„După paisprezece luni de investigaţii în Pro­vin­cia Teri­toriile de Nord-Vest, într-o zonă din Districtul MacKenzie (cuprinsă între paralelele 63º şi 70º şi meridianele de 110º şi 120º) se confirmă producerea unor fenomene inexplicabile. Fur­tuni însoţite de lumini ciudate, care nu sunt aurore boreale; schim­bări bruşte de presiune atmosferică la sol şi în aer; defecţiuni de neînţeles ale aparatelor electrice; un comportament neobişnuit al tuturor speciilor de animale (…) Dar, mai ales, s-au ra­portat cazuri de dispariţii umane, rămase neelucidate. Es­chi­moşi, indieni din triburile locale, vânători, colonişti nu au mai fost găsiţi niciodată; la fel, patrule ale noastre şi ale armatei (inclu­siv un avion de recunoaştere tip DH 84 „Dragon“ cu echipajul său). Nu avem nici o ipoteză acceptabilă, iar condiţiile climaterice nu permit desfăşurările de forţe şi echipament necesare extinderii cercetărilor (…)“.

Fragmentul face parte dintr-un raport al comandantului brigăzii din Districtul MacKenzie a Royal Cana­dian Mounted Police (Poliţia Călare Canadiană – trupă de elită înfiinţată în secolul al XIX-lea pentru a controla imensele teritorii sălbatice din Nord). Dosarul, trimis Înaltului Comisar Regal şi Ministerului pentru Aface­rile de Interior al Canadei la 8 decembrie 1938, cuprinde o listă cu aproape 400 de dispăruţi (întreaga populaţie a aşezării eschimose Angkuni, patru aviatori din Royal Canadian Air Force, trei poliţişti din RCMP, mai mulţi trapperi (vânători cu capcane), o familie de colonişti de origine franceză, câţiva geo­logi, un cartograf, doi geo­dezi, indieni… Şi toate incidentele avuseseră loc într-un deceniu: 1928-1937.

Coşmarul a început în august 1928, când trapperii André LeBreton şi John Garner au ajuns, urmând malul sudic al Lacului Urşilor, la postul comercial al familiei Lapellier. Veniţi din Montrealul cufundat în Marea Criză economică şi financiară mondială, Paul şi Irene Lapellier cum­pă­raseră terenul pe care con­stru­iseră un post de schimb pentru eschimoşi, indieni şi puţinii vânători albi care se aventurau atât de departe spre nord. Afacerea francezilor a prosperat: indienii aveau nevoie de mărfurile lor (în special armele şi muniţia), iar eschimoşii şi trapperii voiau să îşi vândă blănurile – pe care Paul Lapellier le livra unei companii din Port Radium.

Când John Garner şi André LeBreton s-au apropiat de post, nu i-a întâmpinat nimeni – nici măcar câinii. Încăperile, depozitele erau intacte; nimic nu fusese spart, răvăşit. Rezervele de hrană, magazia cu blănuri, lăzile cu puşti cu repetiţie, cele cu muniţie, butoaiele cu petrol pentru lămpi, medicamentele păreau nea­tinse. Doar soţii Lepellier, fiicele lor (de opt şi doisprezece ani) şi câinii săniilor de transport nu erau nicăieri… Iar în jurul casei, în văzduh şi în tundră, domnea o linişte atât de stranie încât, fără să mai rămână peste noapte, Garner şi LeBreton şi-au mânat caii spre sud, departe de locul acela.

Poliţia Călare Canadiană a întreprins o anchetă, două luni mai târ­ziu. Nimeni nu intrase în casă ori în depo­zite, indienii fiind convinşi că postul era „blestemat“. Iar poliţiştii… nu au găsit nici un indiciu în legătură cu soarta familiei Lapellier.

Au urmat alte dispariţii: doi geodezi şi un cartograf, trimişi de Administraţia Teritorială Districtuală să facă măsurători şi revelemente pentru o posibilă linie de telegraf; un trapper, Adrian Gilles, care trăia de trei­zeci de ani în zonă, câţiva indieni din tribul „Black Feet“… Explicaţia autorităţilor a fost, de fiecare dată, derizorie: „accident de vânătoare“, „moarte prin îngheţ“, „atacul urşilor polari“…

Foto : În Canada şi în statele americane Alaska, Washington, Arizona, Wisconsin şi Colorado, unsprezece triburi amerindiene cunosc legenda diavolului Katchina, ucigaşul de oameni venit din altă lume, pe care numai sacrificiul unei femei ce i se oferă de bună voie îl poate opri, fie şi temporar. Vechi de milenii, dansul sacru al „Fecioarei seducând Diavolul“ este acelaşi, de la indienii „Hopi“ la cei din triburile „Black Feet“ şi „Yeehat“ (arhiva LeDuc-Fabrier).

Apoi, în iunie 1930, trapperul Joe Labelle a ajuns într-un sat eschimos de lângă Lacul Angkuni, unde plănuia să rămână câteva zile. Dar, după o oră, vânătorul lua drumul spre sud, îngrozit: locuitorii aşe­zării, bărbaţi, femei şi copii dispăruseră. Royal Canadian Mounted Police a preluat cazul, ancheta dezvăluind amănunte aproape incre­di­bile: cei două sute de oameni pleca­seră fără să îşi ia cu ei puştile, muniţia, lămpile cu ulei, rezervele de blănuri, hainele de iarnă, cuţitele, caiacele ori săniile – toate indispensabile supravieţuirii. Iar în mijlocul satului, legaţi de un arbore, douăzeci şi nouă de câini muriseră de foame…

S-a considerat că, înfricoşaţi de exodul inexplicabil al faunei din zonă, eschimoşii au migrat spre sud, doar pentru a sfârşi sfâ­şiaţi de lupi. Dar nici un locuitor al Nordului nu ar fi pornit într-o asemenea călătorie fără câini, sănii, haine şi arme! De altfel, poliţiştii au descoperit ascunzători cu vânat şi peşte, deci nu foametea determinase abandonarea satului înainte de sfârşitul iernii po­lare (în luna aprilie, după cum a demonstrat-o analiza cărnii uscate).

Ipoteza unei molime era anulată de lipsa morţilor, iar cea a atacului unui trib de indieni, de absenţa ur­melor luptei şi de faptul că satul nu fusese jefuit. „Nu pot fi explicate nici cauzele, nici condiţiile dispariţiei locuitorilor din Angkuni“ – a fost singura concluzie a anchetei.

Acest caz şi celelalte incidente asemănătoare semnalate în Dis­trictul MacKenzie până în februarie 1937, au provocat confuzie şi obişnuitul fenomen de negare a evidenţei de către autorităţi. Situaţie perfect sintetizată cu trei decenii înainte de savantul francez Henri Poincaré: „A te îndoi de toate ori a le crede pe toate, sunt soluţii la fel de convenabile – amândouă îţi eco­nomisesc efortul de a gândi…“


Ultimul volum al scriitoarei Rodica Bretin poate fi cumpărat de pe site-ul editurii Tritonic.

„Proaspăt lansată la convenția națională Romcon 2016, culegerea de povestiri semnate de Rodica Bretin e, în mare parte, o călătorie fără ghid printr-un labirint spațio-temporal. În absența unui narator, cititorul e nevoit să-și găsească singur repere care să-l lege de un anume moment din timp, așa cum tot singur trebuie să pătrundă în mintea unui personaj sau a altuia. Folosirea persoanei întâi, schimbarea bruscă de perspectivă poate părea incomodă, însă odată dezlegat codul poveștii, provocarea sporește farmecul fiecărei istorisiri.

Cartea e un caleidoscop înfățișând relația universală a spiritelor masculin-feminin, surprinse într-o veșnică încleștare: uneori în tandrețea unui dans, alteori în înverșunarea unei lupte. Senzualitatea naturală poate fi portița de evadare a femeii sau temnița în care sfârșește fără posibilitatea de a evada.” – Teodora Matei în Gazeta SF.