În secolul al XIII-lea, la iniţiativa Bisericii Catolice a început o vastă campanie care va continua, sub diverse forme, până în zilele noastre: eradicarea vrăjitoriei. În Evul Mediu, pe lista duşmanilor credinţei, locul întâi era ocupat iniţial de eretici. Însă după deceniile de prigoană, execuţii şi cruciade „purificatoare“ (cum au fost cele din 1215-1244 împotriva catharilor), aceştia se împuţinaseră drastic. Când maşina de strivit destine a Inchiziţiei s-a dovedit atât de eficientă încât a ajuns să lucreze în gol, Sfântul Oficiu şi-a aţintit privirea asupra unor victime considerate până atunci mai puţin demne de luat în seamă: vrăjitorii. Susţinând că pot comunica nemijlocit cu forţele primordiale ale naturii, magii perpetuau de fapt străvechile ritualuri ale păgânismului animist… Deşi primul denunţ al unor „practici obscure“ consemnat în cronici a fost făcut în anul 900 d.Hr. de călugărul Régimon de Prüm, abia trei secole mai târziu vrăjitorul va fi prezentat ca beneficiarul unei relaţii profitabile cu diavolul şi hăituit fără odihnă sau cruţare. Cum inchizitorii erau sclavi ai legi­timităţii, pentru ca Sfântul Oficiu să-şi poată extinde jurisdicţia asupra noilor inamici ai Bisericii, trebuia să existe o procedură bine definită. Întâiul pas a fost stabilirea unui raport de identitate între magie şi erezie, vrăjitorul fiind considerat un eretic aservit Puterilor Întunericului. Precedentul s-a creat într-un proces ce a avut loc în 1259 la Toulouse, când şaizeci şi opt de bărbaţi şi femei acuzaţi de erezie au „mărturisit“ sub tortură că îl slujesc pe diavol şi participă la sabaturi. Ca urmare, în 1270 s-a definitivat „Summa de Officio Inquisitionis“, tratat care legifera pedepsele destinate adoratorilor Satanei. Sezonul „vânătorii de vrăjitoare“ era deschis…

Foto 1: Diverse modalităţi de tortură şi execuţie uzuale în Germania secolelor XV-XVI – ele se aplicau atât criminalilor condamnaţi de autorităţile laice, cât şi victimelor nevinovate ale Inchiziţiei. Reproducere după o xilogravură de Tengler, 1508, aflată astăzi la Maienza (arhiva Dan Apostol).

 

La 5 decembrie 1484, Papa Inocenţiu al VIII-lea elaborează „Summis desiderantis“, bulă care inves­teşte tribunalele inchizitoriale cu puteri de­pline în ofensiva contra păgânismului. Prin acest decret papal, vrăjitorii sunt făcuţi oficial răspunzători pentru vremea rea, distrugerea recoltelor, moartea vitelor, bolile şi mai ales molimele ce decimau popu­laţia în Evul Mediu. Oricine putea fi pus sub acuzaţie: bărbaţi, femei, copii, chiar şi făpturile necuvântătoare. Cazurile în care animale (câini, măgari, porci, pisici sau capre) au fost arestate, judecate şi condamnate nu stârneau ilaritate, ci groază. Cruciada îm­potriva vrăjitoriei se desfăşura în întreaga Europă, Germania şi Spania excelând în practici inchi­zitoriale. În Spania, faima sinistră a Marelui Inchizitor Torquemada a supravieţuit peste veacuri, iar în Germania, cruzimea judecătorilor a ajuns să stâr­nească revolte, câţiva inchizitori (între care fanaticul Conrad de Marbourg) fiind asasinaţi. Asta n-a putut opri însă acţiunile Sfântului Oficiu şi, curând, „Summis desiderantis“ s-a dovedit un instrument neîndestu­lă­tor în susţinerea campaniei antimagie.

În anul 1485 a apărut „Malleus Maleficarum“ („Ciocanul vrăjitoa­relor“), un manual de luptă cu demonii ce a devenit rapid breviarul tuturor inchizitorilor. „Malleus Maleficarum“ a fost scris de doi călu­gări dominicani (pe baza unui manuscris al lui Bernard Gui – personaj istoric pe care Umberto Eco îl prezintă în romanul „Numele Trandafirului“). Autorii subli­niază două aspecte esenţiale în activitatea oricărui tribu­nal ecleziastic. Primul: vrăjitoria este o formă gravă de erezie. Al doilea: ea reprezintă, în general, un atribut feminin. Observaţia nu făcea decât să motiveze o evidenţă: cel mai des condamnate erau femeile – expresie a revigorării vechiului misogi­nism al Bisericii, care vedea în fiicele Evei eternele ademenitoare, gata să-i ducă pe bărbaţi în ispită…

Mărturisirile se obţineau prin tortură, osânda fiind închisoarea pe viaţă sau arderea pe rug. Când o acuzată se încăpăţâna să nu îşi recunoască „fărădelegile“, se apela la „Judecata lui Dumnezeu“: era legată şi apoi aruncată într-o apă adâncă. Dacă se îneca, fusese nevinovată (!); dacă ieşea la suprafaţă, nu o putea face decât ajutată de diavol şi urma… execuţia. Vrăjitoarele nu aveau scăpare: orice ar fi făcut, orice drum alegeau, la capătul lui le aştepta moartea – în chinuri, în apă sau în flăcări. Lentă şi atroce pentru cele care îşi strigau inocenţa până în ul­tima clipă; „milostivă“ pentru acelea care acceptau o pocăinţă târzie.

 

Foto 2: Supliciile rezervate vrăjitorilor de ambele sexe în Iad. Xilogravură anonimă, sec. XV, Troyes, Franţa (arhivele Comisiei Humboldt).

 

Hildegard Rainer voia să trăiască. Chiar şi-n tem­niţa unde călăii îi sfârtecau încetul cu încetul sufletul şi trupul, chiar dacă viaţa în catacombele de sub Palatul Episcopal din Cologne (actualul Köln – Germania) în­semna o amânare inutilă şi dureroasă a sfârşitului. În fiecare zi, prizoniera era adusă în sala unde anchetato­rul îi punea între­bări, iar scribul aşternea răspunsurile pe hârtie. Jörg von Groeneveld, călugăr dominican, Inchi­zitor de Cologne, voia să ştie totul. Dansase despuiată în pădure, sub razele Lunii? Se împreunase cu demoni-ţapi? Băuse sânge de prunc? Câte alte nelegiuiri şi prac­tici împotriva firii săvârşise?

Hildegard îşi cunoştea prea bine vina. Fierturile ei din ierburi tămăduiseră pe mulţi – fără să-i mulţu­mească pe toţi. Iar moştenitorii unui negustor pe care-l vindecase, spulberându-le visul de grabnică îna­vuţire, au acuzat-o de vrăjitorie. Deşi tăcerea obstinată nu făcea decât să-i prelungească agonia, femeia refuza să le dea oamenilor în negru ceea ce aşteptau de la ea: o mărturisire.

Călăii au încercat să i-o smulgă cu cleşti înroşiţi şi menghine ce zdro­beau carnea. I-au înfipt ace în trup, au pus-o pe „scaunul vră­jitoa­relor“ (un jilţ de fier cu ţepi, sub care se îngrămădea jar incandescent), au spânzurat-o de mâini, atârnându-i greutăţi la glezne… Inte­rogato­riile erau conduse de Jörg von Groeneveld „în spiritul legii“ şi consemnate cu scrupulozitate pentru a folosi drept probe într-un proces… ce n-a mai avut loc.

În a şaizecea zi a anchetei, cei care veniseră să o ia pe prizonieră au găsit celula pustie. Pe unde ieşise Hildegard? Tainiţa n-avea fe­reastră, iar uşa fusese în­cuiată pe dinafară şi blocată cu zăvorul. Exista un complice care a ajutat-o să evadeze? Femeia nu avea cu ce să-şi cumpere scăparea. Era tânără şi încă frumoasă, dar dacă trupul mutilat ar mai fi ispitit vreun temnicer, acesta putea să ia oricând ce râvnise, fără teamă de pedeapsă…

Imposibilitatea fugii părea evidentă şi orice inchi­zi­tor ar fi priceput de îndată, asemeni lui von Groeneveld, că Lucifer îşi luase protejata cu el! Cazul vrăjitoarei scăpate miraculos de osândă în 1492 a rămas celebru în analele Sfântului Oficiu, determinându-i pe fraţii do­mi­nicani din Cologne să-şi tempereze zelul, cel puţin o perioadă. Inchizitorii erau convinşi că au avut de-a face cu un fenomen pe care nu fuseseră pregătiţi să-l întâlnească: o vrăjitoare adevărată.

Foto 3: „Pregătirea unei vrăjitoare pentru interogatoriu şi tortură“. Gravură franceză din secolul al XIX-lea (arhiva LeDuc-Fabrier).

 

Dar dacă Hildegard ar fi avut vreo putere – fie şi numai a iluziei – de ce aşteptase atât, îndurând un supliciu căruia îi putea pune oricând capăt? Poate că tocmai suferinţele nemăsurate i-au descătuşat capaci­tăţi telepatice latente… Când au deschis uşa, temnicerii au „văzut“ o încăpere goală, ignorând femeia care se strecura pe lângă ei. Dar cum a controlat prizoniera două minţi în acelaşi timp, cum a străbătut coridoarele pline de călugări, soldaţi, scribi, cum a trecut de gărzile de la poartă, apoi prin oraşul în care mulţi o cunoşteau?… Hildegard nu a încercat să îşi vadă familia; din ziua evadării n-a mai întâlnit-o nimeni, niciodată.

Trecuse din spaţiul strâmt al celulei într-o altă di­mensiune, un loc unde nu o puteau urma nici inchizi­torii, nici călăii? Singurul indiciu ar fi o însemnare a scribului, potrivit căreia prizoniera mărturisise – în timpul unei torturi care-i provoca dureri insuportabile – că, în tainiţa jilavă unde o aruncaseră zărea uneori, dincolo de fisura din­tr-un perete, o lumină aurie. Remarca nu a stârnit interesul inchi­zitorului şi femeia leşinase, curmându-şi abrupt vorbele. Ce văzuse Hildegard în subte­ranele palatului? Un pasaj secret? Şi dacă da, unde ducea acesta?

Dispariţia „vrăjitoarei“ este, poate, încă o dovadă că pe Terra există „porţi“ sau „puncte de trecere“ spre alte lumi – dar cei care păşesc, voit ori întâmplător, într-unul din ele, trebuie să se aştepte la orice…