Anul 1937: apogeul – atât în frecvenţă cât şi în stranietate – al fenomenului pe care ziarele aveau să îl numească „Misterul din Teritoriile de Nord-Vest“.

În luna aprilie, o patrulă a Batalionului 59 din Divizia 7 Infan­terie, staţionat în localitatea Fort Good Hope – de lângă Fluviul MacKenzie – a pornit într-o misiune de antrenament, pe malul de sud-est al Lacu­lui Urşilor. Cei şase soldaţi, un sergent şi un locotenent nu aveau staţie radio, iar întârzierea de două săptă­mâni faţă de termenul-limită al mi­siunii l-a alarmat pe comandantul garnizoanei, determinându-l să ceară spri­­­jinul Royal Canadian Air Force.

RCAF a reacţionat imediat, trimiţând un avion de recunoaştere de tip De Havilland 84 „Dragon“ de la baza din oraşul Resolution. Datorită razei relativ scurte de acţiune (800 km complet încărcat şi echipat, cu patru oameni la bord) avionul a parcurs drumul în etape: peste Lacul Sclavilor până în oraşul Yellowknife, apoi spre nord până la Port Radium şi, la începutul lunii mai 1937, a continuat de-a lungul malului de est al Lacului Urşilor, cu misiunea de a înconjura vasta întindere de ape. În ultima comunicare radio, echipajul anunţa că depăşise Golful MacTavish şi se îndrepta spre Râul Coppermine. Aici, mesajul s-a întrerupt brusc…

Aparatele de tip „Dragon 2“, comandate de Canada în Marea Britanie şi primite în 1935-1936, nu erau concepute să zboare peste nesfârşitele teritorii din Nordul Îndepărtat. Aveau două motoare de numai 130 CP fie­care, iar fuselajul şi aripile le erau doar parţial me­talice. Avioanele fuseseră însă construite pentru zbo­ruri soli­tare de zi sau noapte, iar RCAF a cerut să aibă carlingi încălzite electric şi adaptări care să le permită ame­rizarea în caz de necesitate: partea de jos a fuselajului ranforsată cu structuri metalice şi flotoare montate în locul jambelor trenului de aterizare, neretractabil. Ase­menea apa­rate au rămas în dotarea aviaţiilor militare din Danemarca şi Portugalia până în 1940-1941, iar Turcia şi Irlanda le-au folosit chiar şi după 1945.

Foto 1: De Havilland DH 84 „Dragon 2“, biplan britanic de recunoaştere, bimotor, intrat în producţie de serie în 1934. Avea performanţe acceptabile pentru clasa lui: viteză – 216 km/h; plafon – 4.420 m; rază de acţiune – 877 km; armament – trei mitraliere de 7,62 mm (două Vickers Mk V fixe, montate în bot şi o Lewis într-o turelă deschisă, plasată dorsal în mijlocul fuselajului, înapoia aripii). Arhiva Dan Apostol.

Cei din echipaj (doi piloţi, un navigator şi un ope­rator-radio) aveau mii de ore de zbor la activ, majoritatea deasupra ţinuturilor de tundră şi a marilor lacuri din Nord. Pilotul luptase ca voluntar în Primul Război Mondial, doborând opt avioane germane şi aterizând, la rândul său, de trei ori cu aparatul în flăcări. Maiorul Ronald Wedell era un personaj legendar în Escadrila 2 Recunoaştere – ceea ce nu i-a putut schimba destinul…

Desigur, accidente se întâmplau. Dar nu unor ase­me­nea piloţi şi în condiţii atmosferice ideale pentru zbor – în lunile mai şi iunie 1937, în nordul Distric­tului MacKenzie nu au fost furtuni care să merite menţionate.

Soluţionarea cazului a revenit unei patrule din Royal Canadian Mounted Police, Secţiunea a XVIII-a, oraşul Port Radium, condusă de tânărul locotenent Andrew MacKinley, fiul exploratorului şi cartografului canadian Robert MacKinley. Îl însoţeau doi veterani, buni cunos­cători ai zonei: sergentul Rafe Lincoln şi caporalul Jim O’Hara. Patrula avea staţie radio, însă condiţiile atmosfe­rice şi calitatea proastă a echipamentului făceau comunicaţiile foarte nesigure. Misi­unea sa era să meargă pe malul Lacului Urşilor, spre nord, pe traseul presupus al avionului, şi apoi, de-a lungul Râului Coppermine, până la oraşul cu acelaşi nume.

Cei trei au parcurs fără incidente drumul până la Golful MacTavish, raportând doar nişte intense des­căr­cări electrice în atmosferă. Ajunşi la tabăra de vară a indienilor „Black Feet“ (pe malul de est al golfului) au găsit însă o mare agitaţie. Doi adolescenţi nu se întor­seseră din „călătoria de iniţiere“ şi nimeni nu avea curajul să îi caute… Căci în zonă se întâmplau feno­mene stranii, începute cu zece ani în urmă: furtuni stâr­nite din senin, fulgere ca nişte globuri uriaşe, copaci care luau foc fără să fie atinşi de trăsnet, animale ce părăseau periodic locurile, revenind tot mai puţine…

Secţiunea a XVIII-a din RCMP primise destule astfel de rapoarte de la trapperi, colonişti, geodezi – care fuseseră ignorate. Acum însă, chiar şamana tribului i-a rugat pe poliţişti să o ajute în găsirea celor dispăruţi, oferindu-se să le fie călăuză.

Foto 2: „Black Moon“ („Luna Neagră“) a fost şamana (vindecătoarea) tribului „Black Feet“ între 1931 şi 1937, când a plecat împreună cu patrula RCMP, dispărând pentru totdeauna în ceţurile Nordului. Fotografia este făcută de locotenentul Andrew MacKinley în septembrie 1937, înaintea pornirii spre Necunoscut (arhiva Le Duc-Fabrier).

Fotografiile, însemnările, ultimul raport al lui MacKinley (cuprinzând şi textele radiogramelor transmise) au fost încredinţate căpeteniei tribului „Black Feet“; la fel staţia radio, scoasă din uz şi o parte din echipamentul militar, incomod şi inutil.

Cei trei canadieni şi şamana au părăsit tabăra in­diană într-o dimi­neaţă însorită, pornind spre Râul Coppermine. De atunci, nimeni nu i-a mai văzut…

În aprilie 1938, o expediţie de douăzeci de poliţişti şi călăuze eschimose ajungea în tabăra pustie de la Golful MacTavish. Indienii o abandonaseră, lăsând acolo lucrurile pe care nu le voiau – inclusiv tot ce rămăsese de la patrula RCMP.

În anii 1938-1939, Poliţia Călare Canadiană a întreprins anchetă după anchetă şi a organizat, împreună cu armata, cinci expediţii de salvare. Nu a fost găsită vreo urmă a celor dispăruţi. S-au confirmat însă zvonurile privind comportamentul inexplicabil al animalelor şi fe­no­menele atmosferice şi meteorologice neobişnuite…

În 1939 izbucnea Al Doilea Război Mondial şi zia­rele, autorităţile, opinia publică îşi îndreptau atenţia asupra altor subiecte, mai arzătoare decât „Misterul din Teri­­to­riile de Nord-Vest“. Iar după 1945… nu s-a mai des­c­o­perit nimic, zona fiind părăsită de puţinii săi locuitori, care s-au mutat la sud de paralela 65°.

Foto 3: Ofiţer din Royal Canadian Mounted Police, în ţinuta de gală. Arhiva Dan Apostol.28

Există iluzia că fiece caz în parte poate fi „forţat“ să intre în tipare: un accident, o furtună, un trăsnet, ru­pe­rea gheţii pe lacuri, un viscol, fiarele, o prăpastie… Ex­pli­caţii se pot găsi întotdeauna, „normale“ sau la limita imposibilului. Dar incidentele au fost raportate numai pe o anumită zonă, într-un anume segment tem­poral. Semnificativă este şi reacţia indienilor sau cea a eschimoşilor. Mai aproape de natură, aceştia par să posede simţuri pe care „oamenii albi“ le-au pierdut demult; ei au abandonat – o perioadă sau pentru totdeauna – teritoriile pe care le numesc „interzise“, urmând exodul animalelor, al căror in­stinct le avertizează de iminenţa producerii unui eveniment catastrofal.

Şi totuşi… Ce se întâmplă în nordul Canadei? Există acolo o „poartă“ ori o succesiune de treceri dimensio­nale care se deschid, periodic, înghiţind animale şi oameni? Şi de ce sunt ele „selective“? Ce le declan­şează, le menţine şi, mai ales, cine le închide?

Indienii şi eschimoşii preferă să păstreze tăcerea, disimulând faptele în substratul narativ al miturilor. Iar atotştiutorii savanţi ai Mileniului Trei… Câţi ar avea curajul să pornească spre capătul îngheţat al lumii, în căutarea unui răspuns ce se ascunde undeva între paralelele 63° şi 70°, în atât de vastul şi sălbaticul „no man’s land“, ce ar putea, într-adevăr, să nu mai aparţină oamenilor…