Rogue One este primul film din seria Star Wars care nu a fost înnobilat cu titlul de „Episod” (fiind un spin-off), deși e cel mai episodic în natură dintre toate, și este eminamente un produs corporatist. De ce? Pentru că exploatează în mod cinic munca pe brânci a mii de programatori, designeri grafici, animatori, decoratori, cascadori, machieuri (și lista poate continua la nesfârșit) fără a oferi un produs final omogen, unitar, care să depășească suma calităților sale individuale. Ba din contră.

În opinia mea, Rogue One reprezintă studiul perfect de caz pentru transferul actului artistic din mâinile artiștilor în mapele și powerpointurile membrilor consiliului executiv al unui gigant corporatist. În cazul nostru, Disney. Toate deciziile importante par să fi fost luate în urma unor îndelungate ședințe la care au participat atât directorii departamentelor de creație, cât și șefii de la „Financiar”, căpeteniile de la „Marketing”, kaizerii de la „Sales”, jabbadăhuții de la HR ș.a.m.d. Drept urmare, filmul nu pare să fi avut nevoie de regizor. Nici nu pare să aibă unul. Dacă n-aș fi văzut Godzilla, aș fi fost înclinat să cred că Gareth Edwards e pseudonimul comitetului însărcinat cu fabricarea filmului. În fine, importă mai puțin numele său… vorba poetului, cui îi pasă dac-o fi el sau altul… e limpede însă că niciunul n-ar fi avut prea multă libertate de mișcare.

Dacă regia suferă de boala insipidului, montajul e de-a dreptul uluitor, și pare să fie „opera” unui suferind de ADHD în fază terminală. Secvențele se succed la foc automat, într-un vârtej de cadre neînchegate, trântite laolaltă ca într-un trailer lung de două ore. În acest iureș de culori și mișcare, orice tentativă de profunzime, de a stabili relații puternice între personaje, de a crea tensiune, sfârșește în derizoriu. Nu de puține ori, o scenă în care protagoniștii sunt angajați într-un schimb intens de replici sau pe punctul de a realiza ceva important este întreruptă preț de câteva secunde de imaginea unei nave sau a unei explozii – de regulă ceva colorat și strălucitor, care-ți „fură ochii”. Orice tensiune se disipă numaidecât. Trist lucru, dat fiind că luate individual, multe dintre aceste secvențe sunt reușite.

Și astfel revenim la maniera corporatistă în care sunt încropite (și vor fi și de-acum înainte) aceste lung-metraje. E limpede că niciun profesionist care stăpânește arta regiei, sau a montajului bunăoară, nu poate comite asemenea erori elementare. Însă la Disney, ultimul cuvânt îl au așa-numiții executives, nicidecum artistul – iar Orson Welles se învârte acum, așa rotofei cum e, în mormânt: cel mai negru coșmar al său a devenit nu doar realitate, ci literă de lege. Ce să mai vorbim de Pudovkin. Îmi închipui că a avut loc următorul schimb de replici:

Reprezentant corporație: Scenele par cam lungi, unele depășesc chiar un minut. Nu putem face ceva în privința acestui aspect?

Regizor/editor: Cum adică prea lungi?

RC: Conform cercetărilor noastre, segmentul de piață considerat drept target principal pentru distribuirea suitei de spin-off-uri Star Wars ce urmează a fi lansate în următorii treizeci de ani este alcătuit din tineri cu vârste cuprinse între cinci și douăzeci și cinci de ani. Potrivit acelorași cercetări, majoritatea tinerilor suferă de sindromul deficitului de atenție și nu pot urmări secvențe lungi și obositoare. Mai mult, au un coeficient empatic apropiat de zero, fiind incapabili să distingă evoluția personajelor în timp, jocul subtil al actorilor sau tensiunea oferită de structura narativă. Drept urmare, compania noastră a elaborat două principii directoare pentru filmmakerii noștri: „Mură în gură” și „Filmul este un joc video cu multă acțiune, presărat cu scene de dialog”. Sper că vă este clar ce aveți de făcut.

R/E: Da, să trăiți!

RC: Minunat! Și-acum, la muncă.

Desigur, această strategie nu a fost inventată de Disney – Marvel le-a luat-o cu ceva ani buni înainte, ca să nu mai vorbim de înaintemergători notorii precum Michael Bay sau Roland Emmerich. Disney doar consfințește trendul.

Acestea fiind spuse, pentru cine tratează cu indulgență ciorba de elemente cu iz cinematografic numită Rogue One, există suficiente momente bine realizate ce încântă ochiul și lovesc în fibra nostalgică a privitorilor trecuți de o anumită vârstă și crescuți cu trilogia clasică, astfel că experiența nu este complet ratată. Atâta doar că în spatele fiecărui moment reușit se întrezărește destul de limpede calculul rece, cinic și mercantil al unor entități rupte complet de „magia filmului”.

Iar pentru cei care s-au bucurat de faptul că Lucas (demiurgul odioaselor „Prequels”) a vândut franciza unor oameni aparent mai competenți, dornici să pună în valoare talentele incontestabile ale unor regizori precum J.J. Abrams, Rian Johnson (Brick) sau Gareth Edwards, deziluzia este cu-atât mai mare. Vorba ceea, scapi de dracu’ și dai de mă-sa…