Lui Peter Rugg, absent, dar nelipsit.

Un BMW Cabriolet

–Nu este frumos să vă bateţi joc de o femeie necăjită şi de copilul ei, domnilor! Venim tocmai din Germania şi vrem să ajungem cât mai repede la casa noastră.

–Dar vă spunem adevărul, stimată doamnă! Între Spitalul Judeţean şi Zona Soarelui nu mai este, de mult, câmp gol!

–Ba, cum să nu fie! În vară, acum câteva luni, au venit cu o combină şi au secerat grâul! Nu prea s-a făcut. L-au cam călcat copiii. Am mai şi parcat maşinile pe acolo. Mai mult, unii din vecinii de la bloc, care au coteţele alea către Pădurice, au dat drumul şi la păsări. Ori l-au tăiat cu secerile şi l-au dus ca nutreţ la orătăniile din ţarcuri. Deci acolo vreau să ajung cu copilul acesta drag al meu. Am pornit din Wolsburg ieri, la prânz, când ne-au făcut ieşirea din spital. Şi acum vreau să ajung la căsuţa noastră dinspre Pădurice.

–Doamnă, am intervenit şi eu în discuţie. Am lucrat în acel cartier. Acolo s-a clădit Şcoala 30. A fost terminată acum 20 de ani. Vă spun cu tot respectul că acolo s-a ridicat acum un supermarket şi o mare clinică de ortopedie. Se numeşte Casa Austria.

–Am auzit ceva că se va face acolo o şcoală, se lucra la fundaţii, dar nu-i posibil să o fi terminat în cinci luni…

–Şcoala, da, am continuat. Dar nu e pe câmpul pe care se puneau grâu şi porumb. S-a construit undeva între blocuri. Pe locul dinspre spital nu mai este nici urmă de coteţe pentru pui, am vorbit în continuare, privind la figura aceea frumoasă, deşi brăzdată de riduri subțiri, din faţa mea. O dulce melacolie şi o aspră hotărâre răsăreau din pielea uşor arsă a obrajilor ei.

M-am uitat la feţele prietenilor mei motociclişti. Zâmbeau. Eram sigur că Markus se gândea că femeia e dusă. Mi-a şi făcut un semn, întinzând mâna discret, cu palma în sus, întrebând din ochi: ce-i?

–Aş vrea să mănânc ceva. Mi-e dor de pătuţul meu de acasă. De Marti. Vorbise copilul.

Atunci l-am privit mai cu atenţie. Părea slăbuţ, dar ceva mai rumen în obraji, ca şi cum şi-ar  reveni încet după o mare boală. Stătea pe locul din dreapta spate și avea centura de siguranță prinsă regulamentar. Centura îl făcea să pară și mai slăbuț. Scotea biscuiți dintr-o cutie mare, metalică, cu desene roșii cu alb pe margine, desigur dulciuri de sărbători luate dintr-un supermarket. Rupea atent biscuiții rotunzi întâi în două, fiecare jumătate din nou în două, iar apoi punea bucățile rezultate în poșeta mov stins a mamei lui, peste pașapoarte, peste rujuri, pachețele de gumă de mestecat, piaptăn, o mică trusă de machiaj și un portofel larg, în care nu aveam cum să știu ce se găsește. Apoi, copilul a adunat meticulos fiecare firimitură, fiecare hârtiuță și niște ambalaje mai vechi și le-a pus toate cu grijă în aceeași poșetă. I-a tras fermoarul, a scuturat-o bine de câteva ori și a pus-o lângă el, pe locul din stânga spate. A rămas așa, privind-o cu multă tandrețe.

–Domnii mei, vă rog să-mi spuneţi cum să ajung în Zona Soarelui. Nu mai ştiu care este drumul. Sunt obosită şi, după cum aţi auzit, şi micuţului meu îi e foame, ne-a cerut femeia, rostind vorbele într-un mod extrem de plăcut.

Ne opriserăm la o terasă de pe bulevardul Pârvan, cu gândul să bem un suc. Nu apucasem să coborâm de pe motociclete când, în plin trafic, un BMW Cabriolet a tras la bordură, chiar lângă noi. Doamna în verde, cu o eşarfă la gât fluturând în aerul lipicios al zilei de decembrie, a acţionat un buton, iar maşina şi-a pliat acoperişul. Maşina era superbă. Veche, ieşită din modă, intrând deja în rândul celor de colecţie, dar era bine conservată. O undă de tristeţe ca un zefir învăluia automobilul şi pe ocupanţii lui. Păreau din altă lume, din alte vremuri. Doamna spunea că e din Cartierul Soarelui, dar nu mai ştia cum să ajungă acolo. Pe chipul ei frumos se aşternuse pasărea suferinţei, dar zburase acum de acolo, lăsând doar o umbră palidă. Poate era doar aerul de afară. Unul gri, aerul traficului aglomerat.

–Doamnă, mergeţi înapoi, până la intersecţia aceea mare. Faceţi la stânga şi mergeţi înainte. Treceţi linia de tramvai şi o ţineţi tot așa, către clădirea Spitalului Judeţean. La semaforul de acolo viraţi la stânga. În dreapta se vede câmpul acela de care spuneaţi. Nu mai este loc gol, ci pe el este clinica pomenită. De acolo vă va fi uşor să ajungeţi acasă, am spus vorbind cât se poate de rar. Mi-a fost apoi ruşine că am folosit tonul acesta, de parcă m-aş fi adresat unui arierat mintal. Femeia era drăguţă, părea doar puţin pierdută. Fără îndoială, i se citea pe chip oboseala.

–Sigur nu luaţi în râs o femeie necăjită, ce se întoarce acum de la drum lung? Căci vin tocmai din Germania….

Atâta bun simţ răzbătea din vocea ei! Şi atâta nevoie de a afla drumul…

A plecat. BMW-ul Cabriolet a pornit lin, condus cu graţie. Femeia a prins o breşă în trafic şi a virat scurt, delicat şi a întors, depăşind linia continuă.

 

Viață de spital

–E ceva din ce spune ea, a început Alberto. Între prietenii mei motociclişti el era profesorul. Ajunsese conferenţiar la fizică. Un universitar bărbos, cu basma legată la gât, călare pe o Yamaha.

–Ce vrei să spui? a făcut Markus rapid. Dintre noi, el era inginerul. De fapt, jucase fotbal ca profesionist, dar făcuse politehnica. Avea propriul lui atelier de flanşe şi coliere metalice.

–Pe când eram profesor la Școala 30, a povestit Alberto, circula o poveste despre casa părăsită de la marginea cartierului. Era vorba despre o femeie şi băieţelul ei. El era bolnav, avea ceva la cap. Apă la creier sau aşa ceva. Imediat după Revoluţia din 1989 au plecat la operaţie în Germania.

–Tumoră pe creier, am auzit eu. Dar nu a putut fi salvat. A murit după câţiva ani. Iar ea a înnebunit şi a dispărut fără urmă. Vorbise Mihai, al patrulea din grupul nostru. Mihai e medic. S-a specializat în neurochirurgie. Uneori, când este lăsat, chiar face unele intervenţii. E înalt şi slăbuţ. Conduce o Kawasaki ca un tanc.

–Acolo, la şcoală, se spunea că a scăpat, dar că nu a mai revenit niciodată la normalitate. Că au trecut prin diferite spitale şi sanatorii din Germania şi Europa, a reluat Alberto. Că, uneori, treceau pe acasă. Că în unele nopţi se vedea lumină în casa aceea părăsită.

–Eu am auzit povestindu-se, aiureli de spital, că ea nu mai găsea drumul spre casă, că rătăcea la întâmplare prin lume, tot întrebând de Timişoara, a adăugat Mihai.

–Şi ce legătură are cu femeia de mai devreme? s-a băgat Markus nedumerit. Să fi venit acasă după atâţia ani?

Aşa era el. Nu se sfia să-şi exprime neînțelegerile.

–Păi, e ceva ce nu putem pricepe prea bine, am spus. Femeia aceasta de aici şi băieţelul ei amintesc de cuplul de care au auzit Alberto şi Mihai…

–Mă crezi retardat, Mateo? a făcut Markus, şi m-a privit în ochi cu dârzenie.

–Te rog să mă ierţi! am replicat repede. Nu am avut de gând să-ţi jignesc inteligenţa. Adevărul este că m-au frapat asemănările. Încercam să mi le clarific pentru mine. Ăsta eram eu. Avocat şi motociclist, frustrat şi năuc.

Am băut câte o cafea şi câte un pahar de apă minerală şi am plecat.

Chipul femeii nu-mi ieşea din minte. Ei, nu mă gândeam tot timpul la ea, ci doar din când în când. Figura ei era una blândă şi-mi transmitea o profundă stare de linişte. În următoarele zile mi s-a părut că văd maşina ei în trafic. Părea că poartă aceleaşi haine şi că eşarfa îi flutură în vânt. O părere, desigur, pentru că automobilul avea acoperişul lăsat. Afară erau minus trei-patru grade Celsius chiar la prânz.

Într- zi, curând, deși eram cu câteva zile înainte de Crăciun, l-am sunat pe un prieten, Laurean, motociclist de-al nostru, dar nu atât de dedicat. Conduce o Aprilia galbenă-lămâie, delicată la prima vedere, dar nervoasă la drum, cu demaraj scurt și foarte rapidă pe drumuri netede. Nu venea prea des cu noi, dar eu mă înțelegeam bine cu el. Poate și pentru faptul că este jurist. Or, tocmai în această calitate aveam nevoie de el. Laurean lucrează la Oficiul Cărții Funciare.

–Îmi faci o favoare? l-am luat direct. Vreau să știu ce este cu casa aceea din Soarelui.

–Pentru vreun proces? Trebuie să faci cerere.

–Nu, e pentru mine. Am văzut că e cam părăsit locul. De fapt, mă interesează proprietara…

–Aha, înțeleg! Revin eu în zilele următoare.

A revenit. Știam că este parolist. De o seriozitate de speriat. Nu prea se prindea la glume, dar râdea când ne vedea pe noi râzând. Am ieșit cu motoarele către Șag. De acolo am mers pe digul Timișului până la Parța, profitând că era o zi rece, iar pământul era înghețat. Am trecut podul în cartierul Munteni și ne-am întors pe celălalt la Șag. Am coborât aproape de albie și am trecut pe sub podul rutier, ca să ajungem la cel pentru calea ferată.

–Deci, ce ai aflat? l-am întrebat când ne-am oprit ca să ne tragem sufletul.

–Casa e pe numele unei femei, Marie Stenton. Se pare că e dispărută. I-am întrebat pe cei de la primărie. Impozitele nu au mai fost plătite din 1991.

–BMW Cabriolet, a făcut Mihai, susurând vesel, trăgând cu ochiul către Markus. Acesta se tot bătea pe pantalonii de piele cu mănușa îmblănită. Urinase după o salcie, iar acum i se părea că vântul îi adusese câțiva stropi pe pantaloni.

–Ce BMW? a întrebat serios după câteva clipe.

Fusesem surprins de remarca lui Mihai și nu știam ce să spun. Oare de unde știa că vorbim de femeia aceea din mașină? Intuise ori prinsese vreo replică din zbor referitoare la casa din Cartierul Soarelui și a făcut imediat legătura. Asta trebuia să fie.

–Cum? Nu știi? Femeia aceea cu copilul. Căutau drumul spre Pădurice… a răspuns Mihai, zâmbind către Markus.

–Lui Mateo, cel mai bun avocat dintre motocicliști și cel mai bun motociclist dintre avocați, îi tresare inima când se gândește la femeia frumoasă din BMW Cabriolet, a adăugat Albeto și a încălecat. Mergem înainte, către Chevereș!

 

Motociliști în beznă

În seara de după Revelion, cam la două săptămâni după întâlnirea cu femeia de pe bulevardul Pârvan, eram din nou cu prietenii mei. Afară se mai muiase, dar era moimă şi o lapoviţă măruntă. Înfăşuraţi în hainele noastre îmblănite din piele, cu ochelarii pe ochi şi cu căştile noastre bine căptuşite dădeam o raită pe drumul către Urseni, pârâind motoarele mai departe de oraş. Tocmai ne feream de un echipaj al Poliţiei, instalat ceva mai departe de o intersecţie, şi am virat pe un drum lateral. Am ieşit în Zona Soarelui. Alberto ne conducea.

–Vă duc eu. Știu locul de când am fost profesor aici, ne-a spus decis. Aşa era el. Lua uneori iniţiativa, tam-nesam. Conduceam o Dacie veche prin hârtoapele astea, aşa că ştiu fiecare străduţă.

Nu am vrut să-l supăr şi să-i spun că ştiu şi eu locul. Markus a dat să bodogăne ceva, însă Alberto demarase încercând să nu facă motorul să bubuie prea tare.

–Ne oprim la pizzeria de lângă staţia de benzină, a apucat să ne anunţe Mihai.

Nici nu ne-am aşezat bine, nici nu aduseseră ceaiurile şi cafelele că mi-a venit o idee.

–Vreau să dau o tură pe la casa aceea veche, am spus.

–Ce dracu’ să vedem acolo? s-a mirat Markus. Aşa era el, un tip direct.

–E casa aia, am răspuns.

Markus tot mă privea de parcă ar fi căzut din cer.

–Casa femeii din BMW, l-a lămurit Mihai.

–Ţi s-au aprins călcâiele? m-a luat în primire Alberto.

–Sunt curios, am îngăimat.

–Ce ai păţit? Ce femeie, ce BMW? După cine vrei să te uiţi?

Candoarea lui Markus era era de nedescris. Am râs cu toţii.

Am înaintat încet, pe lângă parcul Pădurice, singuri în miez de noapte. Doar cu lumina alburie, cețoasă, a unor becuri economice, noua modă la Timișoara. Lumina lor se răsfrângea cumva din asfaltul ud, făcând ca umbrele noastre să se agite, deși trebuiau să alunce alături de noi liniștite, cuprinse de un soi de teamă neînțeleasă, transmisă și mie, și prietenilor mei, cred, căci îi simțeam ezitanți, deși nu le vedeam fața ascunsă de gulerele jachetelor căptușite, de căști și de ochelari. Doar Markus fredona ceva în urma noastră, nepăsător, chiuind ușor în răstimpuri. Am întors capul pentru o clipă și l-am văzut făcând opturi pe toată strada goală, inspirând cu capul în vânt iarna umedă.

Casa era acolo. În noaptea neagră, în zonă nu era lumină, părea lugubră. Gardul de sârmă împletită căzuse sau fusese furat pe mari porțiuni. Tufe și arbori crescuți în dezordine dădeau locului o imagine și mai stranie. Copaci prea înalți sau groși nu erau. Probabil îi tăia cineva periodic, ca să aibă ce pune pe foc.

-Băi, e circul vampirilor aici! l-am auzit pe Mihai când ne-am apropiat, după ce ne-am lăsat motoarele la drumul hârtopit, ca de țară.

-Cred că nu vreți să intrați, a făcut și Markus, cumva surprins.

-Ți-e frică, moșule? l-a contrat Alberto, dar îi simțeam în glas că nici lui nu-i pică prea bine.

M-am apropiat de pereții cenușii, cu tencuiala căzută și cu cărămizile știrbite. Am privit golurile ferestrelor, una fiind acoperită, dar nu de tot, cu ceea ce părea să fie o ușă bătute-n cuie ori doar sprijinită acolo. Nu-mi dădeam seama prea bine, că era întuneric. Ușa principală părea arsă pe jumătate, dar intrarea era oprită de un cadru metalic, prins cu un lacăt ruginit de o ramă din fier.

-Sinistru! a comentat Alberto de lângă mine. Aproape că m-am speriat.

-Hai, mă, ce rahat vreți să vedeți acolo!? s-a auzit de departe vocea lui Markus, deoarece nu îndrăznise să treacă de limita unde fusese gardul.

-O lumină în spate! E cineva aici! a făcut curajos Mihai, luând-o repede după colțul ciobit al casei.

Ne-am dus după el.  Am ajuns la o intrare din spate, ce se deschidea din curte, în capătul a câtorva trepte cu cărămida spartă, mărginite de două ziduri-balustradă dărâmate pe jumătate. Ușă nu era, doar un hău negru, o gură știrbă, prin care am vrut neapărat să intru. Mi se păruse și mie că zăresc dungi de lumină. M-am gândit imediat la niște oameni ai străzii refugiați acolo.

-Nu vă băgați, că nu-i în regulă acolo! s-a auzit o voce groasă din spate. Mi-a dat fiori, dar am rămas țeapăn pe picioare. Doar că m-am întors ușor. Un individ se profila lângă o magazie de scâduri aproape căzută cu totul, lângă o toaletă de curte fără acoperiș.

-Cine ești? l-a luat la rost Alberto. Ce nu e în regulă în casă?

-Stau și eu pe aici… Am stat și în casă, dar de două săptămâni parcă s-au adunat dracii acolo.

-Adică? s-a băgat Markus.

-Se aud voci. De femei, de copii. Bocăne tot timpul pe acolo.

-Ei, bei tu prea mult! intervenit Alberto.

-Cu respect, domnule, dar nu trag la măsea! Doar câteodată… Dar fantomele sunt tot acolo!

Era un bărbat aciuit în una din magaziile din curte. Se încălzea făcând focul într-un cazan afumat pus într-un colț. Fumul se înălța prin acoperișul găurit într-o margine. N-a cutezat să intre cu noi în casă. Nici noi nu am stat prea mult. Era multă mizerie, dar nimic deosebit. Doar umbre foșnind stins de la lumina unor becuri îndepărtate ori de la faruri de mașini.

 

Când este prezentul?

-Ce mă fac dacă am să pierd casa? m-a întrebat Mary cu o seară înainte de primul termen al procesului. Unde o să mă duc? Ce o să se întâmple cu copilul meu cel drag?

Am crezut că se alintă, că e doar o brumă de îngrijorare, deoarece discutasem de mai multe ori. Credeam că o convinsesem că avem şanse mari să câştigăm, mai ales dacă dovedeam că prescripţia achizitivă nu se împlinise. Dar nu. Ea chiar era îngrijorată. Îmi vorbea din baie. Lăsase uşa uşor deschisă, iar eu o auzeam de la birou. Îmi pusesem nişte ciorapi groşi şi o pereche de pantaloni de trening verzulii, adevărate izmene de iarnă siberiană. Peste pulover mă înfăşurasem cu un halat gros de molton, verde prăzuliu, din cele ca de spital. Mă simţeam înfrigurat, căutând de zor pe siteul instanţelor române sentinţe despre uzucapiunile respinse. Eram sigur că îi voi surprinde pe judecători dacă îmi voi face temele şi le voi pune câteva la dispoziţie.

-Poţi sta oricând la mine, i-am spus. Dar nu vom pierde nicio casă. Este a ta, eşti proprietară cu acte în regulă. Poţi fi obligată să plăteşti utilităţile şi impozitele restante, dar tot tu rămâi proprietară, am încurajat-o, căci îi simţisem în glas deznădejdia. Cineva făcuse presiuni la primărie ca să treacă terenul și casa în proprietatea privată a municipiului. Probabil ca apoi să pună mâna pe ele printr-o licitație dubioasă. Mă mirasem că nu se găsise nicio rudă, vreun „moștenitor” închipuit să le revendice. Oricum, verișoara lui Mary, cea mai apropiată rudă a ei, se opusese.

Era o seară friguroasă de martie, cu un ger uscat ce strângea tocăria ca într-o menghină, lăsând crăpături prin care se strecurau firicele tăioase de  aer până în fiecare ungher al apartamentului. Mă decisesem să mă înfofolesc, dar Mary trebăluia aproape goală prin baie. Egon se culcase deja în încăperea cealaltă, dormind dus în patul de pe vremuri al fiului meu. Se obişnuise repede cu camera, de parcă ar fi fost acolo dintotdeauna.

-Da, dar voi plăti pentru ultimii 20 de ani, deşi eu nu am fost plecată mai mult de şase luni! am auzit-o răbufnind uşor, cu stilul ei delicat de a fi.

-Mary, am mai dicutat asta. Nu are rost să le spui judecătorilor povestea ta cu cele şase luni petrecute în Germania. Dacă nu te cred, şi nu sunt mari şanse să o facă, atunci povestea se complică enorm. Cei ce vor să pună mâna pe casă pot invoca probleme de sănătate, pot cere expertize, pot să ne facă şicane…

-Dar nu sunt nebună…

-Evident că nu eşti. Dar hai să nu ne complicăm!

-Nici tu nu mă crezi…

-Aici nu e vorba de ce cred, ci de ce putem demonstra. Cei mai mulţi oameni, inclusiv judecătorii, ştiu sigur că suntem în 2010. S-ar mira foarte tare dacă cineva le-ar spune că suntem în 1990. Împiedicăm uzucaparea, ţi se redă proprietatea şi apoi vedem cum plătim, aşa cum am mai discutat. Bine?

Niciun răspuns.

-Bine? Am făcut mai tare.

-Da, da, mulţumesc, i-am auzit glasul cuprins de o necuprinsă tristeţe.

Am simţit că mi se rupe inima. M-am dus către ea şi am găsit-o în faţa oglinzii, cu lacrimi mute curgându-i pe obraji. Purta doar o pereche de chiloţi negri şi nişte ciorapi de mătase, tot negri, prinşi cu jartiere. Îşi masa sânii cu gesturi delicate şi experimentate.

Nu i-am povestit niciodată de expediția noastră, a motoriștilor, din seara Anului Nou, acum trei luni. M-ar fi crezut nebun, dar așa cum suntem ne potrivim. Poate cândva, când lucrurile se vor mai liniști, am să-i povestesc. M-am întors acolo în 3 ianuarie, pe la prânz. De data aceasta am venit pe bulevard, dinspre stadion, și am cotit printre blocuri. Când m-am apropiat am văzut mașina, acel BMW Cabriolet tras în fața porții lipsă. În mod cert fusese smulsă și dusă la fier vechi. Mi-am lăsat motocicleta aproape și am înaintat. Casa nu mai arăta fantomatic, ci jalnic. O umilință fără margini pulsa din toată structura ei și din curtea năpădită de vegetație neîngrijită. Mă mirasem chiar cum de nu pusese nimeni mâna pe acel loc atât de bine poziționat!

-Alo! am strigat, privind spre cadrul metalic dat într-o parte acum și spre ușa nouă apărută în locul celei arse pe jumătate.

Primul a apărut copilul. Înfofolit într-un costum gros de schi, albastru deschis, și cu o căciulă cu clapete imensă pe cap, cu o baghetă de dirijor în mână (una reală, am aflat apoi!), s-a oprit în prag și m-a privit lung, intens, dar parcă fără un interes special. Amintirea faptului că a fost bolnav m-a făcut să mă apropii cu precauție, regretând cumva faptul că purtam hainele alea negre de motociclist. Noroc că duceam casca în mână!

-Harley-Davidson. Aceasta este motocileta ta, a rostit foarte serios. Mamă, a venit domnul cu Harley-Davidson! a strigat către interior. Cred că vrea să vorbească cu tine!

Discuția nu a fost prea lungă.

-Numai să nu mă ții din treabă, domnul meu, mi-a spus ea repezit. Vreau să termin curățenia și să mă mut acasă cât mai repede.

Reușise să facă curat într-o cameră și în bucătărie. Pentru zilele următoare aștepta niște zugravi, iar ei îi promiseseră să-i repare și acoperișul. Am rămas cu ea câteva ore și am scos molozul de peste tot, lucrând în tăcere. Era extrem de ordonată. Înainta pas cu pas, făcând lucrurile să strălucească.

 

Un proces. Și o combină

A urmat procesul. Pe la începutul lui mai. În dimineața aceea, Mary Stenton s-a prezentat și ea. De fapt, am mers împreună, iar în Dicasterial am intrat braț la braț. Pe Egon l-am lăsat la o verișoară. Mary s-a așezat în una din băncile din spate. Consultaserăm lista cu procese și văzuse că suntem pe la mijloc. Era doar 8,30, iar ei i se părea că ajunsesem târziu. Degeaba îi explicasem că judecătorii apar abia pe la 9.

-Să mergem, să ne grăbim, tot făcea, că nu vreau să pierd casa.

Ajunsesem. În ziua aceea nu aveam alt proces, așa că am așteptat și eu cuminte în sală. Îmbrăcasem roba, deoarece eram la tribunal, și așteptam simțindu-mă oarecum incomod acolo în spate. Mary părea că nu bagă de seamă. Mă așteptam să se judece în acea zi ori să se amâne. Se întâmplă des să se amâne la primul termen. De obicei, instanța nici nu citește dosarul până atunci. Îl întocmisem însă bine. La sânge, cum se spune. Doar să nu găsească vreo chichiță prin documente. Alergasem mult, mânat de grijile ei, să-i fac acte de identitate noi, pentru că vechiul buletin îi era expirat. Și mă mai temeam de un lucru: ca Mary să nu deschidă gura și să spună povestea cu anul 1990. Era destul de complicat și pentru mine să trăiesc cu convingerea ei, exprimată din când în când, dar cu multă tărie, că trăiește în urmă cu două decenii și că are doar 30 de ani. De fapt, așa arăta! Judecătorii nu ar fi fost foarte îngăduitori și ar fi cerut expertiză psihiatrică… Dar eu m-am atașat de ea. Permanenta ei nesupunere la reperele temporale îi dădea un aer straniu, care mă amețea. Avea însă marea bunătate să nu insiste. Mai ales când erau și alții prezenți, privea în lateral și în jos, preocupată, vocea îi cobora, bolborosea ceva numai pentru ea: „Poate ne-au făcut ceva atunci când l-au pus pe Egon la razele alea atâta timp. Parcă nici ceasul nu-l mai pot citi corect!” Și căuta un motiv să se îndepărteze. Prietenii mei o adoră. Poate tocmai pentru asta!

Judecătorii ne-au luat pe la 12, printre ultimii. Și, desigur, ne-au dat amânare! Pe când ne învârteam pe acolo, pentru că Mary dorea să mai verifice ceva în dosar, deși îi spusesem că nu avea cum să ajungă atât de repede la arhivă, l-am văzut pe președintele completului venind înspre holul mare al tribunalului.

-De ce ai amânat dosarul? l-am luat direct, profitând de faptul că eram cunoștințe bune, fiind și coleg de facultate.

-Măi, e prea bine făcut! mi-a răspuns. Dar se rezolvă peste două săptămâni.

Mary s-a apropiat, m-a luat de mână și s-a lipit de mine, privindu-l țintă.

-E necesar să studiem toate documentele cu atenție, a continuat el mai bățos. O zi frumoasă! și s-a îndepărtat.

-E vreo problemă? s-a speriat Mary.

-Sunt sigur că avem pronunțare la următorul termen, i-am șoptit în urechea-i delicată, moale și parfumată.

Și așa a fost.

Am lucrat intens la repararea casei înainte de proces, dar, după ce l-am câștigat, munca noastră s-a dublat. Clădirea și grădina arătau pe zi ce trece tot mai frumoase. Prima noapte petrecută în vechea casă renovată a fost deosebită. Am stat până târziu, la un pahar de vin pe terasa ce dădea către locul plin de copaci, către cartierul Giroc. Câțiva copii se jucau în apropiere. Strigau uneori, dar sunetele veneau la noi cumva estompate de căldură. Când s-a înserat bine, puștii au plecat, iar tot ce auzeam era uruitul ușor al automobilelor pe bulevardul îndepărtat. Câteva lumini se profilau în înserarea cu dungi roșietice dinspre stadion. Nopțile acelea de iulie nu erau deloc sufocante. Sau poate era efectul mutării, bucuria (re)dobândirii acelui cuib deosebit la margine de Pădurice. Bucuria unui loc al tău, în care puteam să-mi văd temerile, frustrările și oboselile dezlipindu-se efectiv de mine, obligate să se destrame încet către gardul de sârmă dinspre blocurile din Cartierul Soarelui. Am adormit visând cum am să plantez tuie pe lângă gard, iar în fața lor bulbi de lalele și narcise, în iarba tunsă regulat, de trei ori pe lună.

În dimineața următoare m-am trezit când soarele m-a izbit în ochi cu un snop de raze iritante. M-am răsucit și am dat cu ochii de Mary. Dormea goală, răsucită, cu un picior peste peste cearșaful mototolit. Îi vedeam doar obrazul stâng. Perfect întins, pe o față destinsă. Era deosebit de frumoasă. Părea împăcată și mai tânără chiar.

-Dă-i bătaie, s-a auzit un strigăt gros de afară.

A urmat zgomotul unui demaror, apoi cel de motor pornit cu greutate. Părea de tractor. Intrigat, m-am apropiat de fereastră. Cam la 50 de metri, în lanul cu grâu copt, o combină se pregătea de recoltat. Mai departe se vedea doar Spitalul Județean. Nimic în jur. Nicio urmă de Casa Austria. Doar grâul bine copt.