Jurnalist cu practică îndelungată în presa regională, Daniel Botgros, care în 1984 înființa împreună cu Lucian Merișca clubul de anticipație „Atlantis” din Reșița, revine la înclinațiile tinereții, scriind romanul Adam (Editura Eurostampa, Timișoara, 2016). Lucrarea se încadrează într-un SF de factură hard, unde inventivitatea tehnologică primează asupra manipulărilor lejere ale societății viitoare și asupra exploatării esențialmente literare a subiectelor. Tema romanului este destul de incitantă, dacă ne gândim la faptul că specia umană se află tot mai aproape de lansarea în cursă a inteligențelor artificiale, unii oameni de știință, precum Ray Kurzweil, anticipând un moment când tehnologiile din ce în ce mai sofisticate ale contemporaneității noastre vor putea crea efectiv entitățile raționale cu suport computerizat.

Personajele romanului poartă nume silabice, de felul celor pe care le-am mai întâlnit la Felix Aderca (în prologul Orașelor scufundate), iar mai încoace în utopia comunismului galactic concepută de Ivan Efremov. Fără îndoială, din punct de vedere strict literar e întrucâtva descurajant să descoperi figuri denumite Yo, Ri, Ze, Nor, Is, Vo, To, Ot, Ra, sau Ren. Înainte de a trage, însă, concluzia unui deficit de inventivitate onomastică, va trebui să luăm aminte la descrierea, totuși complexă, a manifestărilor puse în seama lor. Ele nu rămân niște simple abstracțiuni, ci încearcă să transmită imaginea unor entități ale viitorului diferite de substanța, comportamentul și chiar resursele de gândire ori imaginație ale omului actual. Creierul lor este inundat de informație venită în „pachete de date înfășurate, qubiți” și procesată aproape instantaneu, „în milisecunde”.  „Comenzi cognitive” determină treceri bruște de la o stare la alta, ceea ce aflăm că „afectează rutinele”. Derularea accelerată a informației sugerează existența unor mecanisme cerebrale de o extraordinară disponibilitate, dar și induce percepții acute, o „sarabandă a senzațiilor”, spectacole dinamice, trăite cu intensitate sporită sub acțiunea „senzului”: un drog ilicit, producător de delicii, precum și generator al unei veritabile furtuni de sentimente. Fiindcă tocmai de sentimente autentice duce lipsă această versiune de societate a orizontului îndepărtat, care stăpânește la modul omnipotent lumea viitorului. Tehnici cvasi-fantastice, dar care ni se promit încă de pe acum de către promotorii postmodernismului cibernetic, generează un amestec de materialitate concretă și realiate virtuală:

„O parte din orizontul vizual al lui Yo se închide, într-o mișcare lichidă, apoi capătă, ușor, forma unui ecran concav. Viața unor evenimente înflorește brusc pe acel display virtual, pulsatil, imagini cu tăietură rapidă, sacadată, sincope de culoare și informație, declarații, țipete, explozii, cioburi de interviuri, sunete la limita spectrului audio. Durează așa câteva fracțiuni de secundă.”

Lucrurile se limpezesc îndată ce vom înțelege că lumea explorată de Daniel Botgros e populată nu de oameni, ci de terrieni, urmași perfecționați ai primelor inteligențe artificiale produse de știința secolului XXI. Spațiul lor de manifestare este o Terră inventată, cu zecile ei de tehnostraturi materializate în structuri uluitoare, clădite una peste alta până în spațiul cosmic. Pentru locuitorii acestui conglomerat suprarealist, Pământul tradițional primește un caracter mitic și iluzoriu, e lumea de mult apusă, aflată sub Primul Strat, dar despre care majoritatea terrienilor se îndoiesc că ar exista și altfel decât ca ficțiune. Entitățile dezvoltate în regimul complexității, vitezei de reacție și al suprasaturației cu informație sunt tentate să excludă ideea unei naturi originale, decăzută din cursa evoluției odată cu omenirea căreia i-a putut da cândva naștere. Romanul propune însă o răsturnare de situație, menită să readucă în scenă Creatorul de odinioară al speciei lor, re-creat la rândul său, ca într-un perpetuu joc cu rolurile inversate. Lângă terrienii pe care accesul la datanet pare să-i facă puternici, dar infinit rutinați, omul lasă impresia de șubrezenie fizică și de limitare intelectuală, viteza lui de reacție și capacitatea de procesare a informației neputându-se compara cu ale celor care, pentru forța lui inventivă, îl invocă în rolul de salvator.

„– Adam, îi vorbește To. Trezirea ta este cel mai important lucru care i s-a întâmplat acestei planete de eoni. […] Ești încununarea unor aspirații foarte vechi ale noastre. Vezi, tu, noi și alții ca noi am încercat să ne depășim propria aroganță, propriul orgoliu de mare civilizație. Am încercat să privim dincolo de realizările noastre tehnologice, impresionante, e drept, și să vedem de unde venim cu adevărat. Apariția și evoluția noastră nu puteau fi doar un simplu accident, așa cum știu că și mulți dintre semenii tăi credeau despre voi. Vei cataloga acest lucru poate drept o naivitate, dar am vrut să știm cu adevărat cine ne-a creat pe noi și numai tu ne puteai răspunde la întrebarea asta, în mod direct. Ne învârtim în același loc de mii de ani, Adam, dincolo de ce am realizat. Și asta pentru faptul că cineva își impune voința de milenii. Acest regim, despre care ai să afli mai multe la timpul potrivit. Nu te încarc acum cu istoria civilizației noastre. Ceea ce e extrem de important este că tu reprezinți schimbarea, Adam. Ești profundul semnal al resetului de care avem atâta nevoie. Apariția ta va schimba istoria acestei planete, în mod atât de radical, încât chiar și cu puterea noastră de predicție s-ar putea să dăm greș în a ne-o imagina.”

Pusă în felul acesta, problema are un caracter mai curând abstract și schematic, iar motivația procesului regenerator în care inteligențele artificiale își pun speranțe n-aș spune că este extrem de convingătoare. Zice un personaj: „Numai după ce vom învăța de la Creatorul nostru cum e să trăiești cu adevărat ne vom declara noi, ca civilizație, mulțumiți. Să trăiești, Yo, nu să exiști doar.” Lăsată în planul său strict filozofic, soluția rămâne lipsită de tensiune reală, lucru pe care autorul îmi pare că l-a simțit atunci când decidea să îndrepte premisele intelectuale ale romanului spre o complicată acțiune detectivă. La fel ca în cazul marilor întemeietori de religii, misiunea lui Adam implică și o latură periculoasă pentru sistemul în interiorul căruia se manifestă. Iar sistemul acesta, interesat de propria lui stabilitate și de controlul oricăror tendințe de disoluție apărute în substanța sa consolidată de rutina eonilor, va folosi minți fabuloase și arme așijderea ca să stopeze o intervenție, fie și a vieții autentice, în surogatul de perfecțiune instituit de computere ca lege de bază pentru viitorul planetei Pământ.

Evident, Daniel Botgros are o siguranță a scrisului dată de exercițiul constant al jurnalismului. El construiește interesant atât scenele statice, menite să pună în valoare imensele resurse de manifestare cognitivă ale terrienilor săi, cât și pe cele de acțiune, care fac din leagănul deja pustiit al vechii omeniri teatrul unor demonstrații de forță amintind de Star Wars. Cred că încă nu putem trage concluzii asupra romanului, deoarece finalul lasă o acută impresie de lucru neterminat: cu misiunea încă neisprăvită în „tehnostraturile” terriene, Adam pare capturat de o stranie specie de ființe ce se declară a fi cele mai vechi familii moștenitoare ale Pământului și în care, fără să avem o certitudine, am putea să descoperim o altă speță de Creatori, poate chiar ai vechii omeniri. Ceea ce ar face jocul acestei Creații pendulare parcă și mai interesant. Oricum, există bune șanse ca romanul să aibă o continuare. Ea ne va arăta dacă obiectivul autorului este o țintă preponderent literară, sau una a literaturii de consum.