I se plimbau prin minte cuvinte fără înțeles, în vreme ce-și seca țigara. Canapeaua veche, prăfuită, care probabil că se tranformase cu anii într-un depozit de amintiri fluide, scârțâia ritmat de fiecare dată când se întindea să scrumeze în scoica de pe măsuța de lemn de esență tare.

Afară ploua… și casa era tăcută. Ploaia, o avalanșă de firimituri din zenit, o îmbăta cu frumusețea-i orbitoare. Îi adora parfumul tare, fraged, mirosul acela de amestec de apă curată și melancolie, care pătrundea prin fereastra ușor întredeschisă. Cadența ei o înnebunea. Fiecare picătură care i se topea în suflet avea gust — și mereu altul —  , gustul amărui, inconfundabil al beției de amintiri dragi de demult, conservate în dragoste și durere, gustul brizei înecăcioase care aducea cu sine clipe consumate, încremenite, din trecut.

Se ridică absentă de pe canapea și închise fereastra, apoi trase draperiile groase de catifea veche, care prinseseră un vag miros de mucegai, pentru a putea vedea mai bine afară. Ploaia o surpa. Îi amintea mereu de el, o făcea nostalgică și fluidă. O umbră de lumină rece, difuză, se strecură înăuntru, amintindu-i că e seară și că trebuie să plece. Oftând obosită, se retrase în dormitorul decorat într-un stil antic, ce dispăruse de mult, și își schimbă hainele. Își trase o jachetă lărguță, neagră, cu gluga încăpătoare, care să-i poată păstra chipul la adăpostul umbrelor, ferit de privirile curioșilor, apoi își aprinse o țigară și ieși din casă. Cerul vânăt de deasupra orașului își închidea alene pleoapele, vărsând tot mai puțină lumină și tot mai multe picături de întuneric. Ryn străbătu aleea din fața casei până la stradă, apoi strada până în centru și apoi porni pe artera principală până aproape de pădurea care mărginea partea de nord a orașului minuscul, iar în tot timpul cât a durat plimbarea s-a gândit la el și s-a bucurat de ploaia care, prin încăpățânarea ei de a nu-și fi luat o umbrelă, a udat-o până la piele. A găsit cu ușurință poteca din pădure, acoperită de frunze de culori indecise, și a ajuns repede la cabana dărăpănată, mai veche decât actuala ei casă, care purta cu drag zgârieturile timpului, ca pe niște bijuterii. Pătrunse înăuntru cu ajutorul cheii ruginite care, în ciuda faptului că era bătrână și bolnavă, încă se mai învârtea cu grație în broască; aprinse focul din cămin și își făcu o cafea. Se înfofoli într-o pătură pufoasă și se așeză turcește pe covor, în fața puiului de foc ce torcea fin, umplând încăperea de trosnituri blajine, care acompaniau ploaia cu acorduri plăcute. Își lăsă părul roșu ca sângele, subțiat de ploaie, să-i încadreze fața, ca focul să-l mângâie și să-l usuce. Cutiile frumoase de lemn, sculptate migălos, se aflau în spatele ei, lângă piciorul mesei scunde, acolo unde le lăsase anul trecut.

Venea la cabană în fiecare an, la început de toamnă, și petrecea o noapte în compania amintirilor de peste secole. Deschise cu emoție una dintre cutii și scoase fotografiile alb-negru cu ea și cu Alec. Retrăi momentele petrecute alături de el — nunta lor, nașterea copilului, nunta acestuia, moartea lui prematură, pe care n-o putuseră împiedică în ciuda darurilor cu care fuseseră înzestrați, călătoria în jurul lumii, petrecerile, despărțirile și împăcările, zilele simple, care nu aveau nimic special ori memorabil în afară de prețiosul fapt de a fi împreună… Toate orele, zilele, toți anii i se perindară prin fața ochilor. Sorbi emoțiile odată cu cafeaua, direct de pe bucățile de hârtie îngălbenită. Bucățile ei de suflet, rămășițe ale trecutului.

Deși erau nemuriori, timpul reușise să-i separe, timpul care le dăduse speranța… Agonia care urmase plecării lui, durerea care-i înfundase venele, blocându-i inima, truda de a trece peste, de a uita, de a îngropa o parte din sine… toate erau vii acum, îi clocoteau în palme la fel cum lacrimile îi clocoteau în ochi.

– Oh, Alec, blestemat să fii…

Amintirea lui era încă atât de vie, de fierbinte înăuntrul ei, încât o durea de fiecare dată când se zvârcolea, eliberându-și aroma. Îi lipsea felul lui de a fi, îi lipseau ochii lui verzi, ireali, migdalați, brațele vânjoase, glumele proaste, zâmbetele calde cu care se învelea când îi era frig, nopțile de dragoste care i se păreau infinite, visurile pe care le construiseră împreună. Parcă îl și vedea rezemat de tocul ușii, cu părul negru, vâlvoi, cu brațele încrucișate la piept, cu zâmbetul amorf, abătut, cu privirea deznădăjduită, încercând să găsească o cale de a o proteja pe ea.

Închise ochii strâns și-și lăsă lacrimile aburinde să-i alunece pe obraji. Nu avea prieteni, nu-și putea permite acest lux. Nu mai avea familie de foarte mult timp. Nu avea pe nimeni. Singurătatea era singura care-i sorbea dorul și durerea. Ea o învelea noaptea înainte de culcare. Ea îi ura de bine în fiecare dimineață. Era atât de singură, al dracului de singură…

Își strânse picioarele la piept, ghemuindu-se în pătură, și suspină prelung, apoi se opri din respirat și ascultă ropotul ploii pe acoperișul de lemn. Putea simți vibrațiile întregii case. Auzea muștele care bâzâiau în beci, mobila care trosnea la etaj, liniștea care piuia supărător, alimentată de ropotul ploii. Se gândi la ea de această dată, întrebându-se de ce îi fusese ei scris așa. Ce era ea cu adevărat? Un maldăr de oase adunate, cusute cu firul tors al speranței, între care scăpăra o grămadă de visuri stupide, legate între ele de magie, alimentate de râurile de haos care-i străbăteau venele, care o țineau în viață și-i dădeau putere.

Oftă obosită și lăsă aminitirile din mână. Durerea care-o bântuia nu era atât de ușor de suportat, însă o lăsase să intre de bunăvoie… Din proprie inițiativă petrecea câte o seară în fiecare an în compania trecutului, care se transformase în propriul ei iad. Inima și mintea îi deveniseră dușmani. Închise ochii și încercă să reziste, să lupte… Însă în vreme ce cugeta asupra acestor lucruri auzi un zgomot bizar în camera de la etaj. Acolo se afla vechiul ei laborator de alchimie, pe care-l folosise până ce reușise să se mute la casă și să-și construiască acolo unul nou. Întotdeauna era un freamăt ciudat noaptea, în casă ori în cabană, dar nu mai auzise astfel de zgomote până acum. Se ridică nesigură și azvârli pătura la podea. Talpa ei atinse prima treaptă a scării șubrede de lemn și aceasta scârțâi tânguitor. Sunetul care, spintecând armonia celorlalte sunete, căpătă accente sinistre, îi trimise fiori reci pe șira spinării. I se părea că lemnul era umed și, pe măsură ce înainta, o răcoare nefirească o învălui, o răcoare ce venea de la etaj, din acea parte a cabanei care nu era niciodată încălzită. Deschise ezitant ușa, care scârțâi și ea într-un soi de salut răgușit, și pătrunse înăuntru. Totul era acoperit cu cearșafuri albe, iar peste ele se așezase un strat gros de praf, care conferea mobilei și ustensilelor vechi de laborator o strălucire argintie, estompată de umbrele care clocoteau în aer. Zgomotele bizare încetară imediat. Ploaia se auzea mult mai tare, întunericul surpa formele obiectelor și îi alimenta imaginația, creând iluzii de mișcare. Își plimbă privirea în jur vreme de câteva minute, până ce se obișnui cu obscuritatea, apoi trase cearșafurile de pe mobilă și se aruncă într-un colț al încăperii.

Brusc, auzi în spatele ei ceva asemănător unei râcâieli de unghie pe sticlă și se întoarse, speriată, spre singurul obiect din laborator de pe care nu ridicase cearșaful: oglinda. Respirația îi muri pe buze și începu să tremure. Apucă un colț al cearșafului prăfuit și trase fără să ezite, ca să nu aibă ocazia de a se răzgândi. Suprafața oglinzii strălucea sec, iar simbolurile de pe margine, semne ale pământului, apei, aerului, focului și ale metalelor, erau întoarse cu susul în jos. Acest mesaj îi era foarte clar.

Din masa de ceață ce se învolbura în interiorul oglinzii se întindea spre ea o mână, însă Ryn, speriată de moarte, nu mai apucă să vadă a cui mână este. Ieși din cameră și goni înapoi pe scări, își aruncă lucrurile în rucsac și ieși din cabană, lăsând ușa deschisă la perete. Tot ce știa în clipa aceea era că trebuia să fugă. Dar unde să fugă, dacă nu mai era în siguranță nici măcar înăuntrul propriei ființe?

Lăsând în urmă poteca pe care pașii ei o formaseră în atâția ani de zile, ignorând ploaia ale cărei ace reci o biciuiau fără milă, se adânci în pădure, alergând, gonind către niciunde. Auzea pași în urma ei, pași ale căror ecouri se topeau în ploaie, pași atât de incerți încât nici nu putea afirma cu certitudine dacă erau reali. Știa, totuși, simțea mai mult că era cineva pe urmele ei. Poate erau mai mulți. Poate era doar imaginația ei de fricoasă cu diplomă. Trebuia să ajungă acasă și să-și deschidă Cartea ca să caute răspunsuri, dar în niciun caz nu o putea lua pe drumul obinuit, așa că alergă în continuare, gâfâind, încercând să găsească o soluție. Întunericul devenea tot mai gros, mai amenințător în jurul ei, iar ploaia forma o perdea de ceață care o împiedica să vadă altceva în afară de umbre mișcătoare, care-și întindeau tentaculele imaginare spre ea.

Se opri brusc, profitând de fărâma de curaj pe care-o găsi în ea, și se întoarse. Trei fuioare de întuneric se materializară în fața ei, căpătând contur și substanță, luând forma a trei persoane ale căror chipuri erau acoperite de măști și ale căror trupuri erau acoperite de mantii negre din material subțire, dincolo de care se vedea pielea albă, aproape fosforescentă. Făcu un pas înapoi, însă făpturile nu se clintiră. Rămaseră nemișcate, țintuind-o cu ochii lor goi, pe care nu-i putea vedea. Ryn mai făcu un pas în spate și se izbi de un trup tare și solid, îmbibat cu apă. Tresări și îi scăpă un geamăt de groază. Se întoarse, cu ultimele puteri, și-l văzu pe Alec stând drept și impunător, hotărât, cu privirea ațintită spre siluetele pe care le lăsase în spate. Tremurând din toate încheieturile, închise ochii și începu să rostească o rugăciune veche..

 

* * *

 

Deschise ochii brusc, tresărind, și se ridică în șezut. Se afla pe canapea, acasă la ea, și îndată ce examină împrejurimile și constată unde se afla, realiză că adormise și că groaza prin care trecuse fusese doar un vis urât. Se ridică și trase draperiile, respirând adânc în încercarea de a-și calma inima care-i bubuia puternic în piept.

– A fost un vis… a fost un vis… repetă ea pentru sine, încercând să scape de încărcătura de amintiri pe care le avea, care-i apăsau sufletul.

Se repezi să-și verifice telefonul care stătea veșnic pe masă și văzu că data nu se schimbase, deci nu trecuse în altă zi. Frânturi de imagini îi invadau mintea, inducându-i o stare neplăcută. Încercă să rememoreze visul, să fixeze contururile vagi ale obiectelor și fețelor care i se plimbau nestingherite prin minte. Dacă fusese doar un vis… ce însemna? De ce fusese atât de real, de ce simțise toate acele lucruri ca și cum… ?

Se întoarse și verifică ceasul. Era seară, însă nu ploua, iar cerul se stinsese, înecat în propria cenușă. Răcoarea și tăcerea apăsau casa, iar ochii o usturau, de parcă nu dormise deloc. Se trezi asaltată de o senzație stranie și un tremur interior o cuprinse. Era convinsă că întâmplarea reprezenta un mesaj, o viziune pe care i-o trimitea cineva sau ceva. Se răsuci pe călcâie și deschise dulapul așezat pe peretele din fața canapelei, ticsit cu hârtii și cărți. Alese cea mai groasă carte, a cărei copertă era încrustată cu fărâme sclipitoare de pietre prețioase, așezate sub forma unei stele cu șase colțuri, și o deschise, răsfoind-o, trecându-și fiecare filă printre degete până ce ajunse la pagina dorită. Întinse palma și-o trecu pe deasupra foii, ținându-și ochii strâns închiși. Pleoapele îi tremurau imperceptibil. Simbolurile de pe pagină începură să se rotească, să se miște într-un dans haotic și fără de noimă, iar când se adunară toate sub palma ei, Ryn tresări puternic și azvârli cartea. Începu să tremure și-și acoperi gura căscată de uimire cu palmele transpirate, privind împietrită în gol.

– Alec…

Se întoarse cât de repede putu, își luă jacheta cu glugă în spate și ieși din casă, lăsând ușa deschisă să scârțâie amenințător în urma ei. O rupse la fugă spre cabană, conștientă că acolo se aflau răspunsurile pe care le căuta. Alergă până în centru, unde își permise un scurt răgaz, numai cât să-și tragă sufletul. Ajunsă în pădure, se opri să observe freamătul din jur. Vârfurile ramurilor din copacii înalți, înspăimântători în măreția lor implacabilă, se clătinau cu repeziciune, scufundându-se în nuanțele de gri cărbune ale cerului și devorându-le. Înaintă prin covorul de frunze umede, cu pasul măsurat, iar când ajunse în fața cabanei descoperi că luminile erau aprinse și ușa era deschisă. Spaima o cuprinse imediat, îi înlănțui rațiunea cu intenția de a o sufoca, și-o îndemnă să pătrundă reticentă în încăpere. Examină sufrageria, care era goală, spre mirarea ei, apoi verifică și laboratorul, în care, odată intrată, se pomeni retrăind aceeași groază pe care o simțise în vis, la momentul când realizase că era cineva, sau ceva, dincolo de oglindă și încerca să ajungă la ea. Cearșaful alb, aproape fosforescent, atârna neglijent de oglindă, exact cum îl aruncase ea până să fugă. Această constatare îi făcu sângele să-i înghețe în vene. Lucrurile din jurul ei îi spuneau că ceea ce crezuse a fi doar un coșmar se întâmplase de fapt în realitate, însă cum era posibil dacă ea se trezise de o jumătate de oră și constatase că data acelei zile era cea în care venea la cabană în fiecare an? Era ca și cum timpul încerca să-i joace o festă.

Un imbold venit din senin o împinse să se apropie de oglindă și să o verifice. Oglinda, una dintre cele mai puternice arme ale sale, era veche de sute de ani, fusese făurită de unul dintre strămoșii ei alchimiști și reprezenta nu doar o modalitate de a vedea adevărata natură a lucrurilor așezate în fața ei ori a faptelor scrise cu sânge pe suprafața-i mată, ci și o cale de comunicare cu celelalte lumi ale căror porți erau deschis. Contactul cu aceste lumi trebuia evitat, pentru siguranța ei și a protectorului ei, care plecase de lângă ea tocmai în acest scop. Ceața abisală care dansa dincolo de sticlă avea o culoare blândă, aurie, și nu părea tulburată de nicio prezență. Oftă ușurată și o acoperi la loc, apoi ieși din laborator și coborî treptele, confuză și speriată, pentru a se așeza în final în fața șemineului în care focul încă ardea. Îl privi descumpănită, încercând să dezlege semnele. După câteva minute lungi, în care resimțise acut lipsa ropotului ploii, care îi plăcea atât de mult și cu care se contopise cu totul în viziunea pe care o avusese, simți o moleșeală blândă și se întinse pe jos, așezându-și capul pe pătură, iar curând adormi.

Se trezi mângâiată de o mână mare, aspră, a cărei piele era bătătorită, dar a cărei atingere nu era necunoscută. Se ridică încet, fiindcă era destul de amețită și o apăsa o durere amară în spatele globilor oculari, și-și ridică privirea spre chipul a cărui absență făcuse din durere cel mai bun prieten al ei. În primele clipe îl privi împietrită, nevenindu-i a crede că era chiar el, însă după ce ochii i se îndopară până la saturație cu imaginea lui constată, având drept dovezi detalii ale înfățișării lui, că Alec se întorsese într-adevăr. Nici el nu-i spusese nimic, însă nu părea deloc uimit sau bucuros de revedere, ci mai degrabă absent și supărat.

– Ești aici… reuși ea să rostească într-un final.

Cu o mișcare bruscă, ce-l făcu să pară prea mare și prea neîndemânatic pentru a se potrivi în spațiul acela mic, se ghemui lângă ea și își lipi palmele de obrajii ei uzi.

– Sunt aici, dar… și ei sunt aici. Au venit după tine. Trebuie să fugim, trebuie să te duc de aici, nu pot risca să-i las să ajungă la tine, Ryn. Nu pot să te pierd din nou…

Își lipi buzele de ale ei și se lăsă mângâiat de căldura brațelor ei, ale căror mișcări îl invitau să uite de timpul petrecut departe.

O oră mai târziu, lăsând totul în urmă, se îndreptau deja spre castelul M., proprietate aflată în posesia unui văr îndepărtat, care locuia în capitală și care se oferise să-i găzduiască ori de câte ori aveau nevoie, chiar și fără prezența lui, astfel că Alec avea o cheie de rezervă. Ryn îi resimțea prea acut încordarea, iar, din această cauză, fuma țigară după țigară și privea absentă la lucrurile pe lângă care treceau. Deși era încă puțin agitat, Alec se străduia să mențină o conversație cu ea, chiar dacă părea mai preocupat de starea deplorabilă a cerului și de furtuna care amenința să-și dacă apariția cuând decât de ceea ce făcuse ea fără el vreme de douăzeci de ani. Când ceasul de pe bord mușcă din noapte și perdeaua de întuneric coborî din înalt, Ryn hotărî să spargă supărătoarea tăcere dintre ei și începu, neinvitată, să povestească despre ce-i trecea prin cap. Ajunseră la castel aproape de crăpatul zorilor și se instalată la timp pentru odihnitorul somn de zi. La căderea nopții, însă, Alec îi sugeră soției sale să ia împreună cina la lumina lunii, iar micul cimitir amplasat în spatele castelului imens era locul perfect pentru un asemenea eveniment, astfel că Alec și Ryn începură să se pregătească din timp. Găsiră un cavou de piatră care nu era înconjurat de iarba uscată, suficient de scund pentru a putea cina pe el, așezară scaunele, paharele de cristal, tacâmurile și suporturile pentru lumânări și îmbrăcară, de dragul vremurilor bune, costume negre, sobre, ca pentru înnmormântare. Se așezară pentru masă fix la miezul nopții și petrecură o bună parte din timp tăcând sub clarul de lună orbitor, care scălda într-o lumină difuză, stranie, până ce, într-un final, Alec întrebă:

– Te gândești vreodată la vechea casă?

Ryn își ridică mirată ochii spre el, aprobând cu o scurtă mișcare a capului, apoi luă o înghițitură de vin.

– Vrei să mergem acolo?

– Sigur că vreau! Aș da orice să nu mai continui să-mi risipesc eternitatea fugind de cei care ne vânează și să pot sta liniștită într-un loc.

– Înțeleg cum te simți, însă știi că asta nu se va putea decât dacă sfărâmăm Piatra, ori asta e imposibil…

– Știi ceva? Imposibilul e relativ. Eu una m-am săturat de darul meu, nu-l mai văd decât ca pe un chin! Mi-a devenit penitență. La ce bun să ai o eternitate la dispoziție și toată puterea pe care o vrei dacă asta presupune să-i pierzi pe cei dragi sau să nu-i ai lângă tine?

Alec oftă zgomotos și de ridică brusc, întinzând mâna peste cavoul pe care-l foloseau pe post de masă.

– Vino cu mine!

Ryn îi oferi mâna cu un gest delicat și se ridică, pășind apoi alături de el în timp ce-și ținea cu cealaltă mână poalele rochiei.

– Ce ai de gând?

– O să creăm o copie a oglinzii tale de la cabană și o să mergem la casa veche.

Ryn nu zise nimic, ci îl urmă în sufrageria castelului, în întregime luminată de lumânări. O usturau ochii de la mirosul de ars și se simțea goală pe dinăuntru în decorul acela nepotrivit, vechi, atât de trist încât emana durere, ca și cum ceva era în neregulă. Îl urmări pe Alec în timp ce desena cu sare steaua cu șase colțuri și toate simbolurile care o însoțeau pe suprafața oglinzii ei de la cabană, însă nu suficient de concentrată pentru a băga de seamă că simbolurile erau așezate, de fapt, invers. Rosti incantația și execută un semn cu mâna; flăcările sfioase ale lumânărilor începură îndată să tremure, sarea să danseze pe podeaua prăfuită, făcând toate desenele și liniuțele să se contopească într-un vârtej din care se ridică o oglindă fără ramă, alcătuită numai din materie brută, incandescentă, periculoasă, care se frământa într-o vâlvătaie de pigment albastru.

Alec închise ochii și imaginea din oglindă începu să tremure, căpătând forma casei lor atât de dragi. Copleșită dintr-odată de emoții puternice, Ryn se postă prima în fața oglinzii și trecu dincolo de barieră, însă simți imediat răcoarea nefirească și văzu în jur un spațiu atemporal, vid, de un cenușiu omogen care dansa în rotocoale. De partea cealaltă, Alec aștepta impasibil. Îl vedea că printr-o perdea tulbure de ceață albastră. Întinse mâna către el și, spre efemera ei fericire, i-o apucă strâns într-a lui. Prea strâns.

– Vino și tu. Se petrece ceva ciudat aici.

Soțul lui Ryn clătină din cap, distrus.

– Asta era singura cale de a te proteja…

Cu aceste ultime cuvinte, îi împinse brutal mâna, iar Ryn se dezechilibră. Ultimul lucru pe care îl văzu înainte de a cădea în neant fu mâna lui Alec, care sfărâma Piatra și, odată cu ea, transforma în pulbere puterile amândurora. Simți căderea ca pe o mângâiere blajină ce venea din partea unei forțe ce-i răcorea sufletul. Odată ce atinse materia, simți urmele tuturor simțămintelor umane zvârcolindu-se în ea, iar dintre toate acestea, în cea mai mare măsură, simți dragostea.

În castelul M., Alec ședea pe canapea cu fața în palme. Un urlet lugubru, ca de lup, răzbătu din pieptul nopții și durerea începu să se stingă odată cu viața lui…