Avea tot ce îi trebuia pentru un dram de fericire: o dimineaţă însorită de septembrie, aer curat şi o cafea aburindă… Şi multă-multă linişte! Se miră încă o dată cât de apăsător poate să devină un loc totuşi izolat şi slab populat când oamenii, străduindu-se să trăiască, îşi consumă haotic resursele de energie. Iar pentru cei mai mulţi dintre ei, resursele biologice se cheltuiseră aproape de tot, cât despre zilele de trăit, acestea se puteau contoriza cu numere mici, de ordinul zecilor sau al sutelor, insignifiante în cadrul mulţimii aparent infinite a zilelor unei vieţi. Moartea era un eveniment obişnuit printre locatarii stabilimentului denumit eufemistic casă de bătrâni. În fiecare an, câţiva dintre cei care fuseseră în anii trecuţi nu se mai întorceau „pentru odihnă şi tratament”. Fiindcă îşi dormeau somnul de veci într-un loc unde nu există nici durere, nici suferinţă… Se blamă pentru cinismul gratuit, gândindu-se totodată că nu de puţine ori tânjise după spaţiul acela, caracterizat prin lipsa oricărei experienţe afective şi nu numai. Ar fi fost singurul antidot împotriva durerii care, de câţiva ani încoace, îi răscolea nemiloasă sufletul zdrobit. Sorbind cafeaua cu înghiţituri mici, îşi impuse să se bucure de liniştea şi răcoarea dimineţii. Aproape reuşise, când în ureche îi sună neplăcut o voce cunoscută. Ştiu atunci că orice tentativă de fericire îi este refuzată total. Bătrâna pisăloagă voia să spună ceva şi nimeni sau nimic n-ar fi fost în stare s-o oprească.

— Părinte Sava, trebuie să-ţi vorbesc!

Nu avea niciun sens să-i zică iarăşi că nu mai este preot. De când Dumnezeu îi sacrificase unicul copil, şi-a refuzat menirea şi era cât se poate de sigur că a procedat corect. Nu Dumnezeu fusese de vină ci, mai degrabă, o statistică socială oarbă care estima rata mortalităţii cauzată de leucemie la un anumit procent din totalul populaţiei cu vârsta până în douăzeci de ani. Îl învinuia însă pe Dumnezeu că fata lui întărise, prin moartea sa, veridicitatea unei estimări rece şi nemiloasă cu sufletul omenesc. Odrasla unui om care-l slujise pe Dumnezeu, cu credinţă şi devotament, timp de alte două decenii!

— Este aici, părinte, căci l-am văzut cu ochii mei. Se află printre noi şi voieşte să ne subjuge, să ne ia sub puterea sa…

Bătrâna doamnă îşi începuse povestea, iar el nu mai avea altă cale decât s-o asculte, încercând să pară interesat. Deoarece reflexul condiţionat al duhovnicului de altă dată îi bloca orice tentativă de a se sustrage unei asemenea cazne.

— La cine vă referiţi, doamnă Trofin?

În ciuda parezei accentuate, pe figura bătrânei doamne se putea citi o expresie de adâncă uimire.

— Cum adică, la cine? Dumneavoastră, părinte, ar trebui să bănuiţi despre cine este vorba!

Îl privi în ochi şi se aplecă brusc spre el, dezvăluindu-i în şoaptă marele său secret:

— Diavolul a sosit în locul acesta, cu intenţia clară de a ne lua în slujba lui, pervetindu-ne făpturile omeneşti!

Fostul preot Florian Sava rămase interzis. Elucubraţia produsă de mintea deteriorată a doamnei Trofin întrecea orice imaginaţie. Coabitarea lor în aceeaşi casă de bătrâni îi servise destule şocuri, de-a lungul timpului, însă de data aceasta fantezia senilă a femeii îl luase prin surprindere.

— Sunteţi sigură că…

Sivia Trofin avea un aer scandalizat.

— Dar cum altfel? V-am spus că l-am văzut cu ochii mei…

El îşi reţinu cu greu un zâmbet. Vederea doamnei Trofin era la fel de înceţoşată ca judecata sa, amândouă, efecte naturale ale vârstei de optezeci şi doi de ani. Nu te puteai baza defel nici pe una, nici pe cealaltă.

— Arătarea, continuă bătrâna încurajată de lipsa de replică a interlocutorului său, făptura aceea oribilă pe care au observat-o înaintea mea colonelul Ştefănescu şi Gheorghe Ţigănuş, fostul consilier la curtea de conturi.

Florian Sava oftă dezarmat. Cei doi erau poate cei mai senili oameni din aşezământ, cu vederea slabă şi auzul confuz. În niciun caz, buni observatori şi martori de nădejde. Amândoi au spus o poveste aproape identică, însă rezultată în urma unor experienţe separate (experienţe presupuse!), despre o vedenie monstruoasă pe care o întâlniseră inopinat, în condiţii neclare, deloc prielnice unei mărturii obiective despre un astfel de contact, straniu şi extrem. Amândoi au descris în detaliu înfăţişarea demonică a creaturii, cu protuberanţe evidente în partea superioară a cutiei craniene, cavităţi oculare mari şi întunecate, buze puternic conturate într-un bot diform, şi o expresie de-a dreptul hidoasă; dar şi corpul său atletic, cu umeri laţi, piept convex, membre lungi, puternice şi musculoase, acoperit neuniform cu o blană rară, de culoare maro. Apariţia s-a dovedit a fi foarte agilă, cei doi văzând-o preţ de câteva secunde înainte să dispară definitiv în lumina tulbure a zorilor sau în semiobscuritatea ce învăluia curtea azilului, într-o noapte de vară, cu lună plină. Ambii observatori de ocazie insistaseră pe caracteristicile de factură demonică ale creaturii, ceea ce a influenţat-o probabil pe bătrâna doamnă în concluzia că, la rândul ei, se întâlnise cu diavolul.

Pe de altă parte, o psihoză în masă, chiar şi una de dimensiuni reduse, nu trebuia să-l mire deloc, deoarece fantasmele de orice fel puteau găsi un teren fertil în minţile rarefiate ale locatarilor azilului.

Încercă să aducă discuţia într-o gamă de normalitate, folosind un ton vizibil descurajant. Încă o dată, vocaţia sa de fost păstor al sufletelor îl împiedica s-o respingă imediat pe confesoarea de ocazie, aşa cum ar fi trebuit.

— Oamenii cred prea uşor că l-au întâlnit pe diavol…

Bătrâna doamnă sări ca arsă.

— Dar acesta chiar este, părinte! Are cele mai rele intenţii şi dispune de forţa necesară pentru a şi le duce la îndeplinire. Fiindcă a fost creat special ca să-i extermine pe oameni!

Fostul preot o privea uluit. Bătrâna părea foarte sigură pe sine.

— De unde ştiţi dumneavoastră? se interesă dezarmat, cu cea mai nepotrivită întrebare pe care ar fi putut s-o pună.

— Ştiu, primi cu promptitudine cel mai nenatural răspuns. L-am văzut şi am ştiut pe loc cine este şi care-i sunt intenţiile.

Fu trezit de bătăi insistente în geam. Deschise ochii şi privi din instinct ceasul de pe masă. Era trecut de ora unu noaptea.

— Părinte Sava! Părinte…

Oh, Doamne, nu din nou!

Îi atrase atenţia vocea colonelului Ştefănescu. Era sonoră şi puternică, cum nu o mai auzise până atunci. Şi foarte alarmată, în acelaşi timp.

— Ce s-a întâmplat? se interesă circumspect.

— Veniţi, părinte! Se pare că domnul Tode îşi trăieşte ultimele clipe de viaţă…

— Vin imediat!

Se îmbrăcă cât putu de repede şi ieşi în noaptea răcoroasă de afară. Era deja jumătatea lunii septembrie.

— Să ne grăbim, spuse.

Colonelul Ştefănescu se ţinu după el, prinzându-l de antebraţ o dată sau de două ori, pentru a-şi găsi un punct de sprijin. Era extrem de surescitat. Însă pe Florian Sava îl surprinse forţa fizică neobişnuită ce izvora din trupul epuizat al celuilalt bătrân. Mai târziu, avea să creadă că forţa lui irupsese ca efect al şocului prin care trecuse, văzând agonia bizară a domnului Tode. Mult mai târziu, urma să ştie că se înşelase flagrant.

— Nu o să vă vină să credeţi prin ce transformări stranii trece trupul bietului muribund, îi şuieră la ureche colonelul Ştefănescu.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Veţi vedea cu ochii dumneavoastră!

Într-adevăr, ciudata metamorfoză îi ului peste măsură.

Bătrânul Tode ajunsese la sfârşitul vieţii, dar încerca cu disperare să se agaţe de ultimele clipe ale celui din urmă ceas al acesteia. Era genul de muribund care se împotriveşte din răsputeri inevitabilului, însă eforturile sale patetice şi, bineînţeles, inutile, nu aveau altă şansă decât să trezească compasiunea celor care veniseră să-i ţină lumânarea. În niciun caz, să întoarcă moartea din drum…

Florian Sava îşi urmă datoria pentru care fusese chemat, recitând cu glas tare pasajele cheie din prohodul bisericesc. În dreapta sa, colonelul Ştefănescu bolborosea o rugăciune ştiută numai de el, însă atenţia amândurora era îndreptată total spre metamorfoza oribilă şi nefirească prin care trupul muribundului trecea cu o repeziciune nenaturală. În convulsiile dinaintea sfârşitului, pe figura şi pe corpul acestuia( atât cât se putea vedea, din cauza pijamalelor uzate), apăreau şi dispăreau umflături de diferite dimensiuni, despre care, atingându-le în treacăt, Florian Sava putea spune uluit că sunt tari ca piatra, chiar dacă apăreau din muşchi omeneşti atrofiaţi şi dintr-un organism omenesc degenerat. De câteva ori, privirea stinsă a celui care se străduia să nu moară se intensifică brusc, ochii săi devenind apoi opaci şi de o consistenţă metalică. Sub buzele supte, arcuite repetat în rictusuri groteşti, cei doi veghetori constatară neliniştiţi că muribundul, distrus din punct de vedere fizic, etala, pe lângă bucăţile deteriorate de placă, nişte dinţi uimitor de viguroşi, însă curbaţi şi ascuţiţi, care semănau mai degrabă cu colţii unui prădător din lumea animală. La un moment dat, domnul Tode începu să se zvârcolească tot mai tare iar ei, încercând să-l liniştească, îl ţinură pe rând de braţe ori se apăsară pe pieptul acestuia, dar întâmpinară şocaţi o rezistenţă susţinută, care presupunea, fără îndoială, o forţă fizică peste medie. Omul muri într-un târziu, cu gemete de agonie stridente, străine şi înfricoşătoare, lăsându-i pe martorii de ocazie epuizaţi de atâta efort. Le trebui ceva timp ca să-şi revină cât de cât. Cu energia fizică reîmprospătată suficient, încercară să asimileze mental, printr-o normalizare forţată, spectacolul bizar de dinainte, dar le-a fost imposibil să reuşească. Până la urmă, l-au acceptat tacit, ştiind că este mai bine să procedeze astfel. I-a ajutat hotărâtor şi faptul că multe dintre efectele anormale ale agoniei se estompau încet dar sigur. După maxim o jumătate de oră, nu mai aveau în faţa ochilor decât trupul împuţinat de carne şi lipsit de viaţă al unui octogenar.

— Să-i anunţăm şi pe ceilalţi de moartea lui, propuse Florian Sava. Şi să chemăm un preot adevărat…

— Mda, asta trebuie să facem, îl aprobă colonelul Ştefănescu, după un timp. Nu reuşesc să-mi revin, şopti după aceea.

— Nici eu, dar trebuie să ne străduim, îl îmbărbătă celălalt. Cât despre ceea ce am văzut, continuă ezitant, eu zic că ar fi mai bine să păstrăm o anumită discreţie. Nu ştim nimic despre boala înfricoşătoare a bietului om.

— Aveţi dreptate, îl susţinu ferm companionul său. Cu toate că…

Îl privea într-un anumit fel, extrem de ciudat. Florian Sava simţi că se înfioară sub privirea acestuia.

— Spuneţi!

— Nu, lăsaţi! Încă nu este timpul…

Vestea crimei a făcut imediat înconjurul stabilimentului, locatarii adunându-se în curtea mică din spatele clădirii, pentru a vedea şi comenta detaliile macabrului eveniment. Florian Sava a privit adunarea lor jalnică cu un sentiment amestecat, de milă şi repulsie. Pe acesta din urmă nu reuşea să-l înţeleagă, chiar dacă grupul din faţa sa constituia expresia cea mai reuşită a degradării umane. Care, oricât de nedorită, era naturală până la urmă! Şi inevitabilă… Însă vederea cadavrului l-a făcut să uite dilema apăsătoare. Trupul îngrijitorului Gheorghe, cum îi spunea toată lumea, fusese lipsit de viaţă într-un mod oribil. Pur şi simplu tranşat, după cum afirmase medicul legist, care încerca din răsputeri să izoleze rănile fatale în masa informă de carne şi sânge. Cadavrul fusese descoperit de domnul Gavrilescu, însă bietul om, când fusese luat la întrebări de poliţişti, nu mai ştiuse nici din ce oraş vine, nici ce profesie avusese înainte de pensionare. La cererea expresă a oamenilor legii, Florian Sava s-a oferit să-i ajute cu informaţii generale, până la sosirea administratorului, plecat în oraş pentru aprovizionarea bilunară. O făcea din simţul datoriei, dar şi pentru că se simţea mai robust şi mai lucid decât ceilalţi, lucru constatat imediat şi exploatat de investigatorii criminalişti.

— Cauza decesului o constuie o serie de plăgi tăiate – douăsprezece sau patrusprezece, îmi este foarte greu să le număr exact – suficient de adânci ca să secţioneze câteva vase sanguine importante. Bietul om a fost executat cu rapiditate, dar a murit lent, pierzând o cantitate critică de sânge.

Medicul legist, cu o experienţă profesională de aproape treizeci de ani, după cum menţionase la un moment dat, arăta cât se poate de nelămurit. Vorbind deschis cu Florian Sava, încerca probabil să-şi exteriorizeze speculaţiile incipiente şi astfel, prin cooptarea subconştientă a unui partener de dialog, chiar dacă neparticipativ, să ajungă mai repede la nişte concluzii viabile.

În aceeaşi situaţie se afla şi şeful echipei criminalistice.

— Este foarte dificil să stabilim tipul de armă folosit în comiterea crimei, mormăise acesta, uitându-se preocupat la fostul preot. Deoarece nu seamănă cu nimic cunoscut!

Reluă gânditor:

— În niciun caz cu ceva familiar celor de pe aici…

Întoarcerea administratorului a adăugat elemente noi tabloului general al crimei, însă deloc benefice, deoarece, în loc să lămurească situaţia, păreau s-o complice şi mai mult.

Îngrijitorul Gheorghe îşi avea domiciliul într-un sat vecin, aflat la maxim cinci kilometri de azil, peste dealuri. Era tipul clasic al omului de la ţară: simplu, tăcut şi muncitor. Un fel de robot docil şi bun la toate, dar care, atunci când bea, devenea vizibil arţăgos. De aceea, poliţiştii au luat în calcul şi existenţa unui conflict anterior între el şi cineva din sat. Ucigaşul îl urmărise probabil până în curtea azilului şi îl suprimase acolo, într-o încercare simplistă de a îndrepta într-o direcţie greşită investigaţia criminalistică.

— Vom merge, desigur, în satul lui ca să-i luăm la întrebări pe eventualii suspecţi, îi spuse iarăşi şeful criminaliştilor lui Florian Sava, însă am certitudinea că o facem degeaba. Un ucigaş de la ţară ar fi folosit un cuţit mare sau un topor, ceva rudimentar şi previzibil, nu cine ştie ce armă albă necunoscută până şi nouă, celor care lucrăm în branşă…

Se repeta, ceea ce arăta o dată în plus că este foarte confuz.

— Cât despre profilul criminalului, interveni alt poliţist, eu cred că putem vorbi de un individ puternic şi foarte agil. Bine pregătit, poate chiar la nivel de profesionist. L-a tranşat pe omul acesta cu o dexteritate dobândită…

— Un prădător uman, şcolit în prealabil. Vreunul care a luat-o razna; s-au mai văzut astfel de cazuri, a completat cu entuziasm un poliţist mai tânăr.

Şeful echipei a zis ceva de genul că nu trebuie să alunece în fabulaţii gratuite, apoi a reluat ideea colegului său, privind cu compasiune spre grupul de spectatori decrepiţi:

— A cărui identitate n-o vom descoperi nici printre bătrânii aceştia, bieţii de ei!

A oftat adânc.

— Ca ei vom ajunge peste nişte ani, nu foarte mulţi!

S-a scuturat insistent de viziunea atroce a unei senectuţi deplorabile şi a revenit în prezent, privind încă o dată spre cadavrul mutilat.

— Ceea ce înseamnă că vom fi nevoiţi să-l căutăm pe criminal în altă parte. Peste tot şi nicăieri… Urâtă treabă!

S-a întors după aceea către administratorul care încă privea întreaga scenă cu expresia unui om depăşit de evenimente:

— Până atunci, trebuie să vă luaţi măsurile elementare de siguranţă! Închideţi ferestrele şi încuiaţi uşile, în timpul nopţii. Nu mai lăsaţi pe nimeni să iasă afară de unul singur. Nu că ar conta prea mult, dacă ucigaşul atacă din nou… Dar e o şansă în plus pentru a salva o viaţă!

Pe figură îi apăruse un zâmbet ironic.

— Chiar aşa, domnule administrator… Ne puteţi spune unde aţi fost aseară, de la ora douăzeci, pe toată durata nopţii. Ce aţi făcut şi cu cine v-aţi însoţit?

— Doamne-Dumnezeule, izbucni omul speriat, doar nu credeţi că…

— Nu credem nimic. Este o întrebare de rutină şi vă rog să răspundeţi!

Aşa cum era de aşteptat, evenimentul sumbru al crimei a trimis mai devreme acasă pe mulţi dintre locatarii azilului. Astfel încât, pe la începutul lunii octombrie, clădirea neîngrijită de la marginea pădurii era aproape goală. O situaţie nedorită pentru personalul administrativ, însă benefică pentru Florian Sava, care avea parte acum de liniştea mult dorită. Nu mai era nevoit să asculte confesiunile interminabile şi insuportabile ale bătrânilor din stabiliment. Îşi făcea  treaba în primele ore ale dimineţii, iar după aceea îşi petrecea restul zilei cu gândurile sale, cu durerea ce continua să-i mistuie sufletul, în ciuda trecerii timpului, şi cu puţinele bucurii pe care uneori reuşea să şi le dăruiască din neînsemnatele detalii cotidiene. După moartea îngrijitorului Gheorghe, preluase atribuţiile acestuia şi le ducea la capăt aproape cu bucurie. Îi umpleau timpul în mod util, ceea ce însemna enorm pentru psihicul său. Şi nu-l oboseau deloc, aşa cum ar fi fost de aşteptat. Organismul lui, secătuit de resurse după prăbuşirea declanşată de moartea copilului, părea să-şi revină încet dar sigur, lucru care-l uimea şi-l intriga, în egală măsură. Fiindcă îi părea totuşi nefirească această revenire intempestivă a forţei fizice şi chiar a simţurilor, alterate suplimentar de integrarea biologică în de nimeni dorita vârstă a treia. N-a observat înnoirea de prima dată, dar atunci când s-a întâmplat a fost uluit de fiecare detaliu în parte. Ştia că are probleme cu vederea, în special la citit, însă ajunsese să creadă că acestea au dispărut, când s-a surprins de mai multe ori parcurgând pagini întregi fără să simtă nevoia ochelarilor. Distingea foarte bine sunete îndepărtate sau de tonalitate joasă, despre care ştia din experienţă că ar trebui să-i rămână neclare. Cât despre reflexe, l-a uimit şi înspăimântat propria viteză de reacţie când, în curtea azilului, a respins o minge şutată puternic spre el de nişte copii neastâmpăraţi, veniţi în vizită. Cerceta cu nesaţ decorul autumnal, îl explora detaliat, însă cu alţi ochi şi cu o sensibilitate diferită, depistând detalii până atunci inaccesibile spiritului său de observaţie. Într-un final, şi-a spus cu amărăciune că trebuie să fie un paradox cinic al senectuţii, un reviriment nenatural, observat în multe alte cazuri, diferit ca forme de manifestare dar sprijinindu-se pe fondul comun al unui efort inconştient de voinţă, ce ducea la o revenire în forţă şi de scurtă durată a vitalităţii, după care urmau invariabil degenerarea şi moartea. Un urlet mut de adio către o lume indiferentă, care avea să fie părăsită curând… În clipa imediat următoare, se gândi că nu este deloc aşa, dar fără să-şi explice şi de ce nu este! O certitudine subiectivă îi întărea convingerea, făcând-o indestructibilă.

Explozia stranie de vitalitate îi ocupa întreaga atenţie, aşa că următoarele veşti despre apariţia făpturii demonice le-a primit aproape cu nepăsare. Dar nici n-a putut să le treacă cu vederea, moartea domnului Tode fiind încă prea aproape în timp! Zvonurile despre „diavol”, după onomastica subiectivă a doamnei Trofin, nu se opriseră odată cu nefastul eveniment, aşa cum sperase el că avea să se întâmple. Ceea ce însemna că şi alţi locatari ai azilului sufereau de boala oribilă ale cărei manifestări terifiante le urmărise, alături de colonelul Ştefănescu, în clipele de agonie ale bietului domn Tode. Nu ştia despre ce este vorba însă, fără îndoială, aveau de-a face cu o maladie extrem de rară, aparent necunoscută publicului larg. Deoarece o cultură generală de care ar fi dorit bucuros să se lipsească, un volum suficient de informaţie însuşit de-a lungul a două decenii de la enoriaşii săi, care îi relatau detaliat suferinţele îndurate, denumind şi boala generatoare a acestora, nu conţinea nici cea mai vagă urmă despre o asemenea grozăvie. Cât despre o căutare personală, era evident că în semirecluziunea prezentă nu avea mijloacele necesare pentru o astfel de întreprindere! Aştepta, în schimb – şi o făcea sub impulsul unei intuiţii noi, inexplicabil de bine conturată –  deznodământul seriei acelea de lucruri stranii. Ştiind dinainte că va fi unul pe măsură!

Îl intriga totodată atitudinea nepotrivită a majorităţii locatarilor faţă de povestea cu vedenia nocturnă: vag amuzantă şi de o aparentă complicitate, în niciun fel explicabilă prin derularea evenimentelor. Ascultau relatările celor din personalul administrativ (fiindcă ultimele mărturii le aparţineau în exclusivitate), cu expresia standard a omului care a văzut şi ştie mai mult, însoţită de un zâmbet condescendent, abia perceptibil. Fără să înţeleagă de ce o face, Florian Sava le-a reţinut figurile tuturor celor care dădeau dovadă de un comportament atipic. În acelaşi timp, îl punea serios pe gânduri similaritatea perfectă a detaliilor din poveştile angajaţilor azilului: apariţia era descrisă exact la fel şi se mişca uimitor de repede, ca în relatările mai vechi, aparţinând colonelului Ştefănescu, consilierului Ţigănuş sau doamnei Silvia Trofin; arăta identic cu înfăţişările din urmă ale bietului domn Tode, înainte să-şi dea obştescul sfârşit. Vedenia nu interacţiona deocamdată cu observatorii ocazionali, iar Florian Sava spera ca lucrul acesta să nu se întâmple foarte curând. Pentru că aceeaşi intuiţie bizară îi lăsa să înţeleagă că povestea asta deloc liniştitoare nu avea să se încheie doar cu o singură moarte!

Iar temerile sale s-au adeverit mult mai repede decât se aştepta… În prima săptămână din luna noiembrie, încă o crimă avea să spulbere liniştea firavă a micului grup de rezidenţi. Un alt cadavru mutilat s-a înfăţişat investigaţiei neputincioase a poliţiştilor, dar şi privirilor placide ale bătrânilor care rămăseseră în azil după şocul psihologic al celui dintâi omor. Impunându-şi o vigilenţă sporită, Florian Sava le-a urmărit comportamentul straniu, ca să constate stupefiat lipsa lor de compasiune, pe care, sub spectrul senectuţii, ar fi trebuit s-o arate necondiţionat. Nu a observat nimic de genul acesta, ci doar o atitudine detaşată, rece şi obiectivă. Privind peste cordonul de siguranţă, bătrânii decrepiţi urmăreau cu dezinvoltură eforturile medicului legist de a izola rănile fatale din cadavrul însângerat al îngrijitorului, cunoscut sub numele de Dumitru… Alt om de la ţară, şters şi depersonalizat, care se intersectase în momentul fatidic cu ucigaşul îngrijitorului Gheorghe. Fără îndoială că este vorba de acelaşi asasin, comentase unul dintre poliţişti, probabil din nevoia presantă de a lăsa impresia că investigatorii au o pistă, în ciuda evidenţelor… Un ucigaş în serie foarte determinat, care îşi suprimă victima cu o ferocitate inumană şi cu metode şi arme neconvenţionale. Pe îngrijitorul Dumitru nu numai că-l tranşase cu precizie chirurgicală, dar îi şi rupsese gâtul, într-o manieră demnă de execuţiile profesionale ale celor din forţele speciale, mormăise medicul legist în urechea şefului echipei de poliţişti, ca să fie auzit cu claritate de toată lumea. Ai vreun indiciu mai de doamne-ajută, îl întrebase acesta pe acelaşi ton scăzut. Legistul ridicase din umeri. Niciunul…

La plecare, şeful a insistat să reproducă avertizările de data trecută:

— Locatarii să nu iasă noaptea din camere. Mai ales, să nu se plimbe prin curte, dacă vreunul dintre ei are un asemenea obicei. Sunt oameni bătrâni, suferinzi, care simt nevoia să iasă la aer… Ce să vă mai zic? Încuiaţi uşile şi ferestrele…

A continuat apoi mai mult pentru sine:

— Chiar dacă criminalul pare să aibă alte preferinţe decât bătrânii de aici. Alege oameni puternici, cu forţă fizică medie şi cu simţurile intacte, neafectate de vârsta a treia. Vrea probabil să-şi demonstreze ceva, am impresia că reprezintă un test pentru el… Asta-i tot ce putem să spunem până acum!

Vitalitatea nefirească a lui Florian Sava nu numai că persista, dar se şi  amplifica împotriva normalităţii… Simţea asta în fiecare zi, cu teamă şi fascinaţie. Cu o dorinţă subconştientă, anormală şi blamabilă firesc, de a fi în continuare la fel, pentru cât mai mult timp cu putinţă! Îşi dorea vigoare, voia energie şi avânt, chiar dacă ştia că vremea acestora trecuse de mult. Dar cine îl împiedica să se bucure de ceea ce primise şi să spere pentru mai departe? Nimeni nu avea dreptul s-o facă…

În acelaşi timp, observa transformări asemănătoare şi la cei care îi rămăseseră alături pentru următoarele şase luni de zile. Iarna nu era deosebit de aspră în locurile acelea, însă relieful deluros al zonei făcea ca drumul de acces să se înzăpezească la fiecare ninsoare mai însemnată. Având o importanţă secundară, dura ceva mai mult până să fie desfundat, ceea ce însemna desigur o perioadă mai lungă de izolare. Unora dintre bătrâni le convenea lucrul acesta, altora nu… Unii dintre ei nu mai aveau pe nimeni în lumea exterioară sau fuseseră abandonaţi de familie, ceilalţi se mai bucurau din când în când de vizita copiilor şi a rudelor apropiate. Vizite rare, de curtoazie, însă extrem de benefice pentru psihicul celor mai norocoşi dintre ei. Iar un anotimp de iarnă fără nicio vizită se putea transforma într-o perioadă extrem de deprimantă… Iată motivul pentru care cei mai mulţi părăseau stabilimentul în luna noiembrie, pentru a se întoarce la jumătatea lui aprilie. Îşi petreceau întreg sezonul rece la adăpostul oraşului, unde aveau totuşi pe cineva apropiat, căldură la calorifer, piaţa aproape de bloc şi uşa mereu deschisă la cabinetul medical, după care reveneau în liniştea pădurii de foioase, ce înconjura protectoare casa de bătrâni. Aceia dintre ei care nu plecaseră la cele veşnice în iarna care tocmai se încheiase… Curios, dar în anul acela rămăseseră mai mulţi locatari decât de obicei şi majoritatea lor nu petrecuse nicio altă iarnă acolo! Cunoscându-i pe fiecare în parte, Florian Sava se întreba cum vor rezista fizic şi psihic condiţiilor improprii pe care aşezământul le oferea de-a lungul anotimpului hibernal, când ei ridicau adevărate probleme de supravieţuire în cadrul cvasiavantajos al celorlalte trei. Însă nu mică i-a fost mirarea când a văzut cât de bine se descurcau! Mai mult decât atât, impresia dominantă şi bineînţeles frapantă era că oamenii aceia, aflaţi deja într-un stadiu avansat de degradare biologică, păreau a-şi dobândi de nicăieri doze însemnate de vitalitate. Iar procesul  nefiresc la care asista nu numai că se dovedea stabil şi constant, ci şi ireversibil. Uneori contrariat, alteori uimit, nu de puţine ori şocat şi-a urmărit companionii făcând lucruri de-a dreptul improprii, dacă nu imposibile pentru vârsta lor. Indivizi care până mai ieri abia reuşeau să se ţină pe picioare traversau curtea siguri pe sine, în mers alert, ridicau greutăţi mari şi o făceau cu uşurinţă, jucau şah sau remmy până târziu în noapte, uitând să se mai culce o dată cu găinile, iar într-o sâmbătă, cuprinşi de exaltare tinerească, au dansat pe ritmuri disco şi latino, făcând un adevărat tur de forţă. Într-o altă noapte, când, chinuit de insomnia specifică vârstei, a trecut prin faţa camerei unde locuia doamna Trofin, a auzit dinăuntru gemete înfundate, suspine şi şoapte, pe care memoria sa le-a localizat cu înfrigurare departe în timp, într-o perioadă de demult, a tinereţii şi pasiunii erotice. În camera bătrânei doamne, un bărbat şi o femeie făceau dragoste, dând dovadă de o energie debordantă!

Într-o manieră stupefiantă, oamenii păreau să întinerească, acelaşi lucru putându-se afirma şi despre el…

Înzestrat cu acea intuiţie nouă, extrem de bine conturată, Florian Sava a ştiut dinainte de producerea celei de-a treia crime. Care a avut loc la începutul lunii decembrie, după cum îi şoptise cu insistenţă glasul interior. Chiar dacă la fel de oribilă, nu a mai respectat strict canonul celorlalte două. Victima nu a mai aparţinut de astă dată personalului administrativ, unul dintre bătrânii locatari fiind măcelărit cu aceeaşi măiestrie ca în celelalte două cazuri. Dar dacă până atunci uciderea s-a petrecut obscur, la adăpostul întunericului şi într-o linişte profundă, lăsând în urmă un cadavru mutilat, noul omor s-a dovedit a fi prea zgomotos chiar şi pentru un surd. Timp de două-trei minute, parcă nesfârşite, bufniturile puternice din camera colonelului Ştefănescu au făcut să se cutremure pereţii, iar urletele guturale care le însoţeau i-au umplut de spaimă pe bătrânii aflaţi în spatele uşilor încuiate. Dincolo avea loc o luptă, însă nu una obişnuită, ci o confruntare a giganţilor! Nimeni nu a  îndrăznit să se apropie nici măcar un pas, până când liniştea caracteristică aşezământului izolat s-a aşternut iarăşi, în noaptea impenetrabilă a începutului de iarnă. Abia după un sfert de oră, Florian Sava a venit ezitant până la uşa încăperii unde avusese loc o ciocnire de proporţii. Făcându-şi reproşuri amare pentru laşitatea care, credea el, îi determinase reacţia întârziată, dar realizând totodată cât de bătrân este, şi de neputincios. L-au urmat îndeaproape încă doi locatari, alarmaţi şi temători, într-o procesiune jalnică a neputinţei şi degradării. Însă degetele unuia, înfipte în braţul fostului preot, strângeau cu o forţă extraordinară, iar respiraţia celuilalt suna straniu de regulat şi viguros. Într-un sfârşit, au reuşit să bată la uşă. Nu le-a răspuns nimeni, aşa că au bătut din nou. După care, convins de inutilitatea gestului, Florian Sava a hotărât să intre în cameră. Înăuntru, lumina era aprinsă, iar priveliştea de nedescris. O adevărată catastrofă: cele două scaune şi masa, rupte în bucăţi, şifonierul modest, răsturnat în mijlocul camerei, cu uşile făcute ţăndări, pereţii zgârâiaţi şi sparţi pe alocuri… Şi peste tot, sânge! Iar în mijlocul acestei harababuri, un cadavru pe care l-au identificat cu greu ca fiind al colonelului Ştefănescu. Acum nu mai era decât ceva nedefinit şi însângerat. Încă lucid, deşi foarte marcat de cele văzute, fostul preot a încuiat şi sigilat uşa, în aşteptarea poliţiei. Care a sosit cu dificultate, dintr-un complex de cauze aparent obiective, totuşi foarte ciudate. Relicva de telefon fix, a cărui funcţionare se dovedise impecabilă până în ziua precedentă, era cu desăvârşire mut. Telefonul mobil al doamnei Luca dispăruse în mod misterios iar administratorul nu şi-a mai făcut apariţia până la sfârşitul săptămânii. Când a reuşit să ajungă le-a spus bătrânilor, deloc interesaţi de povestea sa, că drumul fusese blocat în această perioadă de nişte buşteni uriaşi, cu siguranţă puşi acolo de un răuvoitor. El a anunţat poliţia, după trei zile de la comiterea crimei. Oamenii legii au fost mai expeditivi ca de obicei, poate şi din cauza schimbării bruşte a vremii. Deodată începuse să plouă, iar vântul bătea în rafale puternice, ceea ce a produs o îngrijorare crescândă pentru întoarcerea lor în siguranţă acasă. Ca de obicei, poliţiştii nu şi-au exprimat o concluzie clară, însă au pus problema unei eventuale evacuări a casei de bătrâni. Insistau, pe bună dreptate, că în situaţia dată nu mai pot garanta pentru viaţa celor rămaşi acolo. Au plecat grăbiţi, luându-l cu ei şi pe administrator, care trebuia să contacteze urgent rudele decedatului, în problema unei înmormântări deja întârziate flagrant după uzanţele legale, de siguranţă sanitară, de tradiţie creştină, etc. În urma lor, vremea s-a dezlănţuit… Ploaia rece s-a transformat în lapoviţă, apoi în ninsoare viscolită. Precipitaţiile au ţinut toată noaptea, continuând, cu scurte intermitenţe, de-a lungul zilei următoare şi o mare parte a celei de-a doua nopţi. Când dimineaţa a sosit din nou, erau înconjuraţi de nămeţi uriaşi, iar speranţa ca vreun om din exterior să mai poată ajunge la ei se spulberase cu mult înainte ca administratorul să sune pe propriul telefon mobil, lăsat în grija doamnei Luca, pentru a-i anunţa că drumul prin pădure practic nu mai există. Sfătuindu-se, cu luciditatea ce însoţeşte inexplicabilă marile nenorociri ale existenţei omeneşti, au decis în unanimitate să facă ceea ce trebuia făcut. L-au înhumat pe colonelul Ştefănescu în grădina din spatele azilului şi, după atâta vreme, fostul preot Florian Sava a ţinut o slujbă, e adevărat, mult mai restrânsă, dar totuşi suficientă pentru o înmormântare creştinească. Şi în timp ce făcea asta, o teamă imensă şi o înfrigurare de proporţii îi răscoleau sufletul, de parcă ceva urma să se întâmple dar nu era bine deloc…

După moartea colonelului, doamna Trofin a fost de neconsolat, timp de aproape o săptămână… A jelit încontinuu, cu o durere vie, ceea ce însemna că răposatul domn Ştefănescu îi fusese mult mai apropiat decât ar fi părut la prima vedere. Ruşinat de propria îndrăzneală, Florian Sava şi-a amintit zgomotele suspecte pe care le auzise într-o noapte din camera ei, acele sunete specifice unora, bărbat şi femeie, care fac dragoste cu energie şi pasiune, însă oameni tineri, plini de vitalitate, nu boşorogii ăia doi! În ciuda evidenţelor, să fi existat o astfel de legătură între ea şi colonel, o relaţie sexuală intensă, iată întrebarea care-l sâcâia şi pe care nu reuşea s-o reprime defel. Oh, Doamne, cum putea să se gândească la aşa ceva? Bătrân nebun! Şi totuşi, memoria nu îl înşela. Nici discernământul! Probabil de aceea a fost mai puţin şocat când doamna Trofin s-a destăinuit pe neaşteptate:

— Începusem să ne iubim… Eu şi răposatul! Însă veşnicul blestem al vieţii mele trebuia să lovească încă o dată. Fiindcă şi un al doilea bărbat râvnea la dragostea mea. Ştiam de intenţiile sale. Mi-a făcut avansuri discrete, nu de puţine ori…

Şi-a şters ochii inundaţi de lacrimi sincere, după care a continuat indignată:

— Bineînţeles că nu l-am încurajat în niciun fel. Doar nu sunt o uşuratică!

A oftat adânc.

— Însă mi-a luat-o în nume de rău. Gelos, mi-a dat de înţeles că se va răzbuna. Oh, nefericita de mine, n-am crezut că se va ajunge atât de departe!

Florian Sava o asculta încordat şi neîncrezător.

— Altfel, izbucni doamna cu patos, n-aş fi ezitat să-mi împart trupul între ei doi!

În ciuda situaţiei nu tocmai comice, fostul preot se abţinu cu greu să nu izbucnească în râs.

— Vreţi să spuneţi, o chestionă, încercând să rămână sobru, că a fost o răfuială între pretendenţii dumneavoastră, care a dus, în final, la crima aceasta oribilă?

— Bineînţeles!

Florian Sava şi-a luat inima în dinţi.

— Unul dintre ei fiind colonelul Ştefănescu, iar celălalt…

Doamna Trofin l-a privit surprinsă.

— Iar celălalt…, a insistat bătrânul.

Răspunsul indignat al bătrânei doamne se caracteriza printr-o cochetărie retrogradă şi nepotrivită:

— Părinte Sava, doar nu credeţi că voi divulga vreodată numele celui care mă iubeşte fără speranţă! O doamnă ca mine nu ar face aşa ceva!

Fostul preot oftă dezamăgit. Trebuia să-şi dea seama că se confruntă cu fantezia dezlânată a unei minţi senile. La ce se aştepta, în naivitatea lui? Însă ceea ce i-a spus doamna Trofin în continuare, avea să-l pună serios pe gânduri:

— Fiindcă nu-l putem reclama pe unul dintre ai noştri, nu-i aşa, părinte? Suntem doar la fel – toţi cei care am asimilat în corpul nostru minunata mană cerească!

Fără să facă vreo conexiune (din simplul motiv că nu venise încă timpul acestora), Florian Sava şi-a amintit detaliat fenomenul straniu pe care locatarii azilului, predispuşi la speculaţii mistice îndoielnice, îl denumiseră atunci „mană cerească”. Se întâmplase pe la jumătatea lunii mai, când explozia de verdeaţă a naturii reuşise să-i scoată pe bătrâni dincolo de curtea îngustă a stabilimentului. Se plimbau în grupuri mici prin pădurea învecinată, fiind animaţi de o vitalitate naturală; se mişcau lejer, în ciuda bolilor osoase, articulare şi arteriale de care sufereau, dădeau dovadă de un tonus extraordinar şi de un psihic senin care făcea ca atitudinea să le fie deschisă iar discuţiile dintre ei mai puţin încordate ca de obicei. Se mişcau de colo-colo, de dimineaţa până seara, fiindcă ambientul plăcut al zilei începutului de vară făcea posibil lucrul acesta. În timpul unei astfel de plimbări, doamna Trofin a descoperit pentru prima dată bobiţele stranii ce căzuseră în noaptea precedentă peste coronamentul pădurii. Extaziată, a zis că sunt „ca o mană”, „asemănătoare manei cereşti”, denumirea fixându-se astfel, după ce şi alţii le observaseră deja, în conştiinţa bătrânilor rezidenţi. Fenomenul durase aproape o săptămână, timp suficient ca deviaţia de factură mistică să se dezvolte şi să fie acceptată în minigrupurile care îl contemplau uluite. Oamenii au început să bată câmpii despre o adevărată graţie divină, identică manei vechitestamentare, pe care Dumnezeu, în marea sa bunătate, a dăruit-o din cer unor bieţi bătrâni, ca să-i întărească în zilele din urmă ale vieţii lor. Cuprinşi de o adevărată fervoare pseudoreligioasă, mulţi dintre ei s-au dus special în pădure, pentru a gusta sau pentru a se spăla ritualic cu substanţa miraculoasă. Credeau sincer că asimilarea acesteia îi va încărca de vitalitate, ajutându-i să supravieţuiască mai mult decât le era scris în marea carte a destinului. Şi au continuat s-o facă, în ciuda apostrofărilor lui Florian Sava care, în postura sa de fost om al bisericii, se bucura de un anumit respect printre locatarii azilului. Îndemnul acestuia la o atitudine raţională a fost pur şi simplu ignorat, aşa că, exasperat de nebunia din jur, a decis să meargă el însuşi în pădure, pentru a vedea despre ce este vorba. Îi era teamă că, duşi de un val nefast, bătrânii se vor otrăvi cu cine ştie ce pesticide împrăştiate de vreun avion utilitar, într-o acţiune de combatere a dăunătorilor de care ei nu auziseră, din cauza izolării în care trăiau. Înarmându-se în prealabil cu informaţiile de strictă necesitate, a plecat spre zona forestieră transformată deja în loc de pelerinaj, iar după zece minute de mers lejer a putut vedea cu ochii lui „mana” care îi isterizase pe ceilalţi. Nu semăna cu nimic cunoscut, era ca o zăpadă rară pe frunze şi iarbă, formată din bobiţe sferice, de culoare albă, un alb sidefat şi translucid, în egală măsură. Îşi păstraseră consistenţa chiar şi la ora zece a unei dimineţi însorite de mai, însă, odată atinse, se lichefiau cu repeziciune, în locul impactului pielea devenind uscată după doar câteva secunde. Încurajat de lipsa oricărui indiciu despre o eventuală intoxicaţie, a cules câteva bobiţe de „mană”, ducându-le pe buze şi pe vârful limbii. Nu aveau nici gust, nici miros, după cum experienţa lor senzitivă nu ducea la sintetizarea în creier a vreunei senzaţii distincte, clasificabilă într-un anumit fel. Chiar dacă n-a reuşit să tragă o concluzie pertinentă despre aşa-zisa „mană cerească”, Florian Sava s-a întors mulţumit la azil. Lucrurile păreau să fie în ordine… Iar după ce fobia s-a sfârşit, a uitat şi el, cât se poate de natural, fenomenul acela insolit, asemănător ca înfăţişare manei biblice şi înzestrat cu proprietăţile acesteia de nişte bătrâni foarte dispuşi să creadă în aşa ceva.

Declaraţia provocatoare a doamnei Trofin şi reamintirea episodului despre „mana cerească” pe care aceasta o generase ar fi alunecat poate în uitare, dacă lucrurile ar fi evoluat la fel ca înainte. Însă viaţa lor ternă a luat o turnură neaşteptată, din cauza unor schimbări care aveau să-i transforme din bătrânii neputincioşi de până atunci în ceva asemănător cu zeii sau cu demonii. Puternici şi feroce, cum nu era niciun om de pe pamânt… Când au conştientizat metamorfoza stranie, locatarii azilului s-au speriat firesc; cand au început să-i priceapă efectele s-au bucurat, însuşindu-le cu entuziasm. La fel s-a întâmplat şi cu Florian Sava. Într-o noapte lungă de iarnă, a constatat că ceva nu este în regulă cu corpul său. În regiunea abdominală, îi apăruse brusc o zonă de mărimea unui pumn de copil, a cărei consistenţă părea să fie asemănătoare metalului sau pietrei, în niciun caz cărnii omeneşti. A palpat-o mai întâi surprins, după aceea îngrijorat şi, în final, înspăimântat. Chiar dacă zona întărită părea relativ superficială, el s-a gândit imediat la posibilitatea terifiantă a unui cancer la colon. Doar auzise, de-a lungul anilor, despre o mulţime de cazuri asemănătoare. Destinul crud hotarâse cu indiferenţă că acum venise şi rândul său! Ziua care a urmat a fost una dintre cele mai apăsătoare din viaţa lui. De la un minut la altul, îşi pipăia obsedant zona cu pricina, în timp ce convulsiile unei spaime noi îi umpleau psihicul de oroare. Viziunea morţii devenise mai clară ca oricând, fiind autentică şi naturală, grotescă prin sine însăşi, fără nicio cosmetizare de natură mistică care s-o facă mai puţin respingătoare. Până seara târziu s-a zbătut într-o transă neagră, după care a adormit, epuizat de intensitatea trăirilor întunecate de peste zi. S-a trezit în toiul nopţii, cu mintea sleită de groaza zilei fatidice, iar primul lucru pe care l-a facut a fost să pună mâna în zona abdominală. Neîncrezător şi foarte surescitat, a sărit din pat cu dexteritatea unui gimnast. Porţiunea de carne întărită nefiresc dispăruse pur şi simplu. S-a palpat înfrigurat, nevenindu-i să creadă. Şi totuşi nu se înşela, ceea ce crezuse el că ar fi o tumoră nu mai era acolo. A reuşit să se liniştească pe moment, dar asta nu a însemnat că îşi revenise la normal. Zilele următoare au fost caracterizate printr-o anxietate greu de suportat. În ciuda unei împotriviri conştiente susţinute, se pipăia pe neaşteptate în diferite zone ale corpului. Bănuia că experienţa bizară avea să se repete, fără să găsească şi un motiv rezonabil pentru asta. Din păcate, nu s-a înşelat… O umflătură asemănătoare, având consistenţă metalică, i-a apărut deodată pe coapsa piciorului stâng. Era mai întinsă decât prima, constituindu-se într-un fel de carapace. A supravegheat-o, cuprins de nelinişte, până când a dispărut, câteva ore mai târziu. După aceea, ceva asemănător unei plăci i-a apărut pe omoplatul drept… Între timp, spaima metamorfozelor stranii a fost înlocuită în sensibilitatea sa tulbure de un entuziasm dubios. Cu cât transformările se înmulţeau, cu atât  era mai încântat şi mai mândru de sine. Fără nicio justificare, vedea fiecare apariţie ca pe o izbândă. În decursul unei asemenea transformări, şi-a amintit de domnul Tode şi de metamorfoza care-i însoţise agonia, dar a făcut-o detaşat, percepând-o, nu se ştie de ce, ca o confirmare ocultă. La sfârşitul straniei săptămâni, arăta asemenea unui jucător de fotbal american, gata să intre pe teren, numai că echipamentul de protectie aparţinea muşchilor şi oaselor sale, fusese sintetizat din acestea prin procese biologice a căror declanşare şi desfăşurare nu avea să le cunoască niciodată. În tot acest timp, forţa fizică îi crescuse uimitor de mult. Pentru a o testa, ridica şifonierul din cameră – e adevărat, de dimensiuni reduse, cu trei rafturi interioare şi o singură uşă, însă bătrânesc, făcut din lemn adevărat şi ticsit cu o grămadă de lucruri inutile – pînă la înălţimea tavanului, după care îl lăsa jos, fără niciun fel de efort. În urmă cu o săptămână, ar fi putut face acelaşi lucru doar cu un scaun obişnuit. Şi alte reuşite, la fel de bizare, îi însoţeau metamorfoza: ieşea noaptea afară sau dimineaţa, în zori, când lumina era tulbure şi înşelătoare, pentru a distinge cu uşurinţă detalii îndepărtate, în mod normal ascunse privirii lui, şi pentru a recunoaşte sunete confuze, sosite de la distanţe aflate cu mult în afara sferei sale auditive. O dată, a simţit nevoia să alerge şi a făcut-o natural, cu sprinteneala unui om tânăr. S-a oprit speriat, după care a râs de temerile care îi dădeau fiori… Era anormal ce se întâmpla cu el, însă ce rău putea să-i facă? A doua oară a alergat mai repede, iar a treia oară a văzut copacii din decor defilând de o parte şi de alta, ca nişte umbre şterse. Modest, a pus asta pe seama luminii insuficiente, şi totuşi, în sinea lui, ştia că este capabil de o viteză superioară oricărui atlet de la olimpiadă. A privit lucrul acesta ca pe o capacitate firească a propriului organism, fiind mulţumit de faptul că putea s-o dezvolte la adevăratul ei randament. În decursul plimbărilor, nocturne sau foarte matinale pe care le făcea frecvent, s-a surprins de câteva ori că îşi stabileşte repere cu profesionalism militar, dar fără să înţeleagă atunci scopul bizarei sale întreprinderi.

Timp de o săptămână încheiată sau poate mai mult (renaşterea intempestivă a vitalităţii, forţei fizice şi acuităţii celor cinci simţuri îl făcea să ignore trecerea timpului, neavând deodată niciun motiv s-o mai considere aducătoare de bătrâneţe şi moarte), Florian Sava a experimentat din plin noile modificări şi însuşiri de care avusese parte pe neaşteptate. Era minunat să se simtă din nou tânăr, cu dinţi tari, cu muşchi vii, capabil de eforturi uriaşe şi puternic, cum nu fusese nicicând… Da, şi cu blană maronie, numai bună să-l protejeze de temperaturile deja scăzute ale începutului de iarnă calendaristică, cu degete lungi, cioturoase, foarte potrivite pentru apucat, degete dotate cu unghii lungi curbate, cornoase şi extrem de ascuţite, capabile să sfâşie orice fel de material moale, inclusiv carnea omenească, cu blindaje biologice la articulaţii şi în zonele moi, vulnerabile la şocuri şi lovituri, cu o cutie craniană ca de metal, dotată cu protuberanţe uşoare a căror funcţionalitate îi rămânea necunoscută deocamdată, cu bot proeminent, foarte util pentru apucat, muşcat, smuls bucăţi mari de carne dintr-o pradă de conjunctură… Da, toate astea îşi aveau rolul lor şi nu îi păreau deloc anapoda. În tot acest timp, Florian Sava şi-a trăit cu bucurie apoteoza inversă, acceptându-şi transformările animalice, sau mai degrabă monstruoase, apărute sub auspicii de neînţeles însă producătoare de efecte benefice, ca pe un dar, un cadou bizar, bineînţeles nepotrivit şi totuşi atât de binevenit. N-a conştientizat nicio secundă egoismul care însoţea acceptarea lui superficială, lipsa unei responsabilităţi ulterioare – nu-l interesau deloc astfel de aspecte mărunte – dar fărâma de luciditate omenească, refugiată în adâncurile conştiinţei, îl avertiza uneori că viitorul noii înfăţişări şi identităţi de care se bucura cu ardoare nu era deloc pozitiv şi că undeva, în viitorul apropiat, un eveniment neplăcut, o dramă sau chiar o tragedie, avea să-i întunece plenitudinea nefirească.

Aceeaşi intuiţie îl informase pe Florian Sava că, în mod evident, nu este singurul beneficiar al metamorfozei pe care o trăia extaziat. Nu era decât o chestiune de timp până când ceilalţi mutanţi să-şi dezvăluie identitatea, lucru care s-a petrecut natural, de-a lungul următoarelor săptămâni. Nu mai aveau motive să se ascundă, deoarece rămăseseră între ei, singurii rezidenţi ai azilului pe întreaga perioadă a sezonului rece; de vizitatori nepoftiţi era puţin probabil să aibă parte, fiindcă şansele acestora de a străbate pădurea de foioase se dovedeau a fi aproape nule, din cauza drumului forestier extrem de nesigur. Parcă respectându-le intimitatea cel puţin dubioasă, a fost un început de iarnă abundent în precipitaţii, o zăpadă înlocuind-o imediat pe cea de dinainte. Administratorul venise o singură dată, răzbind peste nămeţi, şi după ce se asigurase că totul este în ordine şi că nu le lipseşte nimic, constatase aproape surprins:

— Arătaţi mai bine ca niciodată. Vă prieşte iarna asta, nu-i aşa?

L-au aprobat zâmbitori şi l-au condus până la poartă, dorind să scape cât mai repede de el.

Florian Sava şi-a continuat ieşirile nocturne, în ciuda gerului de afară. De fapt, temperaturile scăzute nu-l deranjau aproape deloc. Îşi testa riguros capacităţile proaspăt dobândite, le împingea până la limită, urmând parcă un program preimpus. Într-una din nopţi, când a vrut să afle dacă poate străpunge pieptiş un morman impresionant de zăpadă, ridicat într-o vale mică de viscolul nopţii precedente, a constatat că nu mai este singur în pădurea îngheţată, luminată fantomatic de luna hibernală, aflată în ultimul său pătrar. Cu coada ochiului, a surprins prezenţa relativ apropiată a altui mutant. A ştiut ce este după detaliile vagi ale corpului şi după fluiditatea mişcărilor sale. A continuat să-şi facă treaba, îndeplinindu-şi sarcina cu succes, după care, respirând zgomotos, s-a scuturat de zăpadă şi a pornit către prezenţa fantomatică, fără să aibă nici cea mai mică ezitare ori teamă. Arătarea s-a ivit o clipă după trunchiul unui copac, apoi s-a întors şi a luat-o la fugă prin pădurea înzăpezită. Alerga lejer, dând impresia că doreşte să fie ajunsă… La rândul său, Florian Sava a pornit într-o alergare uşoară, ţinându-se la mică distanţă de mutantul neidentificat. Când a încercat să se apropie mai mult, celălalt a mărit pasul, îndepărtându-se cu graţia unei feline. Florian Sava a accelerat şi el, jocul lor transformându-se într-o cursă dezlănţuită dar foarte precisă, pe un teren accidentat, cu vizibilitate redusă. Îşi foloseau din plin simţul orientării şi vederea periferică cu care fuseseră înzestraţi în urma metamorfozei. Au străbătut pădurea în goană, îndreptându-se spre azil, iar odată ajunşi la lizieră, celălalt mutant a grăbit încă o dată pasul, scoţând un fel de behăit, care se voia probabil un râs ironic. Chiar dacă nu obosise deloc, Florian Sava a renunţat la cursă, oprindu-se înainte de a ieşi în câmp deschis. A privit lung în urma mutantului, care se deplasa în salturi lungi peste micile denivelări de teren, iar când l-a văzut sărind gardul stabilimentului, dintr-o singură mişcare, a pornit şi el spre aceeaşi destinaţie, cu paşi mari şi fermi. Nu mai avea niciun rost să se grăbească; lucrurile ajunseseră deja la finalitatea lor naturală şi îl aşteptau răbdătoare.

Erau în număr de zece, opt masculi şi două femele, toţi puternici, energici şi mulţumiţi de sine. S-au apropiat unii de alţii în maniera indirectă dar sigură a animalelor, care mai întâi se testează ezitant, îşi consolidează treptat o încredere instinctuală reciprocă, ca abia la sfârşit să stabilească contactul direct. Fiindcă erau nişte animale superioare, cu capacitatea de adaptare şi iniţiativa mamiferelor prădătoare, dar şi cu o inteligenţă bine dezvoltată, de factură umană. Mai erau, bineînţeles, şi altceva, însă nu ştiau deocamdată ce, iar pe cei mai mulţi nici nu-i interesa aspectul acesta… Pe de altă parte, iubeau viaţa şi tinereţea cu pasiunea conştientă a oamenilor, cu înfrigurarea celor care le pierduseră o dată şi înţelegeau prea bine valoarea a ceea ce primiseră înapoi, prin conjunctura ocultă a unei metamorfoze deloc lămurită, dar acceptată tacit. Se bucurau, în schimb, de darurile nemeritate şi o făceau din plin. Urmând, în acelaşi timp, un program sau o schemă prestabilită, după cum credea Florian Sava, tot mai sigur pe intuiţia sa… Îşi testau zilnic caracteristicile proaspăt dobândite, noua funcţionalitate a corpului semiuman; efortul pe care-l depuneau era suportabil şi angajat, fiindcă determinarea lor ţinea de o stare psihică pozitivă prin excelenţă, cauzată, la rându-i, de o recunoştinţă perfect justificată. Iniţial, fostul preot a comparat activitatea zilnică a mutanţilor cu antrenamentul unor sportivi înainte de o competiţie importantă; mai târziu, s-a gândit că seamănă de fapt cu pregătirea soldaţilor din trupele speciale, în scopul îndeplinirii cu succes a unei misiuni dificile. Chiar dacă un fior inexplicabil i-a traversat coloana vertebrală, a ştiut că are cumva dreptate şi că a doua comparaţie este mult mai potrivită decât prima. De asemenea, un gând periferic, care îşi făcea loc pe nesimţite în mintea sa, îl asigura că perioada lor de graţie se va termina curând. Avea să urmeze alta, cu scopuri bine definite şi încărcată de responsabilităţi… Până atunci însă, nu putea decât să profite de libertate şi vitalitate, aşa cum o făceau toţi ceilalţi. Să se cunoască unii pe alţii şi să se bucure de traiul în grup. Care, sub anumite aspecte, s-a dovedit a fi uneori chiar foarte plăcut. Într-o seară de decembrie, stătea singur în cameră, cu uşa închisă, privindu-şi în oglindă trupul cel nou. Nu se mai sătura s-o facă, descoperind de fiecare dată cât de armonios este, puternic şi sculptural, mustind de o energie uriaşă, varianta cea mai bună pentru o adaptare reuşită în tot felul de condiţii neprielnice. După o estetică diferită, îl cataloga ca frumos, şi nu numai pentru că era al lui… Nu reprezenta, desigur, idealul universal de frumuseţe, însă putea să devină, la studierea atentă a unui ochi de profesionist; Leonardo şi Michelangelo l-ar fi găsit minunat de aşternut pe pânză sau de sculptat în marmură albă! Cu mintea cutreierată de aceste gânduri narcisiste, a auzit un ciocănit uşor în uşă şi s-a dus să deschidă, fără să realizeze că este dezbrăcat şi că se află sub puterea metamorfozei. Oricum, nu mai avea rost să se ferească de restul locatarilor; până la urmă, toţi erau la fel! În cadrul uşii, stătea o arătare asemenea lui, însă de sex feminin. Avea trupul mai mic şi altfel de forme, chiar dacă arăta la fel de musculoasă! Mustea de energie, asemenea lui! Florian Sava i-a studiat cu atenţie fizionomia, realizând că trăsăturile cunoscute îi aparţin probabil doamnei Trofin, după care privirea i-a coborât pe trupul acesteia. În aceeaşi clipă, a simţit o erecţie spontană, pe care a încercat fără succes s-o ascundă, retrăgându-se în spatele uşii. Femela a înaintat fulgerător, lipindu-se de el, după care i-a şoptit la ureche cu glas gâjâit, specific mutanţilor, însă cu vocea uşor de recunoscut a doamnei Trofin:

— Nu trebuie să respingi şi să ascunzi ceea ce simţi, bunule părinte! Aşa suntem noi acum… Naturali, spontani, lipsiţi de false pudori!

— Dar nu e normal, abia a mai putut el să rostească, din cauza respiraţiei întretăiate.

— Şi ce dacă! Suntem tineri, nu vezi? Ce-ar vrea mai mult de atât nişte boşorogi ramoliţi? Uită gândurile şi trăieşte! Nu-ţi place ce simţi acum? Hai, fii sincer!

Femela s-a frecat expert de organul lui genital, iar acuplarea s-a produs în cascadă pe toată durata nopţii, cu aceleaşi gemete sincere de plăcere şi satisfacţie pe care Florian Sava le auzise cândva din camera doamnei Trofin. Spre dimineaţă, epuizaţi de atâta efort, s-au privit în ochi, iar femela i-a şoptit la ureche, cu reproş tandru:

— Mda, eşti bun, într-adevăr… puternic, pasional dar mai puţin romantic. Mi-ar fi plăcut ca prima dată să se întâmple în pădurea înzăpezită, sub clar de lună, într-una din nopţile trecute. Când ai refuzat să mă ajungi din urmă!

— Asta nu înseamnă că te voi lăsa să scapi şi data viitoare, i-a promis el.

Ea a râs fericită:

— Oh, abia aştept să se întâmple!

Evenimentele care au urmat n-au făcut decât să-i întărească convingerea unei schimbări bruşte şi relativ apropiate în timp. Într-una din zile, după o alergare dezlănţuită, cu obstacole, prin pădurea înzăpezită, unul dintre tovarăşii săi (nu-i mai interesa decât rareori cine sunt, identitatea lor omenească devenind insignifiantă) s-a oprit brusc, ducându-şi palma dreaptă în faţă, pentru a-i avertiza în legătură cu ceva deocamdată necunoscut. Imediat, din degetele ambelor mâini i-au ieşit pe rând gheare lungi, curbate, tăioase ca briciul, iar un rânjet specific i-a dezvăluit caninii înfricoşători. Le-a indicat celorlalţi să rămână pe loc, în linişte, cu unul din acele semne care constituiau deja codul lor de grup, în timp ce el s-a deplasat uşor, cu mişcări precise şi lipsite de zgomot către tufişurile din apropiere. Îndărătul acestora se afla un animal pe care l-au identificat cu uşurinţă ca fiind mistreţ. Un animal renumit prin forţă brută şi ferocitate! Mai mult chiar, un mascul mare şi foarte agresiv! Simţind că va fi vorba de o confruntare directă, Florian Sava s-a înfiorat pentru o clipă. Însă mutantul a făcut o reverenţă zeflemitoare în direcţia grupului şi a trecut la acţiune. La început surprins de vizitatorul inoportun, după aceea iritat şi, într-un final, furios, mistreţul s-a repezit la creatura care, trecând cu inconştienţă prin tufişurile dese, îi încălcase flagrant teritoriul. Mutantul a fandat elegant, evitând contactul şi l-a sfâşiat aproape plictisit cu unghiile sale cornoase, în zona gâtului. Mistreţul s-a oprit pentru o clipă, neînţelegând exact ce se întâmplă, contrariat de eşec, apoi s-a întors, atacând din nou. Adversarul său l-a sfâşiat încă o dată, mai adânc, mai precis, iar când jivina s-a oprit iarăşi, confuză şi deja sleită de puteri, s-a dus către aceasta cu paşi de toreador. Orbit de furie şi durere, animalul s-a repezit într-un ultim atac, periculos din cauza distanţei mici care îi despărţea, însă mutantul s-a aruncat peste el, l-a pus la pământ, imobilizându-l după o luptă scurtă şi i-a perforat craniul cu dinţii săi ascuţiţi. Când sălbăticiunea era încă în agonie, l-a ridicat cu uşurinţă pe umeri, păşind ţanţoş spre grupul de mutanţi, în uralele behăite ale acestora, parodiind probabil imaginea lui Rambo, dintr-un film de duzină.

După episodul omorârii mistreţului, aceeaşi intuiţie nouă, aparent infailibilă, l-a informat pe Florian Sava că momentul uciderii de oameni este aproape. Cu o uşoară spaimă în suflet, a înţeles că se va întâmpla oricum şi că, într-un anumit fel, devenise inevitabil. Gândul că acesta va fi rolul lor, că pentru aşa ceva fuseseră creaţi se contura din ce în ce mai puternic în mintea sa. Iar când crima a avut loc, s-a implicat în săvârşirea acesteia fără nicio reţinere şi fără nici cea mai mică remuşcare, înainte sau după măcel. În timpul derulării atacului, totul s-a desfăşurat ireal, însă atât de firesc, de lejer şi de plăcut. Era cumva fericirea intimă şi subtilă pe care ţi-o dă desăvârşirea propriei condiţii, a acceptării rostului tău pe lume şi a însuşirii sensului existenţei, odată ce l-ai descoperit. Totul a fost cum trebuia să fie, de la început şi până la sfârşit. Alergând prin decorul hibernal al pădurii de foioase, în care îşi petreceau aproape toată ziua şi, câteodată, destule ore din noapte, au detectat în zonă prezenţa unor oameni. Mai întâi au simţit mirosul de fum al focului la care se încălzeau, aspru şi înţepător, după aceea au auzit frânturi de vorbe, cuvinte deformate din cauza distanţei şi ecouri neinteligibile, pentru ca în final să-i vadă printre copacii înzăpeziţi. Erau cinci sau şase muncitori forestieri care nici nu ştiau ce-i aşteaptă. Număr mic, indivizi nepregătiţi, pradă uşoară! Cu o deprindere militară exersată din greu, mutanţii s-au împrăştiat, intenţionând să înconjoare grupul de oameni, pentru a anihila orice tentativă de fugă a vreuneia dintre viitoarele victime. La o analiză obiectivă, şansele lor se dovedeau a fi nule,  însă probabilitatea unei conjuncturi imprevizibile, aparent neimportante în studiul tactic al situaţiei, nu se reduce niciodată la zero. Ajunşi în poziţiile cheie, fără niciun mijloc de comunicare prin intermediul căruia să anunţe declanşarea atacului, mutanţii s-au năpustit exact în acelaşi moment asupra grupului de oameni. La vedera acelor creaturi monstruoase, care se îndreptau cu repeziciune spre ei, scoţând sunete înspăimântătoare, nişte behăituri stridente şi oribile, surpriza bieţilor amărâţi a fost atât de mare încât n-au mai avut timp să reacţioneze. Cei mai mulţi au murit fără să înţeleagă ce li se întâmplă, unii nici măcar n-au apucat să se ridice în picioare, elementul surpriză dovedindu-se impecabil lucrat. Lupta s-a derulat rapid şi spectaculos, o învolburare de trupuri omeneşti şi mutante, într-un nor fin de zăpadă, ridicat de mişcarea lor haotică. Spre sfârşit, roşul sângelui s-a întins de jur-împrejur, ca o certitudine înspăimântătoare a îzbânzii atacatorilor. Florian Sava îşi amintea perfect silueta încremenită a unuia dintre muncitori, cu toporul ridicat pe jumătate, o statuie a neputinţei în mijlocul vălmăşagului ucigaş. L-au executat în final, ca pe un trofeu, sfâşiindu-l din toate părţile. Fostul preot a participat activ la crima multiplă, lovind cu putere, muşcând decisiv şi sfâşiind mortal. A făcut-o fără să se gândească la nimic, ci doar trăind din plin momentul acţiunii, în maniera unui adevărat profesionist. Până la urmă, el doar îşi urmase reflexele definitorii ale noii condiţii, acţionase după cum fusese programat genetic, îi sclipi în minte o justificare palidă. Dar în ce consta această a doua natură a sa, se întrebă deodată, cum nu o mai făcuse până atunci. Îşi spuse hotărât că trebuie să afle răspunsul mai târziu, fiindcă în momentul acela trebuia să participe la festinul victoriei. Unul dintre mutanţii ucigaşi scormoni în bagajele sărăcăcioase ale celor ucişi, scoţând de acolo o sticlă pe care o duse imediat la gură. Bău cu înghiţituri mari, după care behăi fericit:

— Ţuică! Proastă, dar tare… Beau ca în tinereţe, completă, trăgând încă o duşcă.

Toţi ceilalţi se repeziră la el, dorind să bea şi ei.

— Ţigări, strigă alt mutant, arătându-le un pachet de ţigări fără filtru.

— Bune-bune! îl lăudară companionii săi.

Se aşezară acolo, în zăpada însângerată, bând cu rândul din sticlă şi fumând, de parcă erau la picnic. Fără să privească nicio singură clipă la cadavrele care zăceau lângă ei, fiindcă nu le păsa câtuşi de puţin de acestea. Era în firea şi intenţiile lor să se întâmple aşa ceva.

— Cine suntem? a întrebat deodată, ridicându-se în capul oaselor.

— Ce-ţi pasă? a venit răspunsul monosilabic al femelei de lângă el.

Era fosta doamnă Trofin şi se aflau deocamdată în patul acesteia, după o partidă dezlănţuită de sex prin toată camera.

— Este normal că vrem să ştim…

— Mda? Suntem tineri, puternici şi plini de vitalitate; asta-i tot ce ar trebui să ne intereseze.

— Am omorât oameni… şi o vom mai face. Mă simt îndreptăţit să aflu din ce cauză se întâmplă asta şi pentru cine ucidem.

Femela îl privi lung.

— S-ar putea să aflăm într-un final, a zis îngândurată.

— Ce vrei să spui?

— Nu ştiu exact. Că răspunsurile vin progresiv, atunci când vin!

De-a lungul săptămânii următoare, a înţeles ce voia să spună femela Trofin. Toţi cei chestionaţi asupra subiectului, foarte plictisiţi de o asemenea preocupare inutilă, i-au dat răspunsuri evazive care indicau totuşi o cunoaştere relativă. Aveau mai mult intuiţii-bănuieli-ipoteze decât certitudini, ceea ce însemna că nu sunt complet ignoranţi. Deţineau idei vagi despre ce li se întâmplă, dar în etape diferite ale procesului de lămurire. Însă toţi au amintit, cu fervoare mistică, de mana cerească care îi extaziase la începutul verii, iar lui i s-a părut că ar fi cel mai potrivit reper de care să se folosească într-o eventuală investigaţie. Aşa că a început cu mana cerească… Rememorând detaliat episodul în care el însuşi frecase între degete şi gustase bobiţele sidefate.  Acestea se dizolvaseră uimitor de repede la contactul cu pielea degetelor ori cu saliva din cavitatea bucală. Ceea ce înseamnă că se infiltraseră superficial în substanţa complexă a organismului. Însă nu era prea puţin? Contactul nu avusese loc decât în regiuni lipsite de importanţă vitală hotărâtoare. Şi ce dacă, se interpelă singur, dacă mana are într-adevăr efecte nocive de lungă durată, ajunge şi atât. Când eşti muşcat de un şarpe veninos, veninul acestuia poate duce la efecte dramatice chiar dacă muşcătura s-a produs doar la nivelul degetelor de la picioare. Fiindcă toxinele conţinute în veninul şarpelui trec în sânge prin vasele capilare locale, iar de acolo în sistemul circulator central. La fel se întâmplase şi cu mana lichefiată, numai că acţiunea  acesteia părea a fi mai profundă, la un nivel mult mai subtil. Se gândi ce ar putea să însemne asta şi simţi o nevoie acută de informaţie. Atunci se duse la geamantanul de lângă fereastră, în care, de-a lungul anilor, adunase câteva zeci de cărţi. Erau lucrări simple de ştiinţă, despre cum este lumea aceasta şi de ce, cărţi pe care, în lunga perioadă din existenţa lui dedicată preoţiei, le ignorase oarecum. Printre ele, ştia sigur că se află o lucrare de biologie umană şi una de genetică, ambele la nivel de manual, mai mult decât suficiente pentru elaborarea unei speculaţii incipiente. Fiindcă acolo unde adevărul nu se evidenţiază în mod natural, acesta trebuie forţat printr-o speculaţie îndrăzneaţă. Ştia ce ar trebui să găsească şi se îndreptă direct spre scopul intuitiv al investigaţiei sale, urmând o cale firească, logică şi deductivă. Citi şi reciti, încercând să înţeleagă. Erau concepte noi şi de aceea necesitau un efort suplimentar. Le găsi totuşi naturale, din cauza unei culturi generale făcută la modul inconştient, de-a lungul anilor. Le auzise fără să vrea la radio şi la televizor, unde erau prezentate ca adevărate triumfuri ale cunoaşterii şi progresului omenesc. Chiar el, cel de atunci, un slujitor devotat al lui Dumnezeu, era convins că aşa trebuie să fie! Celulă biologică, citoplasmă, citoschelet, nucleu celular, mitocondrii; genom nuclear, genom mitocondrial; acidul dezoxiribonucleic, adică molecula de ADN. Făcu o pauză lungă, după care porni mai departe, hotărât să cunoască şi să se lămurească. Avea certitudinea că se află pe drumul cel bun, iar certitudinea venea cumva din interior… La nivelul ADN-ului se pun la cale modificările morfologice; acolo sunt fixate în cheie organică instrucţiunile de sintetizare a proteinelor, care alcătuiesc substanţa uscată a corpului omenesc; o schimbare subtilă a acestor instrucţiuni poate duce la schimbări vizibile în anatomia şi fiziologia organismului, aşa cum se întâmplase în cazul lor… Ceea ce înseamnă că mana cerească avea încorporată în structura sa internă o moleculă ce conţinea instrucţiunile proteice de modificare a ADN-ului natural – era singura explicaţie plauzibilă a metamorfozei „demonice”… rezultatul fiind un ADN nou, mai performant, modificat în funcţie de scopul propus: obţinerea de monştri! Puternici şi feroce, nişte exterminatori perfecţi. Având corpul fizic „întărit” de instrucţiunile în cheie proteică, părţile obişnuite ale trupului lor deveneau arme. Ofensive sau defensive, dar extrem de eficiente! Cu care aveau să-şi îndeplinească misiunea impusă. Florian Sava nu ştia despre ce misiune este vorba şi nici cine le-o dăduse, însă era sigur că se va lămuri foarte curând de lucrul acesta.

Mulţumit de explicaţia superficială pe care o inventase noii sale condiţii (şi fără să fie interesat nicio clipă de veridicitatea acesteia), într-un fel împăcat cu sine însuşi, fostul preot a închis cărţile şi le-a băgat din nou în geamantan, la locul lor. Le-a uitat în clipa imediat următoare, la fel şi concluzia palidă inspirată din studierea lor, priorităţile sale fiind acum cu totul altele. Fusese înzestrat în mod miraculos cu a doua tinereţe şi îşi dorea să n-o mai irosească, aşa cum se întâmplase cu cea dintâi. Nu ştia pentru cât timp, însă avea o viaţă înainte şi o misiune de îndeplinit. De a cărei realitate era mai convins cu fiecare clipă care trecea!

Următoarea lor victimă a fost administratorul azilului. Floria Sava nu a participat la omor, însă a auzit strigătele terifiate ale bietului om şi a ştiut imediat despre ce este vorba. Şi-a spus, cu umor macabru, că nefericitul acela avea să moară de două ori, întâi de frica vederii mutanţilor şi abia după aceea din cauza rănilor letale. L-a încercat un vag sentiment de milă, era totuşi un om bun. Cei care l-au executat nu se împiedicaseră însă de asemenea slăbiciuni. Adunaţi în jurul corpului care încă agoniza, discutau relaxaţi, bând şi fumând din proviziile  administratorului.

— Bea un coniac acceptabil, tâmpitul, comentă behăit unul dintre asasini. Şi le trăgea mereu, ştiu, că l-am mirosit de câteva ori!

— Îhî! Ia uite, ţigări bune, cu filtru, ţigări scumpe. De unde o fi avut bani?

— Ei, de unde… Fura din alimentele noastre, umfla cheltuielile la lucrări, din astea!

— Beţi, fumaţi, treaba voastră, mie îmi place zacusca lui. Hopa, are şi prezervative în geantă. Umblai la femei, nespălatule? Curve cu ora, pe banii azilului, ha?

Mutantul trase un şut în trupul administratorului. Acesta horcăi şi avu o convulsie slabă.

— Ţine la viaţă, porcul…

— Uciderea lui ne va crea probleme, interveni deodată Florian Sava.

Ceilalţi se întoarseră spre el.

— Şi de ce, mă rog? replică unul dintre ei.

— Cineva va sesiza dispariţia sa, mai devreme sau mai târziu.

— Ei, pe dracu! Era divorţat de ani buni şi trăia izolat. Stătea aici şi câte trei săptămâni…

— Cineva o să sune pentru problemele administrative ale azilului, insistă fostul preot.

— Făcea aprovizionarea la două săptămâni sau chiar o dată pe lună. Şi ne gătea doamna Deli…

— Adică eu, se înclină mutanta.

— …mâncarea aia oribilă!

— Nesimţitule!

— Şi oricum, în răstimp de o lună nu vom mai fi aici!

Florian Sava simţi că se înfioară.

— Ce vrei să spui?

— Ah, zise femela Trofin, aşa este! Înţelegerea a ceea ce suntem şi ce va trebui să facem nu vine o dată la toţi.

— Va şti şi el, peste puţin timp…

Parcă ştia deja.

— Vom pleca de aici? întrebă cu glas pierit.

— Da, foarte curând.

— Ne vom răspândi în lume, testându-ne capacităţile proaspăt dobândite şi punându-le în conflict cu cele ale oamenilor. Cunoscându-le foarte bine abilităţile naturale, pentru a le contracara mai târziu. Cu maximum de eficienţă! Vom fi un fel de echipă test, nu-i aşa? Asemănătoare trupelor de elită, care operează sub acoperire în teritoriul inamic. Vom deveni apoi, noi şi alţii, echivalentul ofiţerilor speciali şi vom înfiinţa viitoarele puncte de comandă. Vom declanşa războiul interior.

— Te-ai prins!

— Dar nu e prea puţin? În ziua de azi, războaiele nu mai înseamnă confruntări izolate între grupuri mici…

Ei zâmbeau atotştiutori.

— Acesta va fi doar începutul sfârşitului, continuă înfricoşat. Noi vom fi cei dintâi, după care vor apărea numeroase alte grupuri, răspândite pe toată suprafaţa Pământului. Când ne vom considera pregătiţi, vom ataca la unison, provocând haos şi teroare. Un an, doi, zece, din ce în ce mai des, din ce în ce mai rău… O mişcare teroristă la scară mondială, extrem de agresivă şi corelată perfect. Războiul psihologic reprezintă cea mai eficientă formă de război şi le precedă pe toate celelalte. Când vor apărea armatele şi armele tehnologice – dacă vor mai apărea – noi vom fi rezolvat deja treaba cea mai grea.

— Ei, vezi că ştii?

— Bine, dar de ce o facem?

— Răspunde-ţi singur!

— Ca să înlesnim o dominaţie viitoare, şopti oripilat. Provocând un măcel mondial, o invazie ocultă derulată doar înăuntrul omenirii – un concept original de artă militară. Vom face asta pentru noi, dar şi pentru ei, creatorii noştri, cu care vom comunica în permanenţă… Cum realizăm lucrul acesta?

— Nu este foarte clar… Dar cu siguranţă avem o legătură directă cu un artefact de-al lor, aflat pe orbită în spatele Lunii.

Şi atunci îl văzu, nu la modul fizic ci probabil într-o înregistrare moleculară din componenţa „manei cereşti”, care se infiltrase în ADN-ul uman al neuronilor săi, ca parte a metamorfozei proteice. O entitate ciudată, cu formă schimbătoare şi dinamică internă, cu aspect material evident, dar fără caracteristicile unui solid monolitic. O clipă mai târziu, realiză că este vorba de un roi, alcătuit din minisonde, extrem de mici şi extrem de complexe. A cărui funcţie principală era aceea de antenă cosmică. Colecta informaţiile, după care le trimitea mai departe. La altă antenă, situată în afara sistemului solar, şi la alta, pierdută în vidul interstelar, şi la alta, orbitând neregulat foarte aproape de centrul galactic, şi la alta, din zona periferică a galaxiei, aflată însă pe partea opusă a discului Căii Lactee… Antenele nu semănau între ele, condiţiile în care existau fiind net diferite, dar funcţionalitatea lor era identică. Informaţiile ajungeau într-un final acolo de unde fuseseră solicitate. Undeva, departe-departe, în adâncul cerului profund! Într-un perimetru ascuns observaţiilor optice de nori imenşi de praf cosmic, unde o civilizaţie extrem de avansată colonizase mare parte a acestuia. O civilizaţie cu caracteristici expansive accentuate, a cărei ştiinţă enormă dezvoltase o tehnologie de vis. Cu ajutorul tehnologiei, fiinţele acelea bizare, un soi de prădători tehnologici, deveniseră stăpânii lumii lor. Le văzu, în aceeaşi înregistrare remanentă. Nu semănau cu nimic cunoscut şi nu puteau fi descrise direct, iar eventualele comparaţii, echivalenţe, metafore nu reuşeau decât să ofere o imagine forţată şi relativ falsă a felului în care arătau. Nu cunoşteau conceptul de toleranţă, deci nu o foloseau în relaţiile şi interacţiunile sociale. Aveau o mentalitate competitivă dusă la extrem, uneori absurdă, care degenera nu de puţine ori într-o formă bizară de protecţie a teritoriului. Îşi eliminau nu numai inamicii, ci şi potenţialii inamici, chiar dacă aceştia se aflau infinit de departe, în afara perimetrului de securitate. Atunci când unul dintre roiurile lor de minisonde, care opera la scară galactică, a detectat prezenţa unei civilizaţii tehnologice stranii, fiinţele extraterestre au declanşat cu promptitudine procedura standard în astfel de cazuri. O perioadă lungă de timp, au studiat amănunţit anatomia şi capabilităţile acelor fiinţe greoaie, a căror poziţie bipedă, însuşită ca urmare a unei evoluţii atipice, părea cea mai nepotrivită dintre toate. În stilul lor caracteristic, de la distanţă şi într-un anonimat perfect, au bombardat grupurile umane dense cu diverse tipuri de radiaţii, multe necunoscute cobailor de ocazie fiindcă fuseseră inventate de extratereştri, prin sintetizare directă sau prin derivarea radiaţiilor naturale. I-au scanat pe oameni în toate modurile posibile. Au realizat scheme complete ale corpului omenesc, la niveluri extrem de fine, încă inaccesibile ştiinţei oamenilor. Chiar dacă nu era nevoie de o asemenea aprofundare… Deoarece au înţeles imediat că o entitate microscopică, o moleculă dublu elicoidală cu rotaţie dextrogiră, se află la baza a tot ce este în timpul vieţii organismul uman. Extratereştrii au elaborat din nou şi modificat această moleculă într-o multitudine de variante funcţionale. Realizând anterior diferenţele structurale dintre ei şi cei despre care abia aflaseră că se numesc oameni, au hotărât să recurgă la soluţia de compromis pe care o mai folosiseră în destule cazuri până atunci: crearea unei rase intermediare, bine adaptată ecosistemului planetei şi care să extermine rasa umană, fiind superioară acesteia. Un aliat supus, în locul unui eventual inamic… Chiar dacă diferenţa de nivel tehnologic era uriaşă şi în favoarea extratereştrilor! Operaţiunea a debutat extrem de simplu, prin inscriptionarea moleculară a unui set de instructiuni biochimice, care urmau să fie fie implementate subtil în ADN-ul uman, prima dată într-un singur experiment, după aceea în cât mai multe, ca urmare a unei etapizări judicioase şi a unei rate exponenţiale de creştere.

Lui Florian Sava îi vuia capul. Se aştepta la ceva de genul acesta, totuşi conştientizarea participativă a ceea ce se întâmpla cu el îi crease o presiune psihică imensă.

— Suntem rasa care îi va înlocui pe oameni! reuşi să articuleze behăit.

— Chiar aşa! îi răspunseră ceilalţi în cor.

— În regulă, îi interpelă el, după un minut de reflecţie, şi cum ne vom infiltra în lume fără să fim remarcaţi? Sub aspectul acesta de mutanţi demonici, nu avem nicio şansă.

— Bineînţeles, îl aprobară îngăduitori.

— Atunci, cum? Ca nişte boşorogi care abia se târăsc de colo-colo? În foarte scurt timp, ar deveni evident că suntem în plus.

— Când te-ai schimbat ultima dată, părinţelule? îl chestionă ironic un mutant din grup.

— Când? fu luat prin surprindere. Păi, nu mai ţin minte… De ce m-aş schimba? Mi-e mai bine aşa!

Ei râseră în zeflemea.

— Atunci, uită-te la noi!

Se metamorfozară pe loc, dar nu în trupurile lor originare, de bătrâni, ci în altele, de oameni maturi, sănătoşi şi puternici. Aveau în jur de patruzeci de ani şi păreau cât se poate de normali.

— Cu-cu-cum este posibil? abia mai reuşi să vorbească.

— Cine ştie, îi răspunse femela Trofin. Şi ce mai contează acum? De ce să ne punem asemenea întrebări inutile, părinte Sava?

— Nu vezi, interveni altcineva. Primim dar după dar: sănătate, forţă, putere, ti-ne-re-ţe, articulă monosilabic. Ce rost are să ne întrebăm cum şi pentru ce. Sau de ce…

— Trebuie doar să fim vrednici de ele, încheie al treilea mutant.

Florian Sava nu putu decât să le dea dreptate.

Sărbătorile de iarnă au venit şi au trecut, fiind marcate de petreceri dezlănţuite care, nu de puţine ori, s-au transformat în adevărate orgii. Dintre toate caracteristicile dobândite prin metamorfoza stranie, funcţia sexuală se afla bineînţeles la cea mai mare căutare. Profitau din plin de aceasta, de noile lor trupuri omeneşti şi de faptul că sunt încă împreună. Ştiind totodată că perioada viitoare a existenţei nu va mai fi una la fel de fastă…

După revelion, au dormit aproape toată ziua, iar seara au făcut curăţenie în silă. Sărbătoarea Anului Nou s-a terminat cu o minipetrecere, noaptea care a urmat fiind cea mai liniştită din ultimele două săptămâni. În ziua următoare, s-au simţit ca nişte păsări migratoare care trebuie să pornească în călătoria lor bianuală. Neliniştiţi, înfriguraţi, cuprinşi de o emoţie firească în faţa viitorului incert şi încărcat de primejdii nebănuite. După amiază târziu, s-au trezit cu musafiri nepoftiţi… Şapte-opt adolescenţi care, plecând la o plimbare hibernală prin pădure, întârziaseră prea mult şi se temeau că nu vor mai ajunge în oraş până la căderea întunericului. Ceea ce i-a făcut să caute adăpost peste noapte la clădirea ce apăruse brusc în calea lor şi despre care ştiau vag că ar fi un sanatoriu sau ceva asemănător, oricum funcţional numai în timpul verii. Unul dintre adolescenţi şi-a amintit vag că şi iarna locuieşte cineva acolo, poate administratorul, iar dacă nu, imobilul este cu siguranţă păzit, deci ar avea cu cine să vorbească despre o eventuală găzduire. S-au apropiat gălăgioşi şi au bătut la uşa principală. Au simţit mişcare înăuntru, dar uşa nu s-a deschis. Au bătut încă o dată, strigând tare, ca, după un timp, cineva să-şi facă apariţia din semiobscuritatea interioară. Era un bărbat cu figură bănuitoare, îmbrăcat într-un halat demodat. Nu părea deloc bucuros de oaspeţi. Sau era, mai degrabă, încurcat de situaţie. Adolescenţii i-au explicat în cor despre ce este vorba, iar el s-a dat din cadrul uşii, spunându-le că pot să intre, însă a făcut asta după un timp nepermis de lung. I-a condus printr-un hol slab luminat până într-o încăpere spaţioasă, cu draperii opace la ferestre, chiar dacă foarte decolorate, şi cu mobilier bătrânesc. A zis că ar fi sala comună, sau cam aşa ceva… Măcar era cald înăuntru. Bărbatul le-a mai spus că pot rămâne acolo deocamdată şi că el trebuie să se retragă câteva clipe. Nici n-a închis bine uşa, că au şi început comentariile, făcute pe un ton scăzut însă auzite perfect de mutanţii care stăteau pe holul sordid, cu urechile ciulite.

— Ce ciudat e, frate! Pare să nu aibă nici cincizeci de ani, dar ce halat de bunic poartă!

— Şi reacţiile sale par a fi tot de om bătrân…

— Lăsaţi asta! V-aţi uitat la faţa şi la corpul lui? interveni una dintre fete.

— Tu te-ai uitat îndelung, nu-i aşa? Hai, zi că îţi place!

— Tâmpitule! Voiam să spun că are o figură ciudată, parcă e făcută din cuburi. Colţuroasă, neşlefuită, nu ştiu… Şi corpul e la fel, rigid, grosolan, din topor!

— Aoleu, mamă, se văită patetic un băiat blond. Sper că n-am nimerit într-un film de groază. Imaginaţi-vă: un ospiciu izolat, în care, după ce i-au omorât pe toţi cei din personalul medical, doctori, asistente, ba chiar şi pe administratorul chel, beţiv şi afemeiat, psihopaţii, însetaţi de sânge, îşi aşteaptă răbdători viitoarele victime…

— Nici nu ştii câtă dreptate ai, cretinule, şopti agasată femela Trofin. Iar tu o să mori primul, de mâna mea…

— Cât depre fete – ohhh, dulci, proaspete, aproape neatinse – abia aştept să le tăvălesc puţin, înainte de a le lua viaţa, comentă unul dintre masculi.

— Eu nu-ţi mai ajung, nenorocitule? şuieră a doua femelă din grup.

— Tot o băbăciune rămâi, i-o întoarse mutantul. Cu tot corpul ăla preschimbat de mana cerească…

— Terminaţi cu tâmpeniile, interveni agasat Florian Sava. Aţi auzit ce au remarcat mai întâi de toate: că suntem strâmbi şi prost făcuţi. Dacă lor le-am atras atenţia…

— Rahat, i-o întoarse femela Trofin. ADN-ul nostru modificat poate orice, ai uitat? Mai ales că primeşte în timp util semnale convingătoare despre neajunsurile propriei lucrări.

— O bagatelă, interveni altcineva. Când o să vedem suficient de mulţi oameni normali – la aspectul fizic mă refer – ADN-ul ne va modifica corespunzător. Aşa, ce pretenţii să ai când şi-a făcut treaba extrapolând către normalitate fizicul diform al unor boşorogi cu cel puţin un picior în groapă.

— Ha-ha, că bine ai mai zis-o! Ne aştetam să murim şi acum ne arde de sex cu cele două puştoaice. După ce-i executăm magistral pe băieţandrii ăia inutili…

— Dacă nimfomana de Trofin n-are chef de prospătură…

— Gata, le-o tăie Florian Sava. Copiii rămân aici în noaptea asta, iar mâine dimineaţă îşi văd de drum. La fel vom face şi noi, de mâine seară încolo!

— Hei, popa are scrupule, sări iritat masculul care susţinea ideea violului. Ce să zic, făţarnic nenorocit! Când te holbai la femeile tinere din biserică, la ce te gândeai, ha? În câte poziţii ţi le imaginai?

— Te omor, îi şopti rece Florian Sava.

— Încetaţi, interveni alt mascul, transformându-se totodată în ceea ce părea să fi fost domnul Ţigănuş. Faceţi prea multă gălăgie şi se aude în sala comună.

— Să-şi vadă de treaba lui, scrâşni Florian Sava.

Puşi pe harţă, se mutară în prima cameră de pe hol.

— Nici eu nu aprob asemenea iniţiative condamnabile, reluă masculul Ţigănuş. Însă, în altă ordine de idei, ia gândeşte-te puţin. Cu ce crezi că ne vom ocupa, când vom ajunge printre oameni?

Florian Sava îşi strânse tare pleoapele.

— Cu lucruri atât de oribile, încât ce ne propune acum nemernicul ăsta are să fie un fel de activitate recreativă, şopti, terifiat de propria certitudine. La care nu vom recurge niciodată, adăugă sigur pe sine. Fiindcă tot felul de atrocităţi ne vor ocupa timpul din plin: crime, torturi şi teste de supravieţuire în condiţii extreme, toate planificate cu scopul de a trage cât mai multe concluzii despre cât poate să ducă corpul omenesc în eventualitatea unui război de anvergură.

— Ei, vezi…

— Dar numai pentru că aşa trebuie să fie! Nu vom recurge la mârşăvii inutile şi n-o vom face dintr-o plăcere sadică, ci urmând nişte instrucţiuni implementate atât de profund, încât pot fi considerate ca şi predestinate!

Masculul care avusese ideea violului afişa o atitudine belicoasă.

— Să nu încerci să mă opreşti, părinţelule, îi înfruntă , flancat deodată de încă doi masculi.

Florian Sava simţi cum armele defensive cu care fusese înzestrat cresc cu fermitate din propriul corp. La nevoie, aveau să intre în joc şi cele ofensive.

— Vezi-ţi de treaba ta, i-o aruncă la derută. Atâta timp cât eu nu fac nimic…

— Nimeni nu va face nimic, se băgă împăciuitor masculul Ţigănuş, care părea să aibă suficientă diplomaţie pentru a stinge conflictul.

În cameră se lăsă o tăcere încordată.

— Bine, spuse Florian Sava, bătând în retragere. Dacă asta vreţi voi… În ceea ce mă priveşte, susţin în continuare că nu pentru o astfel de monstruozitate am fost creaţi şi vreau să ştiţi că nu voi participa la un eventual abuz…

— Nu te invită nimeni, îl persiflă adeversarul său. Oricum, nu sunt decât două fete, iar noi suntem deja trei. Dacă nu cumva îţi plac băieţii, adăugă batjocoritor.

Floria Sava îl privi îndelung, pe sub pleoapele căzute.

— Mă uit la tine ca la un mort, îi comunică scrâşnit.

— Hei, fraţilor, gata!

Atunci, dinspre sala comună, se auzi strigătul unuia dintre băieţi:

— Hello, mai e cineva aici? Am vrea să mergem la toaletă, chiar avem nevoie…

— Încă nu ne-aţi spus dacă putem rămâne peste noapte, se alătură primului glas o voce de fată.

Florian Sava tresări şi se uită spre ceilalţi.

— Mă duc să-i ajut, spuse încet. Şi să le comunic că pot să înnopteze aici, adăugă şi mai încet.

— Să nu încerci ceva, părinte Sava, îl avertiză unul dintre potenţialii agresori.

El zâmbi cu amărăciune.

— Ce aş putea să fac, când voinţa voastră e alta? întrebă retoric.

— Aşa, aşa!

— Dar poate cât sunt plecat, vorbiţi între voi şi vă treziţi la realitate. Chiar nu este cazul ca unii să comită o mârşăvie lipsită de sens, iar ceilalţi să îi sprijine tacit, prin lipsa unei opoziţii responsabile.

Nimeni nu se grăbi să-i răspundă.

Fostul preot se întoarse să iasă din cameră, însă mai înainte să apese pe clanţă se opri, îşi scoase halatul care atrăsese atenţia adolescenţilor, rămânând într-o cămaşă la fel de bătrânească, după care deschise uşa şi părăsi încăperea.

— Aici sunt, îi strigă pe turiştii neaveniţi. Haideţi să vă arăt unde se află toaleta.

Vorbea uimitor de calm, pentru unul care ştia ce are să se întâmple.

— Şi dacă vreţi să vă faceţi un ceai, ori să mâncaţi ceva, vă arăt şi unde este bucătăria. Din păcate, va trebui să dormiţi în sala comună, nu avem dormitoare  disponibile. Dacă la vârsta voastră, mai e cineva care să doarmă noaptea!

— Cine doarme, nu trăieşte! strigă una dintre fete, imitând o trompetă, cu degetele puse pâlnie la gură.

— Hei, trezirea, zise apoi, dându-i o palmă după ceafă unui băiat care picotea din cauza căldurii.

Florian Sava râse la unison cu întreg grupul de adolescenţi, gândindu-se îndurerat ce mult seamănă fata vorbăreaţă cu fiica sa moartă.

Alt băiat se întinse pe scaun, cât era de lung, adică un metru optzeci, poate şi mai mult.

— Chiar dacă scaunele astea sunt foarte incomode, eu cred că vom adormi la un moment dat, căscă el. Prea ne-am vânturat azi prin zăpadă şi ger, ca să nu ne afecteze căldura de aici.

— E căldură de lemne, blândă şi frumos mirositoare, ca la bunica, completă cu nostalgie a doua fată din grup. Hmmm, ce bine e!

Florian Sava îşi reţinu cu greu un rictus.

— Dar ce este în clădirea asta? se interesă altcineva.

Fostul preot avea deja răspunsul pregătit:

— Un azil de bătrâni până anul trecut, în prezent pensiune-sanatoriu pentru o serie de afecţiuni a căror cauză principală poate să fie stresul şi pentru tratarea cărora este nevoie de izolare, linişte şi aer curat. Ceea ce, aţi văzut şi voi, avem din plin aici, lângă pădurea de foioase.

— Nu e…, chicoti un băiat, făcând cu ochiul celorlalţi.

— Nu e ospiciu, dacă la asta te gândeşti, îi răspunse Florian Sava, făcându-i cu ochiul, la rândul său.

Toată lumea râse bine dispusă.

— Ah, să o sun pe mami, sări fata vorbăreaţă. Trebuie să fie atât de îngrijorată…

Ca la o comandă, toţi adolescenţii scoaseră telefoanele şi începură să vorbească în acelaşi timp. „Da, sunt bine, stai liniştită…”, „Este atât de frumos, pădure, zăpadă, încât am uitat că trebuie să ne întoarcem acasă”, „Ne-a fost teamă că nu vom mai ajunge în oraş, până la căderea întunericului, aşa că am decis să înnoptăm aici”, „Nu mai este azil de bătrâni, e un fel de pensiune medicală, sau cam aşa ceva”, „Un domn de treabă, probabil administratorul, ne-a dat voie să rămânem peste noapte”, „Totul e OK, stai liniştit, nu mi se întâmplă nimic”, „Oricum nu poţi să intri cu maşina, drumul e înfundat”, „E super, mami, tati, ar trebui să vedeţi şi voi”.

În tot acest timp, Florian Sava îi privea şi-i asculta, gândindu-se la fiica lui răpusă de un destin crud. Recunoştea în felul lor de-a fi inocenţa, seninătatea, pofta de viaţă, optimismul şi încrederea în mai bine, toate la un loc fireşti, spontane şi prea puţin conştientizate, exact aşa cum trebuiau să fie la vârsta aceea minunată. Văzându-i pe adolescenţi, îşi vedea fata în cea mai frumoasă perioadă a existenţei sale, înainte ca boala aceea oribilă să o transforme într-o mumie cheală şi, la scurt timp după aceea, într-un cadavru de nerecunoscut pentru părintele ei. Chiar dacă aşa ar fi fost corect, vârsta adolescenţei nu avea să dureze o eternitate. Viaţa, cu dificultăţile şi durerile sale – niciodată prea multe, niciodată prea mari – avea să-i ia locul pe nesimţite. Însă chiar şi în umbra unei asemenea certitudini, moartea trebuia să se afle încă foarte departe, peste câteva zeci bune de ani, percepute ca infinit de lungi, înainte de a-şi începe derularea monotonă; deci, nimeni nu avea voie să curme o viaţă în secvenţa paradisiacă a antecamerei existenţiale, oricare ar fi fost recompensa primită de asasini. Gândul acesta simplu, asimilat cu uşurinţă, fu urmat tot atât de lejer de marea hotărâre. Ştia ce are de făcut, şi avea să facă până la capăt.

— Eu mă duc la culcare, le spuse copiilor după încă o oră petrecută împreună, timp în care mâncaseră frugal şi sporovăiseră fără oprire. La fel ar trebui să faceţi şi voi, îi îndemnă, constatând cu satisfacţie că majoritatea moţăia deja.

Câţiva protestară fără convingere.

— Lăsând deoparte lipsa confortului, sunt sigur că veţi dormi neîntorşi, le spuse în continuare. Dar dacă auziţi zgomote peste noapte, să nu vă speriaţi! Ne aflăm foarte aproape de pădure, clădirea e veche, lemnăria acoperişului putredă, mobila mâncată de carii, deci cauze pentru scârţîieturi, ba chiar trosnete şi bufnituri ar fi destule. Ca să nu mai spun că unii locatari suferă de insomnie şi se plimbă de colo-colo, la orele mici ale nopţii…

— Tocmai ce ziceam, încercă din nou băiatul care lansase ipoteza ospiciului populat de nebuni cu înclinaţii criminale, însă nimeni nu-l mai luă în seamă.

— Bine, vă las atunci, încheie Florian Sava, după care se ridică să plece. Ah, şi să încuiaţi uşa după ce ies. Aşa procedăm noi aici, încercă să adopte o atitudine cât mai neutră la expresiile mirate ale copiilor. Acasă la voi nu închideţi uşa, înainte de culcare, se prefăcu surprins. Noapte bună!

Nu că o uşă şubredă, chiar şi baricadată, i-ar opri pe mutanţi, în avântul lor criminal… Preocuparea lui era ca monştrii ăia să nu ajungă până acolo şi avea de gând să facă orice pentru a reuşi lucrul acesta. Ştia deja cum trebuie să procedeze…

Se îndreptă direct spre camera sa, căută în sertarul de lângă pat şi luă un flacon pe care îl băgă în buzunar. Erau somnifere puternice, din prima perioadă de după moartea fetei sale, când nu reuşea să doarmă nopţi întregi. În ultimul timp, sufletul său se mai liniştise, motiv pentru care aproape că renunţase la ele. Cel puţin, nu le mai lua seară de seară… Nu ştia dacă vor avea efectul scontat asupra mutanţilor, însă trebuia să le încetinească reacţiile suficient de mult , pentru ca el să aibă sorţi de izbândă. Chiar şi aşa, nu era sigur de rezultat, însă altă cale nu exista. Se întoarse în camera unde îl aşteptau semenii săi întru metamorfoză. Erau toţi acolo, constată cu satisfacţie. Se certaseră, în lipsa lui, îşi făcuseră reproşuri grele, iar grupul se scindase în două tabere gata să se răfuiască, în orice clipă. Pe de o parte, cei trei violatori, pe de altă parte, femelele, care se simţeau ofensate de hotărârea celor dintâi, plus masculii neutri. Nici unii, nici alţii nu renunţaseră la ideea de a-i măcelări pe tineri, însă aversiunea reciprocă îi făcea să nu mai fie atât de fermi în decizia lor. Florian Sava le simţi derapajul emoţional şi se grăbi să profite de el.

— Probleme? se interesă cu falsă indiferenţă. Lăsaţi-le deoparte, fiindcă de mâine n-o să ne mai vedem.

Îi răspunseră cu acreală, mormăind propoziţii neinteligibile.

— Haideţi să bem un pahar şi să ne împăcăm, spuse. A mai rămas ceva băutură pe aici sau aţi topit-o pe toată, chefliilor?

— Mai sunt două sticle de votcă în camera mea, îşi aminti femela Deli. Din provizia administratorului… Să le aduc?

— Mă duc eu, zise el repede. Dacă tot am fost cu ideea…

— Sunt între şifonier şi pat, îi strigă femela din urmă.

Nu mai era nevoie să-i spună unde sunt.

Scoase cele două sticle, le desfăcu cu grijă şi turnă în fiecare jumătate din conţinutul flaconului. Constată, după un calcul simplu, că nu sunt destule medicamente, dar se baza pe combinaţia acestora cu alcoolul de patruzeci de grade. Trebuia să-i facă misiunea mult mai uşoară.

Se întoarse în timpul altei reprize de ceartă.

— Faceţi ce vreţi, păru s-o încheie femela Trofin. Oricum, cu apucăturile astea, n-o să rezistaţi prea mult afară.

— Ne asumăm condiţia, replică rânjind unul dintre violatori. Ia zi, părinte, ai pregătit fetele, îi aruncă ironic lui Florian Sava.

— Sunt acolo, îi răspunse. Să înţeleg că n-aţi renunţat la treaba cu violul?

— Nicidecum. Îi spintecăm pe puştani, după care le rezolvăm pe târfele alea mici. La sfârşit, le omorâm şi pe ele.

— Ni te alături, părinte? se interesă rânjind alt violator.

— Eu, nu… O să mă desfăt privind ce faceţi voi.

— Oho, e pervers părinţelul!

Femela Deli pufni cu dispreţ.

— Luaţi, le întinse Florian Sava câte un pahar la fiecare. Pentru despărţire! De mâine, ne vom răspândi prin lume. Staţi, nu beţi încă. Toţi, o dată! Hai, noroc!

Dădură paharele peste cap, strâmbându-se din cauza tăriei aloolului dar şi din alte motive.

— Are un gust ciudat, remarcă cineva.

— La ce te aşteptai, i-o tăie scurt Florian Sava. Nu e Finlandia…

— De parcă el ştie ce gust are Finlandia…

— Oho, marele cunoscător, ce să zic!

— O ţigară, propuse fostul preot.

Începură să fumeze şi mai băură un pahar. Din nou până la fund, însă de data aceasta Florian Sava avu grijă să verse pe bărbie jumătate din conţinut. Confraţii îl interpelară batjocoritor, spunându-i că tot un ramolit a rămas, în ciuda metamorfozei. După un timp, drogul începu să-şi facă efectul asupra mutanţilor. Pleoapele le cădeau din ce în ce mai des şi căscau zgomotos. Spre satisfacţia fostului preot, cei trei violatori păreau a fi atinşi din plin de efectele somniferului. Se baza pe impactul şoc al medicamentului asupra organismului acestora, după cum îşi punea speranţele în obişnuinţa cu drogul a propriului organism. Trebuia să acţioneze cât mai repede. După un timp, femelele se ridicară confuze de pe fotoliile uzate, spunând că li se făcuse somn şi că merg la culcare. Doi dintre masculi le urmară, probabil cu speranţa unei partide inopinate de sex. Numărul posibililor adversari scădea cu patru, în avantajul lui Florian Sava, iar cei rămaşi păreau relativ adormiţi. Nu trebuia totuşi să-şi facă iluzii, în ceea ce priveşte capacitatea lor de reacţie. Mai ales că şi el se simţea din ce în ce mai moale. Se decise că a sosit momentul să treacă la acţiune.

— Trebuie să părăsim condiţia umană cu demnitate, le spuse deodată. Să fim oameni până la capăt… Foarte curând ne vom transforma în monştrii care vor extermina umanitatea. De atunci încolo n-o să mai conteze; acum însă, voi face ceea ce trebuie pentru mine şi pentru voi!

Ei îl priviră surprinşi.

— Ştiu că n-o să renunţaţi la intenţiile voastre mârşave, continuă cu glas monoton, aşa că n-are rost să mai discutăm inutil.

Cei vizaţi tresăriră, în virtutea unui instinct specific. Erau prădători, deci ştiau să recunoască pericolul de prima dată. Săriră de la locurile lor, prea târziu şi prea lent ca să mai scape cu viaţă. Hotărârea lui Florian Sava era totală, reacţiile sale fulgerătoare. Cu un salt, ajunse în mijlocul adversarilor şi îi măcelări în timp record. Unghiile sale cornoase, de zece centimetri, sfârtecară în mod repetat gâtul celui dintâi oponent, iar sângele sări din el ca dintr-o arteziană. În timpul iureşului, al doilea mutant ajunse cu spatele la atacator şi Florian Sava îi zdrobi pieptul, într-o îmbrăţişare fatală, după care îl muşcă de ceafă, pentru a-l anihila total. Surpriza produsă de atacul neaşteptat precum şi confuzia fiziologică indusă de drog, făcuseră ca mutanţii să nu-şi activeze decât insuficient scuturile anatomice. A treia victimă sfârşi cu sternul înfipt adânc în plămâni, după o lovitură extrem de puternică.

Plin de sânge, dezlănţuit şi înfricoşător, se întoarse spre cei trei rămaşi încă în viaţă.

— Vreţi şi voi? îi întrebă scrâşnit. Dacă da, pot să vă ajut…

Ei îl priveau sideraţi, neîndrăznind să facă nicio mişcare.

— Copiii vor rămâne vii şi nevătămaţi, le comunică după aceea. Nimeni nu se va atinge de ei, în niciun fel! Iar voi, îi privi cu ochii de bestie, o să vă căraţi de aici chiar în clipa asta.Toţi!

Păreau să ezite, iar Florian Sava ştiu că au nevoie de un impuls. Chiar dacă era un pic ameţit, se deplasă cu o mişcare fulgerătoare până la cel mai apropiat mutant. Acesta încercă să-şi protejeze zona gâtului, însă unghia atacatorului îi străpunse adânc şi precis inima. Se prăbuşi, murind pe loc.

În secunda următoare, ultimii doi mutanţi erau deja lângă uşă. Păreau dispuşi să părăsească cât mai repede locul măcelului, nedorind să devină ei înşişi victime.

— Ieşiţi în linişte, le spuse răguşit. Să nu treziţi copiii… Vă împrăştiaţi în pădure şi plecaţi. Oricum, asta trebuie să se întâmple peste puţin timp.

Îi privi cu o căutătură cruntă.

— Să nu încercaţi să vă întoarceţi, îi avertiză. Eu rămân aici deocamdată şi sunt hotărât să vă lichidez pe toţi.

Ieşiră pe hol, după aceea pe uşa principală. Zgribuliţi, la început, de gerul tăios al nopţii de iarnă, îşi reveniră extrem de repede. Porniră rapid în direcţii diferite, fără să privească în urmă, şi, după niciun minut, se pierdură dincolo de liziera pădurii. Florian Sava mai rămase un timp în cadrul uşii, cercetând împrejurimile. Cerul înstelat şi luna aproape plină îi ofereau o vizibilitate excelentă. Dacă cei izgoniţi de el hotărau să se întoarcă, era puţin probabil să-l ia prin surprindere. Oricum, se decisese să rămână până dimineaţă pe holul îngheţat, lângă uşa încuiată şi baricadată. Până atunci însă, trebuia să scape şi de ceilalţi mutanţi. Erau toţi în camera femelei Deli, adormiţi în poziţii nefireşti, ceea ce sugera că actul sexual se întrerupsese undeva pe parcurs. Îi trezi pe un ton imperativ, cu vocea scăzută şi răguşită a mutantului. N-a fost nevoie de nicio explicaţie ca ei să înţeleagă ce se întâmplase, cât timp dormiseră. Au dat dovadă de o atitudine conciliantă, femela Trofin spunând chiar că abuzarea şi uciderea copiilor  ar fi fost o monstruozitate gratuită. Fostul preot ştia că nu vorbeşte din milă, dar nu-l mai interesa.

— Trebuie să părăsim condiţia umană cu demnitate, repetă de parcă era în transă. Nimic altceva nu mai rămâne de spus… Şi acum, plecaţi! Să nu vă întoarceţi, behăi scrâşnit.

Ştia că nu aveau de gând să revină. Cel puţin ei, nu…

În orele lungi care mai rămăseseră până la venirea dimineţii, a stat pe holul îngheţat, adormind pentru scurt timp şi trezindu-se fulgerător. Afară era linişte, iar instinctul specific îi spunea că n-are să se întâmple nimic rău în continuare. Se gândi, la un moment dat, să anunţe poliţia, dar renunţă. Era puţin probabil să înghită povestea lui incredibilă şi să se urnească din secţie. Iar pe drumul înzăpezit, maşinile lor n-aveau nicio şansă să ajungă până la azil. Cât despre cadavre, avea să le descopere cineva, cândva… Curăţă totuşi petele de sânge de pe uşa bine închisă a camerei unde zăceau cele patru corpuri neînsufleţite şi se spălă el însuşi cu mută zăpadă, înainte de a-şi relua din ce în ce mai împovărătoarea înfăţişare omenească. Se strădui să aleagă câteva haine cu aspect bătrânesc mai puţin evident, răscolind toate şifonierele care i-au ieşit în cale.

Copiii se treziră târziu şi se urniră foarte greu din refugiul călduros al azilului, în decizia lor contând mai mult avalanşa de apeluri telefonice ale părinţilor îngrijoraţi decât propria voinţă. Florian Sava i-a lăsat să tragă de timp, animat de o fericire simplă dar profundă. Se bucura de inocenţa lor, ştiind că nu va mai avea parte niciciodată de aşa ceva. Se gândea cu duioşie la fata lui moartă, fiind sigur că este pentru ultima dată când îşi aminteşte de ea, în felul acela sensibil şi părintesc. Ultima parte a mutaţiei, metamorfoza psihică pe care o intuise înfiorat, cortina înstrăinării de orice ar fi însemnat trăire omenească, începuse să cadă deja peste conştiinţa lui. În scurt timp, urma să fie străinul perfect, sub o înfăţişare aparent umană. Animat de un scop complex, care trebuia să ducă, într-un final îndepărtat, la cucerirea şi poate extincţia rasei umane. În curând, nu-i va mai păsa de lucrul acesta. Patetism inutil, de fiinţe inferioare… Se scutură de certitudinea prea abruptă a viitorului existenţei sale, gândindu-se într-o doară că ar putea să renunţe la darurile venite de nicăieri, cât încă mai era în stare s-o facă. Să refuze tinereţea şi vitalitatea primite fără niciun merit, printr-o renunţare demnă, o sinucidere omenească ce trebuia să rezolve într-o clipă această dilemă existenţială dureros de complexă. Zâmbi cu amărăciune. Ştia dinainte că nu poate s-o facă. Era doar un om obişnuit, aflat faţă în faţă cu o tentaţie imensă, nu un om-sfânt… Tresări din nou, gonindu-şi gândurile apăsătoare din minte. Peste o zi-două, va fi altfel, însă până atunci trebuia să-şi ducă la îndeplinire mica însă atât de frumoasa datorie pe care o avea faţă de copiii aceia, care, în lipsa lui, ar fi căzut pradă unui destin crud, unor fiinţe hibrid ce înţelegeau să abuzeze de puterile superioare, primite de niciunde, în scopuri mârşave. Când adolescenţii s-au hotărât, în sfârşit, să plece, le-a spus că-i va însoţi o bucată de drum, deoarece cunoaşte zona şi poate să-i scoată mult mai repede din pădure. Ei au fost de acord, aşa că au pornit împreună. Traversarea pădurii s-a transformat într-o excursie hibernală plină de voioşie, iar fostul preot s-a bucurat încă o dată de compania pe care o avea. I-a condus cu pricepere până în staţia de la capăt a unei linii de transport orăşeneşti. Şi-au luat rămas bun, el aşteptând vigilent până când toţi copiii au urcat în autobuz. Între timp, a studiat figurile călătorilor, în virtutea noilor instincte cu care fusese înzestrat. Ştia că face un lucru inutil, însă nu putea să rişte ca vreun mutant răzbunător să plece spre centrul orăşelului alături de viitoarele sale victime. S-a liniştit, când n-a recunoscut pe nimeni. A stat acolo până la plecarea autobuzului, după care s-a întors şi a intrat din nou în pădure. Având mersul schimbat, respiraţia viguroasă şi deplasându-se cu o viteză incredibilă. Odată ajuns în inima pădurii, s-a metamorfozat în ceea ce era de fapt. O arătare ciudată, un fel de Yeti în haine omeneşti. Între timp, s-a schimbat şi în adâncurile minţii sale, întreţinând doar o copie superficială a conştiinţei umane. O clonă reuşită şi funcţională, suficientă pentru ceea ce trebuia să fie de atunci încolo. Când a intrat în primul oraş mare aflat în cale, la aproape o mie de kilometri distanţă, nu s-ar mai fi recunoscut nici el, cel de dinainte.