Veneam acasă prin pasajul pietonal de sub calea ferată, ăla paralel cu pasajul Jiului, acolo unde s-au aciuat extratereștrii nedormiți de secole, cei care atunci când dorm se lipesc de bolta de piatră, plutind aievea printre stele, acoperiți cu praf de diamante.

Într-un alt loc, dar asemănător, cu o boltă formată din vajnici stejari seculari, l-am văzut pe Pavel Chinezu. Stătea și hodinea, sau cel puțin așa părea de la distanță, umbrit de stejari și luminat în dungi schimbătoare de soarele curios. De aproape imaginea se schimba. Pavel ședea pe un buștean, înalt de doi metri, ținând între pulpele picioarelor un capăt de șină de cale ferată, pe care încerca să o îndoaie cu o mână.

— Face parte din noile mele exerciții. Medicul zice că trebuie să fiu modern, să las pietrele de moară în seama celor tineri. Să uit de ciocane, de căruțe cu coviltir, de genoflexiuni cu tauri furioși. Zice că trebuie să mă mențin în formă cu un regim strict de fier. O detoxifiere sufletească și trupească, mi-a mai spus el. Acum fier, ce va să zic fier? Am stat și am cugetat, un lucru de prisos, dacă e să mă întrebi pe mine. Nu mă văd mâncând spanac, sau broccoli, sau pilule de la Miracolul Plantelor. Și nici să beau ceaiuri din frunze chinezești cu praf din testicule exotice.

Șina i s-a opus o clipă, două, cel mult, apoi s-a îndoit de parcă era o bucată de sârmă, muindu-se ca o macaroană fiartă. A aruncat-o mulțumit și mi-a arătat una neatinsă.

— Dacă vrei, nu am nimic împotrivă.

Apoi a continuat fără să aștepte răspunsul meu, în timp ce ridica o nouă șină.

— Dar te văd muncit de gânduri, călărit de imagini nepotrivite, fire-ai al dracu Porn Hub! înjură el printre dinți. Te văd cocoșat de necazuri, secat de ratele la o casă prea mare.

Se opri o clipă studiind cu interes șina de cale ferată, de culoare ruginie, fermecător de lucioasă pe o parte, de parcă abia atunci fusese smulsă de la locul ei de muncă.

— Eram odată pe undeva pe la sud de Dunăre. Merinde puține, femei nici atât. Parcă eram într-o altă lume, una mai săracă și mai pustie. Nici turci nu prea erau sau, în fine, nu-i mai găseam noi. Ni se dusese buhul până la Constantinopol. Cică femeile de pe acolo își speriau copiii cu numele meu, dacă-ți poți închipuii, în fine, la vremea aia eram a dracului de vânos! Ne oprisem într-un fel de cetate rotundă cu niște râuri grozave în jurul nostru, din care pescuiam… Pescuiam, spuneam bancuri, aruncam cu pietre de moară și făceam gulaș de pește. Erau niște păstrăvi grozavi pe acolo, cel mai mic era cât brațul meu. Intram în apă, tot acoperit de mămăligă și râme lungi și fricoase. Când ieșeam eram plin de păstrăvi. Păstrăvi pe piept, păstrăvi pe brațe, păstrăvi pe picioare. Aveam păstrăvi până și în păr. Două zile mă scuturam și tot cădeau, de parcă eram plin de păduchi!

Mi-a aruncat o privire cercetătoare.

— Să nu mă crezi un nespălat, am pățit o singură dată, asta ca să știi că nu inventez. Și nici nu-ți închipui de unde!

A așteptat, sau mi s-a părut mie, un răspuns de la mine. Nu-mi trecea prin cap nimic. Șina era de două ori cât mine și se arcuia periculos chiar pe direcția mea. Speram doar că dacă îi scapă să fie ceva rapid, ca o moarte grăbită de un glonț rătăcit.

— La Viena, vlahule! taman la Viena, din iatacul contensei… Da știi ce, nu e frumos din partea ta să spun numele unei domnițe atât de evlavioase. După acea seară, coborî el tonul, s-a călugărit. Dumnezeu e mare și puternic, crede-mă, dar am suspinat la auzul veștii.

Eu auzeam cum îi pârâiau toate oasele, forțându-se să îndoaie șina.

— Și cum îți spuneam, deodată ne-am trezit înconjurați de turci. Călare, pe jos, pe cămile, dacă-ți vine să crezi, cu elefanți, dromaderi, maimuțe cu arcuri, ciclopi călare pe harpii, amazoane fără un sân, armate de pitici cu bărbi lungi de o poștă, vulturi călăriți de vrăjitoare negre, o întreagă menajerie! Noi stăteam pe ziduri și ne minunam. Nu mai văzusem așa ceva de foarte mult timp, da ce zic de foarte mult timp? Niciodată, vlahule! Aveam în față o junglă și un deșert laolaltă. Printre ei turcaleți de toate culorile. Cu sulițe, cu iatagane, cu seceri și buzugane grele. Îmbrăcați în platoșe roșii sau fără platoșe. Cu turbate înalte cât o catedrală sau cu fesuri fistichii, cu pieptul dezvelit sau în pulovăre Baja.

Șina cedă și se îndoi. Pavel Chinezu o privi o clipă, cântărind-o expert în mână.

— Hai că pe asta o înnod, prea e frumoasă. Ce zici?

Ce să zic? L-am lăsat să-și vadă de treabă.

— Dar, cum îți închipui, nu prea reușeau să se apropie de cetate. Noi, puțini e drept, dar bine apărați de râuri fără număr, plini de păstrăvi. Hm, acum mai puțini decât înainte, dar încă mulți. De ce-am pleca? Puneau tunurile de-o parte a râului și trăgeau. Dar ghiulele nici nu ajungeau la ziduri. Apoi treceau râul și iar trăgeau. Dar ghiulele treceau peste cetate. Nu ți-am spus. Cetatea era mică, un fel de ridicătură. Ca un turn de biserică, dar fără clopotniță. Dacă întindeam brațele atingeam zidurile. Nu era cine știe ce, dar turcaleții nicicum nu reușeau să ne sperie. Azi așa, mâine așa. Până au terminat ghiulele și săbiile și sulițele și săgețile și i-a cam luat foamea, că nu se pricepeau la prins păstrăvi. Au venit să ne roage să ne predăm.

Șina era acum o fundă mare.

— Poți s-o iei, dacă-ți place. O poți pune deasupra ușii de la casă. Poartă noroc. Așa mi-a spus o catalană. Cum o chema…? Maria parcă. Frumoasă și focoasă. Într-o dimineață a fugit cu scutierul meu, un neamț din Alsacia. Nu i-am dus dorul, mă seca, îți spun.

Mi-a făcut semn să-i dau o nouă șină. M-am făcut că nu-i văd gestul.

— Așa că am plecat. Eram sătui de atâta gulaș de pește. Visam la alte meleaguri, mai însorite. Turcii au intrat în cetate și au făcut mare tărăboi cu asta, deși, îți jur vlahule, nu era nimic acolo. Poate ceva șobolani sau nevăstuici. Dar altfel… praf și gunoaie.

A pufnit și s-a aplecat spre o nouă șină. Era mai lungă și mai uzată, de parcă milioane de vagoane trecuseră peste ea.

— Am tot mers spre răsărit, până am ajuns la un lac mare cu valuri înalte. Balaton, am strigat fericiți. Nem Balaton! Apa era sărată și călduță. Puțea de-ți muta nasul. Am prins un puști de se apropiase prea mult și el ne-a spus că eram la Marea Neagră și că dincolo de ea e Lâna de aur.

A ridicat din umeri.

— Ce să faci cu o lână de aur? Șosete de aur?

Șina se modela în forme nebănuite în mâinile lui.

— Face bine la degete, a ținut el să-mi înlăture mirarea. Și am pornit pe malul mării înspre miazăzi. Nisip și alge. Dar peștele nu era rău și nici scoicile. Am mâncat tot felul de păstrăvi, unii foarte ciudați, alții mai degrabă delfini. Mergeam ziua, apoi prindeam pește și povesteam toată noaptea. Turcii păreau departe și nicio șoaptă nu ajungea de la ei. Și am tot mers până când deodată ne-a răsărit în față o ditamai cetatea. Era, vlahule, plină de turci! Plină ochi! Îngrămădiți unii peste alții, puși de-a latul, stivuiți sau împachetați ca niște rulouri de pește uscat. Când ne-au văzut au chirăit a moarte, stricându-ne somnul în următoarele zile.

Șina căpătase forma unui pește, cu ochii ruginii, cu solzi incandescenți.

— Așa că ne-am întors și am luat-o spre munți. Ne cam săturasem de atâția turci și abia așteptam să ajungem la Timișoara. Pe undeva, printr-un defileu, am trecut pe lângă armata pe care o lăsasem să ne cucerească cetatea. Erau speriați și înfricoșați. Istanbulul lor, cel mai mare oraș după Roma, și cel mai frumos, după Timișoara, fusese atacat de o armată imensă dinspre Marea Neagră. Ne-am mirat, noi nu văzusem nimic.

Râse și se bătu cu palma peste burtă. Stejarii, orașul, munții săltară în ritmul impus de hohotele lui Pavel Chinezu.

— Te-ai prins, nu? O armată uriașă!

Făcuse un păstrăv, viu și metalic. Un Golem mișcător pe care abia-l ținea să nu-l scape în Bega. Mi-a făcut semn să fac un foc.

— Vom mânca gulaș de păstrăv. Cel mai grozav gulaș pe care l-ai mâncat în viața ta, vlahule! Numa adu ceaunul ăla încoace, să punem Bega la foc.