclea­re din afara orașului, când ghidul îi ducea în turnul de observație, cocoțându-i la amețitoarea înălţime de doi­sprezece metri, fără să poată vedea decât câmpul, linia drumului orăşenesc și holdele, până la orizont; când fu­sese odată, de mult, pe Dealurile Sudice. Dar atunci vă­zuse doar alte dealuri, continuarea lină a dealului pe care se afla, dealuri simetrice (prea simetrice!), cu unduire do­moală.

Dintr-odată se găsea la înălțimea amețitoare a celor zece etaje, într-un bloc a cărui vârstă nici nu putea să și-o ima­gineze. Aveau balconul lor, cu geamuri autocamuflante (montate după accidentele vizuale din treizeci și cinci, deci primele tipuri). Geamuri late, sfidând toate normele de siguranță, deschizându-i o perspectivă periculos de vastă.

Se apropie de marginea balconului cu teamă, încer­când sentimentul că face un lucru oprit, deosebit de ris­cant. Ajunsă la pervaz, apucă aproape cu deznădejde ba­lustrada, strângând-o cât putea de tare. Nu îndrăznea să se atingă de geam, deși duritatea lui îi asigura o protecție deosebită. Își ridică ochii cu greutate, întâlnind aburii respirației care se condensau pe sticlă, studiindu-le fluxul și refluxul. Apoi își concentră privirea spre orizont, încet. Tot mai aproape de oraș, cuprinzând grânele, stâlpii de înaltă frecvență, casele de la periferie, turnurile, puține, apoi masa mare de blocuri cu cinci etaje, îmbrâncindu-se, sute, înghesuindu-se, aproape sprijinindu-se unul de al­tul. Dintre ele răsăreau, ici-colo, domurile semicirculare ale depozitelor de efecte. Câte o antenă. Alta. Şi oamenii.

Viermuiala lor surdă, neîmpăcată, neîntreruptă. Pășeau cu înverșunare, aproape cadențat, fiecare în trea­ba lui zilnică. Furnici.

Se simți puternică, uitând că în urmă cu câteva ore își târâ­se sandalele în această viermuială, că pășise în aceiași cadență alături de ei. Înălţimea de la care privea, care o despărțea de gloată, îi dădea o forță neașteptată. O detașa de realitate, i-o punea la picioare. Avea perspectiva unei mici zeități.

Acum, în momentele în care uită de frică pe care o avea din obişnuinţă de a trăi la nivelul solului, când nu mai strângea spasmodic bara balustradei, își aminti. Privi conglomeratul blocuri-case-străzi-oameni, îi percepu existența și posibilita­tea de a fi distrus. Nu peste o sută – două de ani, prin eroziu­ne, ci instantaneu, conştientizând puterea pe care o închidea în ea materia, forța măsurată în kilometri pătraţi de oraș mă­turat de suflul exploziei. Piatră calcinată, lemn vaporizat, oa­meni transformați în cenușă.

În fața acestei evidențe, cuvintele înfricoșătoare năs­cocite de englezii terifiați de V-urile nemţeşti deveneau dileme mărunte. Block buster? Nici vorbă, town buster!

Aspectul 2

„Dragul meu, spuse femeia, zâmbind cu gura până la urechi, toate acestea sunt o necesitate…”

Aspectul 2 bis, colateral

Închise televizorul, scârbit. Era a treia oară într-o oră când auzea același mesaj publicitar.

– De ce ai închis, puiule?

– Mă enervează. Porcăria cu „astea toate îs o necesitate”.

– Nu știu dacă pentru ei sunt, dar pentru noi în mod sigur, zise bărbatul, aplecându-se din nou asupra monta­jului electronic.

Maria îl privi cu înverșunare. Vru să spună ceva, dar se opri în ultimul moment. Oricât i-ar fi fost de greu să ad­mită, era adevărat. Trebuiau să trăiască din ceva.

Se apropie încet, fără zgomot, oprindu-se în pragul bu­cătăriei. Își privea soțul în tăcere.

Absorbit de muncă, fără să întoarcă privirea de la masă, stătea încovoiat deasupra cablajului imprimat, plantând piesă cu piesă, circuit după circuit. Ținea în mână cioca­nul de lipit, scula aceea imensă, primită în dar de la ta­tăl său, care la rândul lui fusese electronist, lucrând tot pentru sectorul „Ghidaj rachete”. Cu cinci ani în urmă, la restructurările periodice, primise de la întreprindere, în dar, un pistol de lipit nou, ultimul tip, de două ori mai ușor decât acesta. Stătea și acum în dulapul cu vechituri, acoperit de praf. Geo nu s-ar fi despărțit pentru nimic în lume de Ciocan, cum își alinta moștenirea de familie. Lipit în zeci de locuri, bandajat cu benzi de leucoplast, îmbâc­sit de praf amestecat cu ulei de transformator, Ciocan își continua cariera glorioasă. Deși istoria oficială a familiei spnea că fusese cumpărat de tatăl său în urmă cu cinci­zeci de ani, auzise de la unchiul Râca o bârfă interesantă: se pare că pistolul aparținuse bunicului, tot electronist. Şi care, după câte se spunea, lucrase tot la „Ghidaj”.

Privit din spate, înconjurat de norul de fum cu miros de sacâz, Geo părea mai tânăr. „Tânăr ca în vremea când l-am cunoscut” își spuse Maria. În zilele acelea ploioase, mohorâte, bune pentru lenevit sub plapumă. I se prezen­tase: „Geo, electronist”. Cuvintele, spuse simplu, cu un accent nordic, îi plăcuseră. Directe. La obiect. „Un bărbat cum mi-aș dori”, se gândise atunci. Din multe puncte de vedere era.

Își menținuse silueta prelungă din tinerețe. Nici nu era prea greu, în timpuri de criză. Tendința de a sta aplecat o avea tot de atunci. Și ochelarii. Și simțul realității. Și seri­ozitatea, uneori enervantă. Și modul grăbit în care o du­cea spre pat. Și…

Fumul se risipise. Foindu-se pe scaun, Geo o observă. O urmă de zâmbet trecu fugar, aproape imperceptibil.

– Mă priveai de mult?

– A, nu…

Fața îl trăda. Pielea obrazului, mai uscată, ridurile din marginea ochilor, cearcănele. Privirea ușor spălăcită.

Se apropie de el.

– Ce făceai?

– Uite, mă chinui să pun cap la cap firele astea.

Pufni.

– De două luni nu ne mai dau rația întreagă de conduc­tori. Și ne pisează cu: „Faceți economie.” Dacă n-ai de unde, te apuci de improvizații. Recuperezi și capetele de ață.

Își privi conductorul, obținut prin lipirea câtorva re­sturi de sârmă, parțial izolată.

– Apropo de ață, n-ai să-mi dai și mie?

– La ce-ți trebuie?

– Să izolez nodurile de lipire.

– Cu ața mea?

– Te rog…

– Bine, dar…

– Ce să mai zic? Ai dreptate. Dar cămașă de conductor nu mai am, banda izolatoare tocmai s-a terminat, iar de le­ucoplast nu mă ating nici în ruptul capului. Dacă ne tăiem?

Îi dăduse niște ața de cusut veche, care se rupea ușor. Geo o răsuci de-a lungul punctului de lipire, acoperindu-l.

– O să fie bună?

– Merge…

Conectă montajul la sursa de curent. Acesta începu să bâzâie încet. Se aprinse un led.

– Ai văzut? Buuun. Acum dă-mi o agrafă. Așa. O punem aici, ca să strângă plăcuța asta, s-o preseze.

– Chestia asta de unde e?

– Din sectorul de ghidaj giroscopic al rachetei.

– Adică?

– Adică ajută racheta să meargă drept. Să nu se încline, să n-o ia razna.

– Așa? Cu ața mea de cusut și cu agrafa de păr?

– Nu trebuie s-o iei chiar în felul ăsta…

– Dar cum? Dumnezeule, la ce-s bune rachetele voas­tre? Chiar crezi că o să meargă cu chestia ta, cârpită? Dacă se întoarce și pică peste noi? Voi sunteți inconștienți!

Geo îi aruncă o privire scurtă și se întoarse spre mon­taj. Lăsă la o parte ciocanul de lipit, își luă o privire şugu­beaţă, se răsuci și o prinse de șolduri:

– Unde să pice? Aici? Își împinse nasul în pântecul ei.

– Geo, eu vorbesc serios.

– Sau poate aici, spuse grăbit, coborând cu nasul mai jos, chicotind.

O ridică în brațe, dintr-o mișcare.

– Geo…

Din câțiva pași ajunseră lângă pat. O împinse pe spate, prinzând-o în ultimul moment. Își lipise fața de coapsa ei, ridicându-i fusta cu dexteritate.

– Sau poate aici…

– Geo…

Vocea ei scăzuse cu o octavă, se catifelase, menținându-și o undă de dezaprobare. Îi rosti numele a treia oară, mai prelung, încercând să se gândească la mâinile lui cuprin­zându-i spasmodic mijlocul, apoi mângâind-o pentru a o înlănțui din nou. Îl strigă din nou în timp ce își lipea bu­zele de pieptul ei, dar în locul pasiunii, în ritmul sacadat al mișcărilor lui nu simțea decât necesitatea de a-l accep­ta, de a-l ajuta, de a-l proteja ca pe un copil ce are nevoie de suport pentru a duce un lucru la capăt, își amintea de toate clipele asemănătoare când o abordase grăbit, prea repede, neîndemânatic, de circuite și sârme îndoite (se încruntă și gemu în același timp, încercând să se sincro­nizeze cu zbaterea lui), de ziua însorită pe pajiște, cum fă­cuseră dragoste atunci, „Da!…”, pomi, grâne, etajul zece, blocuri – oameni și rachete, Geo îmbrăcat în mire și „Si­gur, dragule…” suflul exploziei, șocul mişcării lui de îna­intare, geamătul, mâna ei cuprinzându-l după gât, mân­gâindu-l, încolăcindu-şi picioarele după șoldurile sale, împingându-i abdomenul, din nou geamăt, el la pieptul ei, ca un copil strângând-o deznădăjduit, piatra calcinată, fier topit, îndoit, „Acum, aaaa…”. Ultimul icnet la final, relaxarea.

Geo respira sacadat. Își rezemase capul pe pieptul ei. Maria continuă să-l mângâie, încet, cu mișcări prelungi, până când se liniști. Într-un târziu ridică privirea spre ea.

– Ţi-e foame, dragule?

Aspectul 3

Neastâmpărat, vioi, Alec nu-și găsea locul.

– Ce ai? Întrebă Maria, fixându-l cu privirea. Acum ai venit de la bunici. Nu te-ai zbenguit destul?

– Lasă băiatul, se auzi glasul lui Geo, din spatele ușii de la bucătărie. O întredeschise și spuse cu o voce autoritară:

– Gata cu gălăgia, Alec. Dacă vrei să alergi, e loc afară. O deranjezi pe mama.

– E voie? întrebă rugător băiatul, privind-o pe Maria.

– Bine, dar să nu te prind pe lângă blocurile goale, că îți rup picioarele. Geo!

– Da?

– N-ar trebui să-l lăsăm. Tocmai au fost evacuate blocu­rile de lângă noi. Dacă apar ăia cu demolările?

– Care blocuri?

– Cele din spate.

– Nu cred să vină tocmai astăzi, zise Geo și se întoarse în bucătărie. După câteva secunde se auzi hârâitul mono­ton al mașinii de găurit.

Maria își căută de lucru la mașina de cusut. Încerca să facă un ban în plus. Într-un timp umblase să se angajeze, dar criza prelungită și concedierile tot mai dese îi dis­truseră orice speranță. Bineînțeles, putea să caute un loc în industria rachetelor. Era singura ramură care continua să-și extindă producția. Chiar dacă cererile la export scă­zuseră de când cu destinderea nucleară, comenzile inter­ne crescuseră proporțional, acoperind lipsa contractelor externe. Guvernul tocmai votase o lege de aprobare a am­plasării silozurilor nucleare în teritoriile intravilane.

Oricum, nu putea lucra la rachete. Și așa se obișnuise destul de greu cu ideea că Geo lucrează în domeniul. Săp­tămâni la rândul se luptase cu coșmaruri, imaginându-şi soțul apăsând pe butonul lansării nucleare, rânjind cu satisfacție în timp ce rachetele își luau zborul, obligând-o și pe ea să apese din nou și din nou, apoi arătându-i ima­ginile orașelor distruse de ei.

Îi trecuse cu greu, după discuții îndelungate, după ce disecaseră problema în mii de felii, încercând alte și alte variante de serviciu pentru Geo, poate o recalificare. Fără succes. În plus, fiind casnică și cu copilul aproape de ter­men, trebuia să ia în considerare salariul lui decent, ori­cum mai mare decât în alte ramuri. Își călcase peste inimă și acceptase situația, cu titlu provizoriu. Apoi de născuse Alec, era nevoie ba de una, ba de alta, bani, bani.

Apoi apăruse nevoia unui al doilea salariu și începuse să-și caute un serviciu. Oriunde, dar nu în sectorul rache­telor. Ceea ce se dovedise imposibil.

Cunoscând-o bine, Geo nu insistase. Tăcuse și își lua­se ore suplimentare, muncind pe brânci pentru a asigura supraviețuirea familiei. Nu mai ieșiseră de câțiva ani buni în oraș, nu mai puteau să-și permită mare lucru în mate­rie de cumpărături. Maria realiza că e vina ei, că Geo con­tinuă să facă sacrificii disperate pentru a menține bugetul familial pe linia de plutire, dar nu putea să treacă peste obsesia ei. Nu putea să lucreze în domeniul rachetelor. Nu putea și basta. În plus, era frica de a fi descoperită. Te­roarea continuă că vor afla că „vede”.

Își decoperise abilitatea acesta imediat după nașterea lui Alec. Stătea în salonul de recuperare, cu febră, sim­ţind cum îi scad puterile. O căută pe soră. Nu era nicăieri. Și atunci privi peretele, cu ciudă, cu îndârjire dublată de nervozitate, până când simți că o dor ochii. Concentrarea sau poate oboseala îi produseră o durere acută la ceafă, apoi o explozie de lumină albă în fața ochilor. Când se dezmetici, îl văzu pe doctor trecând pe coridor și îl strigă. Doctorul își continuă imperturbabil mersul. Îl mai stri­gă o dată, dar acesta continuă să meargă, de parcă n-ar fi auzit nimic. Atunci realiză că-l văzuse prin perete, în co­ridorul de afară.

Pentru moment crezuse că are halucinații. Dar nu era așa. Concentrându-se destul de tare, putea vedea aproape clar prin câteva rânduri de pereți.

La început fusese amuzant. Se distrase urmărind asis­tentele în camera de gardă, cum se adunau la ora nouă pentru cafea, doctorul înghesuind o soră medical în cabi­netul său. Lumea de pe coridoare, pacientele fumând în toalete, portarul în ghereta lui.

Nu spuse nimănui. Pentru că îi era frică. O frică de care nu mai putea scăpa din ziua în care trebuia să fie exter­nată. Sondând un coridor lăturalnic, văzuse trei ofițeri de la Siguranță apropiindu-se în grabă de zona saloanelor. În acel moment, o intuiție venită dintr-un colț ascuns al minții îi spuse că aceștia o caută pe ea, pentru faptul că „vede”, pentru „a vedea” în interesul statului, în spatele zi­durilor și al pădurii, pe cer în sus și mai departe, dincolo de nori unde zboară rachetele. Veneau să o aresteze, să o ducă departe de pruncul proaspăt născut, de soțul ei, într-o zonă izolată, poate lângă graniță, pentru a scruta cerul la nesfârşit, aşteptând ceea ce ura cu cea mai aprigă ură de care era capabilă. Ea, care n-ar fi vrut să știe, va trebui să vadă prima, înaintea tuturor, coşciugele zburând cu mili­oanele deasupra capului ei, înghesuite în cilindri aceia lu­citori care erau trimiși de dincolo de ocean. De la Ceilalți.

Privise cu ochii dilatați de groază la cei trei ofițeri cum intră pe coridor, defilează tăcut, ajung în fața ușii, înceti­nind, cum privesc numărul salonului într-o tăcere a cli­pei dilatate spre eternitate, pentru a se uita unul la altul întrebător, dând din cap neîncrezători, plecând mai apoi spre salonul alăturat.

Îmbătrânise cu câțiva ani în secundele acelea. Și se speriase atât de tare de această posibilă realitate încât ju­rase să nu spună nimănui ceea ce descoperise cu puțin timp în urmă. Nici măcar soțului. Poate odată, într-un vi­itor indecis, pe patul ei de moarte, când nu-i vor putea face niciun rău, ei sau celor dragi. Atunci va fi eliberată de povara îngrozitoare pe care o primise într-o după-amiază ploioasă de martie.

Aspectul trei și jumătate, după patruzeci de minute

Simți bufnitura exploziei în stomac, odată cu zăngăni­tul geamurilor de la balcon. Își întoarse capul spre perete și își focaliză privirea în spațiul de lângă bloc, tocmai în momentul în care se producea a doua explozie, ce strălu­ci scurt și intens, împingând aerul în valuri compacte, pe care le văzu aproape materiale, îndreptându-se spre turn, urmate imediat de a doua bufnitură, nu așa de puternică. Dispozitivul de autoprotecție vizuală a geamurilor nu se declanșase. Ar fi putut să vadă chiar prin el. Nu, nu putea fi o explozie nucleară, deși primul gând pe care îl înregis­trase după șoc fusese: „Doamne, se întâmplă.”

În timp ce căuta sursa exactă a exploziei, văzu blocurile de alături înclinându-se ușor apoi prăbușindu-se cu o în­cetineală nefirească. Geo deschise ușa bucătăriei și o zbu­ghi spre balcon. Îl văzuse cu privirea periferică și conti­nuă să caute în jurul celor patru blocuri care se prăbușeau alene, focalizând mai în față și mai în spate, căutând… oa­meni… copii, fără să se gândească la posibilitatea groaz­nică, la… Alec.

Geo ieșise din balcon și o privi înnebunit de frică, stri­gând aproape isteric: „Ce stai așa, te-ai tâmpit, copilul e jos și tu…” Plecă în fugă lăsând ușa deschisă, în timp ce ea stătea încremenită pe scaun, scrutând în continuare dăr­âmăturile, în interiorul lor, prin moloz, bucăți de fier con­torsionate, mobilă zdrobită și haine sfâșiate, acoperite de sute de tone, masă inertă, beton cenușiu, sfărâmat. Con­tinuă să privească tot mai adânc, sondând subsoluri, cele mai mici unghere ale construcției, orice loc care ar putea adăposti un copil în joacă lui de-ascunsa.

După ce termină de scormonit toată zona în care nu de­mult se înălțaseră blocurile, căută cu înverșunare în jur, privind zecile de chipuri adunate la spectacolul neobișnuit al demolării. Printre ele recunoscu părul șaten, zburlit de vânt, nasul fin, guriţa întredeschisă de surpriza eveni­mentelor și ochii albaștri, scrutând pătrunzător. Expiră adânc, eliberându-şi pieptul de apăsarea insuportabilă, odată cu aerul ce ieșea din plămâni. Se destinse, lăsându-se în scaun, simțind toată oboseala încordării acelor câte­va clipe de tensiune aproape insuportabilă.

Când se mai liniști, îl căută pe Geo. Tocmai coborâse din lift și se apropia cu pași mari de grupul copiilor.

După vreo zece minute minute, cei doi intrară pe ușă. Geo, încă tulburat de cele întâmplate, iar Alec în culmea bucuriei.

– Mamă, vor să construiască un siloz chiar aici, lângă noi. Vom avea rachetele noastre.

Îl privi pe Geo, care ridică ușor din umeri.

– Au spus că vor face și un turn de observație. Iar dacă îi ajutăm la construcție, ne lasă de două ori pe lună să facem de gardă împreună cu ei. Îmi dai voie, mami?

Maria îl luă de umeri și îl strânse la piept, cu putere, aproape sufocându-l. Îl privi în ochi pentru câteva clipe, iar când simți lacrimile în colțul pleoapelor, îl strânse din nou în brațe.

Alt aspect, teoretic constructiv

Sună scurt, de două ori. Ușa se deschise. În prag, o doamnă între două vârste, cu o lingură de lemn în mână.

– A, tu erai, dragă. Intră, Maria. Am crezut că e nebunul ăla de (se apropie de urechea ei și spuse încet)… Şorţ, mă omoară bărbatu-miu dacă mai vine tipu’ pe aici.

Apoi, cu voce tare:

– Haide, te așteptam.

Se îndreptă spre bucătărie, ca de obicei, aşezându-se cu fața la ușă, pentru a putea privi zona din spatele blocu­lui. Își studie vecina pentru câteva clipe, cum amestecă de zor în cratița unsuroasă, proptită peste ochiului de aragaz ce fumega destul de puternic, amintindu-i de vechile oale aninate deasupra sobei, în casa bunicii. Răspândind aro­me apetisante, care îi răscoleau stomacul și imaginația în același timp, atrăgându-te, ispitindu-te să le ridici capa­cele pentru a gusta mâncarea.

Această cratiță n-o invita de loc, nici măcar…

– Și ce zici de noul siloz?

… cât negrul sub unghie.

– Care siloz? întrebă Maria, privind-o absent.

– Cum, care? Cel de lângă noi! Ce, Alec nu lucrează la ridicarea lui? L-am văzut împreună cu Pic al meu, învâr­tindu-se pe lângă biroul de coordonare, trăgând panglici după el, cărând hârtii.

Maria oftă prelung, amintindu-și de scenele derulate în urmă cu două zile, când Alec venise distrus de la școală. În primă fază reușise să-și impună cuvântul de mamă, iar Geo tăcuse pentru aăi face pe plac. Dar în ziua aceea bă­iatul apăruse plângând aproape isteric, reproșându-le că nu-l mai iubesc din moment ce nu-l lasă la construcția silozului, că toți colegii de joacă l-au luat la mijloc, înghe­suindu-l, făcându-l fricos, leneș, că își dorise atât de mult să ajungă în apropierea unei rachete nucleare, iar acum, când avea norocul ăsta, tocmai ei îi stăteau în cale.

Geo îi ținu parte printr-o tăcere mai mult decât explica­tivă și îl luă de după umeri. Ea nu zise nimic, simțindu-se dintr-o dată atât de mică și singură împotriva întregului mecanism ce funcționa implacabil, ireproșabil, condiționa și forma opiniile copiilor… a fiului ei, a sute de mii de oa­meni, legându-i prin slujbă și aspirațiile proprii de bles­tematele nucleare, dându-le un țel de care să se agațe în vremurile tulburi în care economia se târa, supraviețuind doar din comenzile militare, rachetele ce scăpaseră de la sărăcie atâția oameni, redându-le o speranță clădită pe ce? Sicrie? Moloz și lemn carbonizat? Și ei putea fi în lo­cul… la naiba, chiar şi Geo, candida lui tăcere, șoapta in­sinuantă a acelui „Nu face nimic rău…” combinată cu pri­virea rugătoare a copilului ce nu înțelegea nimic din toată povestea asta. Singură, era tot mai singură.

– Da, și Alec e cu ei.

– Vrei să spui că nu e bine? Se învață de mic cu munca, mai face un ban pentru ciocolată și bomboane, nu se în­hăitează cu te miri cine. E foarte bine.

Nu avea argumente pentru ea, nu putea să-i spună…

– Ai auzit ultima chestie? Rachetele care vor fi amplasa­te aici vor fi construite chiar de noi, locuitorii cvartalului! Nu-i grozav? Fiecare își va da silința ca să avem lucruri de calitate pe lângă casele noastre. Uite, știi că și bărba­tu-miu lucrează la Rachete. Tocmai și-a adus materiale și face noile duze, naiba știe cum le zice. Cică o să crească precizia rachetelor cu câteva procente. Fain.

Aproape fără să vrea, Maria își întoarse capul spre ca­mera mică a apartamentului, privind prin perete spre lo­cul unde soțul vecinei avea strungul. Dar în loc de duzele nuclearelor, el lucra de zor la suportul de rufe pe care îl promisese nevestei cu câteva luni în urmă.

– Așa e, fiecare trebuie să-și aduc aplombul, sau cum se zice, la construirea lor. Parcă și bărbatul tău, nu? Face…

– Ceva electronic…

– Sigur. El se pricepe la lucruri mai fine decât George al meu, e mai școlit.

Sârme lipite din bucăți și izolate cu ață de cusut veche. Agrafe de păr în loc de contactori.

– Nu vrei să te uiți afară? Poate îi vezi pe băieții noștri…

Îi căută din priviri fără să se miște de pe scaun. După ce îi descoperise, se ridică și se îndreptă spre geam. Se uită pe fereastră, mimă căutarea și zise după câteva secunde de așteptare:

– Sunt jos.

– Ce fac?

– Demontează o tăblie de la capătul străzii. Nu văd ce scrie pe ea.

Se concentră preț de câteva secunde și desluși înscrisul de pe indicator: „Stradă denuclearizată.”

Vecina se apropiase și privea cu interes. Zise:

– Cred că e chestia aia cu „denuclearizată”. Oricum, sunt atâtea străzi de astea în oraș.

Tăblia se încăpățâna să nu se desprindă. Prichindeii se chinuiau, trăgând de ea din toate părțile. Aduseră două cio­cane și o lovea. Degeaba. Trebuise să vină un muncitor care, în câteva clipe, cu o dexteritate de invidiat, dovedi inscripția ce fusese și devenise (odată mai mult) atât de inutilă.

Își mută privirea spre zona centrală, acoperită cu o construcție de placaj, pentru a o masca. Sub plăci se deschideau trei hăuri, gropi cilindrice în solul argilos. La două se mai lucra încă. Putea zări licurirea anemică a farului forezei, sapele râcâind, lopețile laterale împin­gând pământul spre cupele de evacuare, drumul lor că­tre suprafață. În al treilea puț al silozului se turna beto­nul: proaspăt preparat, curgea ca un gem ce tocmai fusese luat de pe foc, alunecând de-a lungul cofrajelor, pătrun­zând între drugile de metal măiestrit împletite pentru a da rezistență construcției.

– Trei luni și o să fie gata, spuse Maria. Apoi, vrând să pară veselă:

– Ce gătești pentru azi?

– A, nimic, tocmai am cumpărat un…

Aspect colateral, aproape neesențial

Maria, către Geo:

– Glumeşti? Chiar nu mai avem bani?

– Tu ce crezi? Am predat toate montajele! A fost sfârșit de lună. Iar ultima comandă trebuie s-o onorez pentru silozul ăsta, și arătă cu degetul spre geamul balconului. Pentru asta nu primesc niciun ban.

Circuitul stătea pe masă, singur printre piese. Dintr-un colț al cutiei răsărea un conductor având o cămașă izo­latoare multicoloră, bandajată din loc în loc cu o sfoară albă, asemănătoare cu cea de cusut.

Aspect vizual, prea evident pentru a fi neglijat

Turnul de veghe, construcție metalică suplă, avântată spre cerul încă adormit, avea înălțimea puțin mai mare decât a blocului în care locuiau. La capătul de sus se găsea postul de observație, semnalizat cu un bec roșu, ce pâlpâ­ia zi și noapte. Garda, schimbată din patru în patru ore, scruta depărtările.

– Tată, dacă vin rachetele, ce strigă observatorul?

– Nucleare la orizont.

– Doar atât?

– Cred…

Un aspect neprevăzut

Sirena de alarmă vui prelung, monoton, într-o tonali­tate ce-i pătrundea în fiecare fibră a trupului. Urlă doar câteva secunde, pentru ca sunetul ei să se prelungească tot mai anemic, stingându-se cu un gâfâit obosit. În final se chinuia să scoată un fâșâit anemic, de foale vechi.

Maria urmărise succesiunea de sunete cu o senzație ne­lămurit. „Nici sirenele nu mai funcţionează cum trebuie. Totul se duce pe râpă…” Nu putuse să-și ducă gândul până la capăt, sâcâită de o senzație de neliniște, determinată de acest semnal sonor. Nu-și amintea semnificația lui.

– Mamă, începe! strigă Alec entuziasmat. Vor pleca îndată.

Îl văzu fugind spre balcon, agățându-se de bară, proptindu-și nasul de geamul protector, așa cum îi spuse de fiecare dată să nu o facă. Pândindită de un gând negru care se clarifica încetul cu încetul, se apropie de Alec. Pri­vi spre silozul din spatele blocului tocmai în momentul în care, hârâind din sutele de tone pe care le cântăreau, imensele uși de protecție ale nuclearelor glisau la o par­te, lăsând la iveală capul portocaliu al rachetelor, sclipind mat în soarele amiezii.

– Uite, e și observatorul, chicoti Alec. Îi făcu un semn cu mâna, la care soldatul răspunse voios, arătând entuzi­asmat când spre cer, când către rachete.

Maria încercă să privească în direcția indicată de aces­ta și își dădu seama, îngrozită, că nu putea vedea. Vedea dar nu vedea, nu putea percepe dincolo de normalitate, acolo unde reușea să pătrundă, când se concentra. Cu ochii și privirea ei, cea dinainte, nu zărea nimic pe cerul azuriu, care își schimbase culoare la orizont, virând într-un oranj ce semăna izbitor cu cel al vârfului nuclearelor.

Îl auzi pe Geo ieșind precipitat din bucătărie, cu pisto­lul de lipit în mână, trăgând un prelungitor foarte lung.

– Am uitat să fac conexiunile, la naiba! Trebuie să mă duc la rachetă, dragă. Vrei să-mi dai pistolul, pe geam?

– Ai înnebunit?

Maria îl prinse de mână, străduindu-se să-l oprească. Îl trăgea de cămașă, se rugă de el, încercând cu disperare să-l convingă să rămână. Geo îi răspunse serios, cu o voce rece, că trebuie să remedieze defecțiunea, contractul lui asta spune, în cazul în care…

– Mamă, trebuie să văd de mai aproape, zise Alec, în­cercând să deschidă geamul. Maică-sa întoarse capul spre el și îl văzu cum reușește să pornească sistemul de rotire al geamului, care începu să pivoteze. Se cutremură.

Stătea cu mâna stângă întinsă, apucând cămașa lui Geo, privindu-l pe Alec, încercând să aleagă dar nepu­tând, preferând copilul în locul bărbatului care, odată pierdut ar fi însemnat agonia financiară și sărăcia cruntă, mai ales după un război ce tocmai începuse, din care nu știa dacă vor supraviețui, iar dacă ar fi ales dintre cei doi ar fi fost… nu putea.

Acest moment de neatenție îi fu de-ajuns lui Geo să se elibereze. Porni în fugă, spre pasarela construită special odată cu silozul, care făcea legătură directă între aparta­ment și platforma de deservire a nuclearelor.

Maria se repezi să închidă geamul. Plecarea precipitată a nuclearelor și geamul deschis în balcon ar fi carbonizat într-un moment întreg apartamentul. Se luptă cu băia­tul, care se agăța spasmodic de pârghia mecanismului de etanșare, plângând, țipând, văicărindu-se. Reușise.

Rachetele porniseră. Capetele nucleare se apropiau de nivelul geamului lor. Pe marginea unuia dintre ele, lân­gă o trapă deschisă stătea agățat Geo, cu mâna întinsă, arătându-i un cablu multicolor, format prin lipirea unor fragmente de sârmă, implorând-o să-i întindă pistolul de lipit, ajungând lângă geamul balconului, amenințând cu pumnul, înjurând, arătând spre mâna ei, cea în care ținea pistolul, în timp ce ea, crispată, îl privea cu deznădejde, încercând să acopere ochii lui Alec, să-l împiedice să se apropie de mecanismul ce deschidea geamul, privindu-l pe Geo cum se îndepărtează, cum gesticulează agățat de vârful rachetei. În locul vuietului greu care ar fi trebuit să acompanieze plecarea nuclearei se auzea sunetul renăs­cutei sirene, transformat într-o secvență melodioasă, în care reuși să recunoască, stupefiată, partea de început a semnalului sonor al postului de radio pe care îl ascultă în fiecare dimineaţă, la trezire,…

– Haide, scoală-te, spuse Geo, prinzând-o de umăr. E târziu.

Aspectul alchimic al unei realităţi profane

Puse mâna pe clanță, apăsă și deschise ușa dintr-o mișcare, cu ușurință. O ușă ciudată, semănând atât de mult cu ușile standard ale tuturor apartamentelor tur­nului. Cu toate acestea, o ușă care nu putea fi tăiată sau spartă, nu ieșea din țâțâni, nu scârțâia (ca restul ușilor), a cărei clanță, în mâna unora, se învârtea cu ușurință pen­tru a se bloca încăpățânat în mâna altora. Care, dacă ar fi insistat, i-ar fi prăjit cu siguranță palma.

Erau puține persoanele din acest bloc, pe care ușa lui Izbar le lăsa să treacă. Printre ele, Maria. Sub măna ei, clanța se răsucea ca proaspăt unsă, ușa alunecă acompa­niată de un sunet molcom, ca un susur de apă. Iar când o închidea dinăuntru, devenea transparentă, deși Maria nu se concentra pentru a vedea dincolo de materialul care, în condiţii obișnuite, era opac.

Așa se întâmplase și de această dată. Izbar o întâmpi­nase cu același „Fii binevenită”, un salut care îl găsea, de fiecare dată, atât de puțin obișnuit.

– Asta e pasta decapantă pentru Geo, zise bărbatul, în­tinzându-i o cutie rotundă. Pentru infuzia ta trebuie să mai aștepți puțin. Ia loc, te rog.

Îl privea cu aceiași curiozitate, întrebându-se ca în prima zi, cum de putea acest om, atât de obișnuit la pri­ma vedere, să adune în spatele aparențelor, un munte de înțelepciune. Cu burtă mare, cu mâinile groase și păroase, având mânecile cămășii suflecate, arăta mai mult a felcer, proaspăt întors de la dispensar. Nici barba stufoasă, pa­triarhală, care în mod normal dădea bărbaților un aer se­rios și preocupat, nu îl avantaja în nici un fel.

– Cum stai cu somnul?

– N-am mai avut un vis… din acela, de două săptămâni.

Izbar se încruntă.

– De fapt, până ieri noapte.

Bărbatul își coborî privirea. Spuse îngândurat:

– Am auzit de la un prieten. Poimâine?

– Da, poimâine e inaugurarea silozului.

Avea privirea rugătoare. Implora.

– Nu pot, Maria. Îmi pare rău.

– Nu spune asta! Nu te cred. Am văzut-o cu ochii mei. Așa ai zis și cu Geo.

Acum trei ani. Geo slăbise mult, se simţea istovit. Îl purtase pe la o groază de doctori. Îi făcuse analize. Îl în­toarseră pe dos. Toți spuneau la fel. Cancer. Aflase de Iz­bar și se dusese la ușa lui. Auzise de povestea stranie a acesteia. Nu avea ială și totuși ușa se bloca pentru stră­ini. Nu avea sonerie, dar Izbar știa de fiecare dată când se apropie cineva.

Nu sunase. Nu bătuse. Puse mâna pe clanță și intrase.

Îl văzuse în camera de alături, prin ușa închisă, trebă­luind la niște retorte, deasupra unui cuptor în care pâlpâ­ia un foc molcom.

Îl vizitase zi de zi, timp de o săptămână, aducându-i mâncare caldă. La început nu îi zisese nimic, apoi îl ruga­se. Îl implorase. În final, după multe insistențe, bărbatul adusese din laborator o sticluță de culoare închisă, în inte­riorul căreia sclipea, cu o lumină fosforescentă, o grăunță de material albastru. După indicațiile lui Izbar, dizolvase substanța în apa de băut pe care i-o dădea lui Geo.

Peste trei zile soțul ei se ridică din pat. Peste alte trei, la spital, doctorii se minunau. Tumora dispăruse

– Nu pot s-o fac. Trebuie să mă crezi.

Maria își împreună mâinile, le puse în poală. Își coborî privirea.

– Chiar dacă s-ar putea, nu aș face-o.

– Pentru Dumnezeu, de ce?

Puse ochelarii pe nas și se frecționă la rădăcina nasului.

– S-ar afla imediat. Uraniul, odată dezactivat, nu mai emite radiații nucleare. Asta se descoperă în câteva zile, cel mult într-o săptămână. Ai auzit și tu de contoarele Geiger.

– Măsoară radioactivitatea…

– Ar aduce alt uraniu. Nu e o problemă prea mare. În principiu, și pentru frumusețea ipotezei, să zicem că aș dezactiva toate încărcăturile nucleare de pe continent. Sau din lume.

Maria îl privea cu pupilele dilatate. El o observă și îi zâmbi obosit:

– Să zicem. Asta ar însemna că nu s-ar mai produce ra­chete. N-ar mai fi locuri de muncă.

Făcu o pauză scurtă și o privi din nou.

– Soțul tău ar fi dat afară. Lipsă de bani pentru chirie, mâncare. Criză generalizată, Trebuie să înțelegi, întregul sistem, statul, totul se bazează pe producția rachetelor. E motorul economiei, în continuare prima resursă de devize.

Maria se ridică, gata să plece.

– Nu se poate. În plus, chiar dacă aș vrea, nu mă lasă morala mea.

– Ce nevoie o să mai avem de morala ta când vom fi morți, cu toții? Te mai ajuta la ceva?

– Dar haosul general ajută la ceva?

Femeia dădu să plece.

– Maria…

Se opri.

– Infuzia ta.

Deși își zisese că nu va privi înapoi, după ce ieșise pe ușă, Maria îl iscodi. Izbar era în laborator. Îmbrăcase ha­latul albastru azuriu și se aplecase deasupra retortelor, ca de fiecare dată. Verifica intensitatea focului din cuptor, etanșeitatea recipientelor, culoarea amestecului metalic ce scânteia în bolul de sticlă. Închise robinetul de distilare și ridică privirea spre ea. Îi făcu un semn de salut, cum mâna.

Între cei doi se găseau trei pereți de beton armat.

Aspect final, dar nu tocmai cum…

Nu sunaseră sirenele, cum spuneau toate pliantele des­pre apărarea civilă; nu descoperise nimic nici observato­rul, așa cum ar fi trebuit: tocmai adormise, toropit de soa­rele după-amiezii. Apăruse doar flash-ul acela puternic, intens, o lumină crudă, trezind-o din reverie.

În schimb, cu toate că erau vechi de douăzeci de ani, sistemele de protecție luminoasă funcţionară ireproșabil, întunecând geamurile la trei milisecunde după ce lumina ajunse la ele. Alec își făcea lecțiile lângă fereastră, cu spa­tele, și scăpase de lumina deflagrației nucleare, care l-ar fi orbit cu siguranță.

Nu se auzise nici un bubuit, cum crezuse; aerul conden­sat de suflul exploziei nu era cenușiu, cum bănuise. Venea spre ei cu viteza sunetului, îngroșându-se, mai negru decât și-ar fi închipuit, pulverizând, inițial crescând în densitate și forță, apoi deschizându-se la culoare, pe măsură ce se depărta de centrul exploziei, pierzând din intensitate.

Cu toate acestea, când ajunse la ei (Maria îl luase deja pe Alec din fața geamului, trăgându-l spre unghiul mort al peretelui, în spatele dulapului), nu sparse geamurile, cum calculase ea; nu le curbase („…dar vor rezista” ziceau prospectele), ci le dislocă din perete, împreună cu rama lor. Al doilea rând de geamuri, cele dintre cameră și bal­con, bufniră îngrozitor. Primul, unicul și cel mai colosal zgomot, o undă sonoră care le sparse timpanele.

Blocul de locuințe se înclină. Dulapul glisă spre ei, gata să-i strivească. Trăgându-l după sine pe Alec, reușise să sară într-o parte; înclinarea îi împinse pe peretele opus balconului. După câteva fracțiuni de secundă, căzu peste ei un scaun și garnișa, acoperindu-i cu perdeaua sfâșiată.

Anticipând reculul, își strânse copilul la piept și se agăță de clanța ușii. Scârțâind și pârâind, blocul își reveni miraculos, pornind să-și recupereze înclinarea, zvâcnind înapoi. Cea mai mare parte a mobilierului zbură pe geam. Ușa rezistă cu greu, dar până la urmă se rupse din bala­male, pornind spre hol. Dintr-un noroc nesperat, se inter­puse între ei și golul ferestrei, oprindu-le căderea.

Geo ieșise din bucătărie, năucit. Îi ajută să se ridice. Avea o tăietură lungă pe brațul stâng, ce atârna pe lângă trup. Fața îi era năclăit de sudoare amestecată cu moloz. Sângera puternic.

Primul gând al femeii o îndemnă să privească pe geam. Nu se uită la oraș, ci la silozul din spatele blocului. Îl privi fix, dincolo de ușile blindate. Nuclearele erau încă amorțite.

Apoi auzi o bubuitură. Chepengurile silozului săriseră în lături, pulverizate de bolțurile explozive, nu glisaseră, așa cum ar fi crezut; rachetele nu porniră imediat, cum ar fi trebuit. Profită de întârzierea decolării pentru a porni spre coridor, împreună cu Geo. După cinci secunde mo­toarele nuclearelor începură secvența de aprindere.

Vuietul creștea în intensitate. Camera se umplu de fum. Bâjbâind, trecură în antreu și ieșiseră pe ușa aparta­mentului, care refuza să se închidă.

Geo se opintea din răsputeri. Fumul devenise înnecă­cios, era tot mai cald. Vibrația aerului se intensifica. Bărba­tul reveni în apartament, încercând să înlăture obstacolul ce nu lăsa ușa să se închidă. Cel puțin așa crezuse Maria.

Dar îl văzu prin ușă cum își ia avânt și o izbește cu umărul, cum împinge și izbește din nou; stătea și îl pri­vea, nehotărâtă, să-l ajute, trăgând ușa, salvând copilul s-au să-l oprească, să-l tragă pe coridor, deși era prea târ­ziu pentru așa ceva.

Nucleară ajunse la nivelul geamului lor. Geo izbi din nou ușa, care se închise în timp ce primele limbi de foc pătrunseră prin locul în care odată era geamul balconului.

Tăblia uși se înnegri, apoi se înroși. Maria își acoperi­se copilul, protejându-l cu propriul corp. Nu încerca să se gândească la Geo, dincolo de ușă, în infern, la sufletul lui împăcat de sacrificiul, nici la spatele care o ustura îngro­zitor, ci la blestemata de rachetă ce se îndepărta cu greu. Nu privea în sus, spre ea, cum ar fi vrut, de curiozitate; încercând să și-o imagineze, o văzu cu ochii minții, deși stătea cu spatele la ea; realiză atunci, când nu mai avea importanță, că nu vedea propriu-zis cu ochii, ci cu altce­va. Zări dincolo de pereții blocului, prin vâlvătaia flăcării de la motoare și prin blindajul ogivei nucleare, în interi­orul acesteia, dispozitivul de comandă al giroscopului și montajul electronic construit de Geo și agrafa care ținea loc de contactor și cablul de legătură pe care îl improviza­se și izolația din ață de cusut care nu rezista căldurii de­gajate de curentul ce trecea prin sârmă, carbonizându-se, lângă un alt fir cu izolația distrusă, scânteia scurtă dintre cele două fire, tresărirea giroscopului, corecția aproape instantanee a dispozitivului de ghidare, mișcarea ampe­najelor, reducerea jetului rachetei, înclinarea ei, aluneca­rea spre stânga și oprirea în aer, într-o poziție nefirească, atârnând la cincizeci de metri înălțime deasupra blocului lor. Doar pentru două secunde și jumătate.

Ultimul, dar nu cel de pe urmă aspect al unei obsesii comune

Stătea în balcon, așezată pe scaun, cu mâinile împreu­nate pe genunchi, scrutând zările prin ochii întredeschiși. Nopțile nedormite o încovoiau, o copleșeau cu pova­ra oboselii continue, ce aduce după ea atât de cunoscu­tă senzație de lehamite și sfârşeală. Dar prefera de o mie de ori această stare ingrată decât coșmarurile din fieca­re noapte, făcând-o să trăiască același scenariu al morții, schimbând ici-colo detalii.

Ar fi vrut să se sfârșească odată, să fie ucisă în nu con­tează care din variantele pe care visele i le aduceau cu un atât de real simț al trăirii. I-ar fi oprit chinul, ar fi eliberat-o de teroarea pe care o încerca în momentele în care, la cel mai suspect zgomot, își spunea: „Începe?”.

În locul izbăvirii, continua coșmarul nopților și chi­nul zilelor, tortură ce adunată nu valora cât toate durerile morților de pe lume. Realitatea își cimenta mai departe statutul, aducându-i cu fiecare an noi silozuri în cartiere­le învecinate, noi turnuri de observație. Guvernul se arăta îndatoritor, extinzând industria de armament, promițând despăgubiri și prime locatarilor ce se aflau în apropierea silozurilor orășenești, în cazul lansării rachetelor. Nucle­arele continuau să fie produse într-un ritm accelerat, într-un sortiment tot mai larg.

Nu ar fi deranjat-o câtuși de puțin, dacă ar fi fost vorba de tractoare. Sau combine. Vapoare, mașini de cusut sau trotinete. Orice. Dar să produci rachete balistice în vre­me ce blocurile militare s-au desființat și granițele sunt pe cale să devină simple demarcații pe o hartă, era o nebunie atât de mare pe acre nu o poate suporta nici cel mai gro­tesc dintre coșmaruri.

Totuși… Rachetele care se construiau erau perfect ca­pabile să se înalțe de la sol. Chiar dacă niciuna nu ar fi pu­tut să zboare mai departe de cartierul vecin.

Sfârșit


Povestirea Stratigrafia unei obsesii comune face parte din volumul de debut a scriitorului Darius Hupov Elegie pentru un triunghi, apărut în 2016 la editura Eurostampa, colecția Insolit. Volumul cuprinde mai multe proze SF, de bună calitate, bine scrise și cu idei originale. Poate fi cumpărat de pe site-ul Librărie.net. Un Interviu cu scriitorul Darius-Luca Hupov, consemnat de Alexandru Lamba, poate fi citit în Gazeta SF nr. 60, martie 2016.

Recenzii la volumul Elegie pentru un triunghi: