Înainte de neant, 2016,
Editura Tritonic, colecția Sci-Fi, 145 pag.,
ISBN: 978-606-749-191-3

Acum fac o încercare. O încercare să vorbesc, pardon, să scriu, despre o carte, într-o revistă de profil. Cei care au avut până acum contact cu blogul meu știu că eu tind să vorbesc mult, argumentat pe cât se poate și mult, mai ales dacă e ceva legat de vreo faptă/acțiune care are treabă cu medicina. Acestea fiind zise, considerați-vă avertizați.

Mihai Alexandru Dincă, MAD, a debutat la Gaudeamus cu volumul său propriu, acesta în cauză, în 2016, fiind urmat a doua zi de Narcopunk (sau Fear and Loathing in L2). Să spun despre el că m-a impresionat și că o să-l urmăresc cu siguranță de acum înainte nu ar însemna nimic dacă nu aș și aduce argumente.

Volumul de față este o scurtă colecție de șase povești, una mai tulburătoare ca cealaltă, fiecare cu un twist pregătit pe parcurs și fiecare abordând teme cu impact asupra cititorului. Nu vorbim despre tragedie, speranță, iubire, (deși sunt și ele prezente mai mult sau mai puțin) ci despre ceva mult mai profund, despre însuși existența omului ca specie capabilă de zboruri interstelare, potențialele comori și pericole pe care le-ar putea găsi, dar, în opinia mea, cel mai important, despre condiția naivă a umanității, acea curiozitate nemărginită care ne-a aruncat de atâtea ori în pericol. (Știu că în ghidul colaboratorului se recomandă să nu folosim fraze lungi, dar de… nu m-am putut abține).

Spre comparație, poveștile lui mi-au adus aminte de un iz de Firefly, cu puțin Doctor Who (mai ales episoadele scrise și/sau regizate de Moffat) și mult Lovecraft.

Voi spune câte ceva despre fiecare, doar ca să încerc să vă conving că trebuie să-l citiți.

În neant: sau începând cu sfârșitul. O poveste scurtă, cu impact, un fel de grenadă nucleară dacă vreți. Dialogul lipsește cu desăvârșire, iar noi, cititorii, urmărim un singur tip care se trezește singur, pe o navă ciudată și foarte confuz. Tensiunea crește treptat și te face să te aștepți la un fel de continuare în stilul Alien, dar ceea ce a făcut Mihai este mult mai surprinzător. Cum spuneam și mai sus, finalul este pregătit atent, cu pași mici, însă impactul acestuia e șocant. Nu știu cum altfel să-i spun. Finalul îți întoarce viziunea la 180 de grade, ți-o aruncă îți față și îți spune că a fost acolo tot timpul. NA!

Nu pot să spun doar de bine, din păcate, însă am avut doar o mică chestie care m-a frecat puțin de tot: „Cu silă i-am descleștat degetele cuprinse de rigor mortis și am scos hârtia dintre ele“. Victima la care se face referire în această frază, este un bărbat care, după spusele naratorului-personaj „Arăta urme timpurii de putrefacție“. Rigor mortis, sau blocarea mușchilor într-o poziție, cu rigiditate foarte mare, după moarte, dispare în câteva ore (vârful de rigiditate este atins pe la 13-14 ore). Cine citește cu atenție știe că există niște condiții de temperatură pe acea navă, care ar putea să afecteze rigorul, dar tot nu se pupă cu putrefacția.

Codryceps Humanis: sau povestea ciupercii parazite zombificataore. Acea formă de viață, evident găsită pe o altă planetă, se aseamănă cu Ophiocordyceps unilateralis de la noi, autohtonă. Victima, un cercetător, ajunge în carantină pe o navă în orbita planetei respective. Un plus aici vine la sigur din modul de redare: avem o paralelă între prezent și rapoartele medicale ale victimei decedate care nu mai moare (duh! zombie!). Căpitanul Fiodor Stavros este în centrul acțiunii. Pas cu pas, plecăm de la o creatură izolată și adormită, spre o oroare cruntă și o soartă groaznică, cu fiecare frază fiindu-ne accentuată frica. Suspansul crește repede și se încheie scurt, într-un final din nou pregătit, dar abrupt.

Și aici am ceva de comentat de rău, de această dată destul de mult și destul de nasol… din fericire, o să mă limitez la o scurtă afirmație: nu așa se scrie un raport medical. Nope. Nu. Niet. Nein. Nuh-uh. Ntz. Ați prins ideea. Sunt atât de muuuulte greșeli acolo că nu știu de unde să le încep. Cred că singurul om căruia chiar i-ar păsa de ele, pe de altă parte, ar fi chiar autorul, nu de alta, dar raportul sună ok, în mare. Eu am tot văzut cum arată hârțogăraia, dar, din nou, pentru cineva care nu vede așa ceva, e decent și sună ok. Spun asta nu ca să fiu rău, ci pentru că îmi place să citesc ceva care are o notă de realism.

Fiul original: sau povestea unui puști care moare și a lui care a fost salvat. Stai, ce? Povestea aceasta chiar mi-a plăcut, chiar m-a surprins și a avut acel mic ceva surprinzător. Nu e o idee nouă, dar e construită altfel, are ceva special, ceva despre care știi că-i acolo, dar nu poți să pui degetul pe el. De aici, din păcate sau fericire, după caz, lipsește acea atmosferă întunecată, fără speranță, însă ridică niște probleme existențiale și filozofice dezbătute cam de pe vremea lui Asimov.

Aici nu mai comentez de medicină. Din contră, aici îl felicit pe autor pentru documentarea pe care a făcut-o, cu o mică de tot precizare: enzimele alea, la acel moment de timp s-ar putea sintetiza. Accent pe s-ar putea.

Sol Invictus: soarele invincibil, sau povestea banilor și experiențelor neexplicate. Aici e simplu: o tipă, inginer, iese să repare ceva, pe Mercur, chiar înainte de răsărit. Nimic spectaculos până aici, dar, ziua pe Mercur se ating temperaturi care prăjesc pielea și carnea imediat, iar tipa, nepregătită, este lovită de neașteptat. Un fel poveste moralizatoare pe principiul: speră la ce-i mai bun, dar pregătește-te pentru ce-i mai rău. Nu mai spun multe, doar că, după poveștile precedente, mă așteptam la un alt sfârșit, dar și la cel pus pe hârtie de Mihai, în același timp. Cine s-ar fi gândit?

Exil în Olomang: sau fantasy-ul viitorului SF-ist. Toată povestea are un iz de magie, de high-fantasy, însă, pe parcurs ni se dezvăluie că tot apar informații despre o catastrofă care a fost și una care avea să vină. Toate sunt prezentate prin prisma unui tânăr om de știință care are cunoștințele echivalente ale cuiva din Renașterea timpurie. Avem, evident, dragoni, care, până să-mi săriți în cap, sunt de domeniul SF-ului și posibilului. Mai mult, Mihai ne și explică una-alta despre ei. Din nou, finalul aduce un plus neașteptat de această dată, un plus simpatic aș putea spune, un plus plin de speranță.

Oroarea din Oort: sau abisul fără sfârșit care nu doar că se uită la tine, dar te și terorizează pentru eternitate. Ok, mai ușor. Un vas, cu o grămadă de dubioși ajunge departe prin spațiu. De menționat că dubioși e puțin spus. O descriere mai bună a personajelor de pe acea navă ar fi sadici, masochiști, drogați, psihotici, schizoizi, paranoizi, maniaci, obsedați, depresivi, sinucigași, fanatici. Mda, e o navă de descreierați cu care se întâmplă chestii nasoale… și cu nava, și cu ei.

Ce mi-a plăcut foarte mult, cred că cel mai mult sincer din tot volumul, este că sunt două planuri de oroare: cel uman și cel inuman. Pe de o parte, avem teroarea de care sunt capabili oamenii, atrocitățile pe care le pot comite cu sau fără motiv (mai mult fără un altul, în afară de cel de satisfacție sexuală personală). De cealaltă parte, avem oroarea adusă din afara sistemului nostru solar, din afara existenței umane, o oroare care pare demonică. Este chiar acel abis în care te uiți și care nu se limitează la a se uita înapoi, ci te devorează.

Cam atât despre poveștile din volum, însă, înainte de sfârșit, aș vrea să mai spun câteva lucruri despre stilul autorului.

După cu s-a văzut, m-am tot axat pe final pentru că Mihai reușește să construiască, în câteva pagini, povești surprinzătoare, dar pregătite minuțios, până în cele mai mici detalii. Se vede, cel puțin eu asta am văzut, că își pregătește toată povestea după ce știe cum o s-o termine (că revine la ea după sfârșit sau că o plănuiește de la început nu are importanță). Reluând niște paragrafe, am văzut indiciile mai clar. Pe unele, cel puțin. De altele m-am prins pe măsură ce parcurgeam poveștile.

Încă o chestie micuță de tot. Neantul în scriitura lui Mihai nu mai este doar un ceva (un neceva mai repede), ci devine simbol, apărând în fiecare dintre povești, dar și un fel de personaj. Pare că neantul spre care ne ducem și noi, și personajele lui, este acolo omniprezent, gata oricând să-și ia tributul. Tot de aici vin și cu mica mențiune personală că poveștile lui Mihai par legate prin acest neant, intrând în rândul posibilităților din viitorurile probabile, mai îndepărtate sau apropiate.

Tot despre stilul lui trebuie să mai spun că este cursiv. Face salturi de la o scenă la alta fără probleme, pas cu pas, fără să fragmenteze acțiunea. Alternanța de fraze lungi cu cele scurte ajută la construirea unei atmosfere sinihistre, care captivează rând cu rând.

Personajele lui sunt unitare, nu ies din tiparele stabilite, nu acționează contrar personalității și sunt ușor de empatizat. Te poți identifica cu ele, mai mult sau mai puțin, dar, pe măsură ce le descoperi, realizezi că reacțiile lor sunt similare, dacă nu chiar identice cu ceea ce ar face fiecare dintre noi.

Un lucru nu-mi place la poveștile lui, aspect care m-a călcat pe nervi în fiecare dintre ele (compensat de restul poveștii, dar tot a frecat acolo). Fiecare primă frază, din fiecare poveste, începe spunându-mi cine sunt cei sau cine este cel/cea pe care-i/-l/-o urmăresc. Nu știu despre voi, dar mie unui nu-mi place și-mi pare prea… naiv, prea… simplu.

Per total, volumul a fost o plăcere parcursă rapid, pe un drum dus București-Predeal și merită citit de orice iubitor de SF (hard sau soft, dar mai mult hard), care vrea și ceva suspans, teamă, groază și, de ce nu, puțină speranță amestecată cu dispariția acesteia.

Eu unul mă declar un cititor fericit și-l recomand pe MAD cu căldură.

Cius!