Dosarele Imposibilului

ULTIMA FRONTIERĂ

  • rodica bretin
    Rodica Bretin

În 1927, cei şase mii de kilometri care separă Parisul de New York reprezentau o adevărată provocare pentru avioanele epocii, în special pentru monomotoare. Francezii Charles Nungesser şi François Coli au hotărât să o primească. As al aviaţiei aliate în Primul Război Mondial, Nungesser doborâse patruzeci şi trei de avioane germane. Coli, tot un fost pilot de vână­toare, inginer şi mecanic de excepţie, participase în 1919 la prima traversare aeriană a Mediteranei.

L’Oiseau Blanc era un biplan Levasseur – variantă îmbunătăţită a modelului cu trei locuri –, cântărea cinci tone şi dispunea de un fuselaj special, carenat, putându-se menţine la nevoie pe apă asemeni unui hidro­avion, deşi nu avea flotoare.

După decolarea de pe aeroportul Le Bourget din Paris, în dimi­neaţa de 8 mai 1927, L’Oiseau Blanc a pornit spre Canalul Mânecii, de-a lungul Senei. La 06,45 a.m. era deasupra Capului Antifer, de unde începea imen­si­tatea oceanului... Cei doi aviatori urmau să zboare peste sudul Irlandei, să vireze către vest, navigând până la Insula Terra-Nova, iar de acolo să aleagă o rută către New York.

Orele treceau. Deşi avionul pilotat de Nungesser şi Coli nu fusese semnalat peste Irlanda, el a fost văzut tra­versând cerul Insulei Terra Nova. Veştile, uneori con­tra­­dictorii, continuau să-l preceadă: L’Oiseau Blanc survo­lase Halifaxul (Canada), apoi Bostonul (SUA). I s-a prevăzut amerizarea la 16,50 p.m. în rada portului New York... În di­mineaţa de 15 mai, ziarul parizian „La Liberté“ anunţa: „Nungesser şi Coli au ajuns la destinaţie!“

 

Foto : François Coli (stânga) şi Charles Nungesser (dreapta), echipajul biplanului L’Oiseau Blanc (arhiva Dan Apostol).

 

Ştirea s-a dovedit falsă. L’Oiseau Blanc nu a sosit în ziua aceea, nici în cele următoare. Aşteptarea se prelungea, spulberând spe­ran­ţele, îndoliind inimile. Nimeni nu a aflat vreodată care a fost soarta celor doi francezi. Se crede că avionul lor ar fi dispărut între Boston şi New York, foarte aproape de capătul călătoriei.

Câteva zile mai târziu, pe 21 mai, Charles Lindberg ateriza la Paris cu monoplanul Spirit of Saint Louis – după ce traversase Atlanticul în 33 de ore şi 29 de minute –, bucurându-se de primirea triumfală care le fusese rezervată lui Nungesser şi Coli.

Cei doi au trecut în neştiut – lăsând doar întrebări fără răspuns. Încotro i-a purtat ultimul zbor? Cerul nu păstrează urme, iar nesfâr­şi­rea lui rămâne – asemeni adâncurilor încă neexplorate ale ocea­nelor – un teritoriu prea vast pentru a fi controlat.

Charles Nungesser şi François Coli puteau să dispară oricum, oriunde. Erau de ajuns o defecţiune la motor, o scurgere de combustibil, o explozie, aterizarea forţată într-o mlaştină, ciocnirea de un perete stâncos... Sunt atâtea feluri de a muri, atâtea tragedii „normale“. De ce n-am accepta sfârşitul dureros, dar pro­zaic al unor eroi care au cutezat prea mult, întinzând prea de­parte limitele rezistenţei lor şi ale aparatului? Oricât de ex­perimentaţi, piloţii erau supuşi greşelii, iar L’Oiseau Blanc rămânea creaţia unei perioade de pionierat. De ce pierderea avionului şi a echipajului său n-ar putea fi considerată doar una din jertfele inerente în cursa spre progres a umanităţii?

Fiindcă n-a fost deloc aşa. În 1927 nu existau computere, sateliţi, radare, nici măcar radiouri de bord performante. Calităţile umane înlocuiau ceea ce tehnica nu ajunsese să suplinească. Nungesser şi Coli aveau practica unor ani de lupte aeriene ce solicitaseră intens piloţii şi aparatele. Avionul lor a plecat din Franţa după nenumărate verificări tehnice, iar vremea a fost bună pe tot parcursul drumului. Cel mai pro­babil accident nu se putea produce decât deasupra ocea­nului. Şi totuşi, L’Oiseau Blanc a traversat în siguranţă Atlanticului, ca să dispară pe „linia de sosire“.

Ce au văzut oamenii aceia  Nungesser şi Coli deschizându-se brusc înaintea lor? Un portal imens, trecerea într-o altă dimensiune? S-au pomenit oare aspiraţi într-un sorb, în timp ce o pleoapă gigantică se lăsa în urma lor, închizând pasajul efemer?

Ce se află după ultima frontieră a lumii noastre? Şi ce se întâmplă cu cei nimeriţi în Necunoscut, cei pentru care Ultima Frontieră devine zidul impenetrabil al unei închisori de unde nu mai există scăpare?

Sumar, Nr. 67 / noiembrie-decembrie / 2016

In memoriam Cornel Robu

Omagiu Cornel Robu

Trei texte de Cornel Robu

Fișa lui Cornel Robu

Știri SF

Laborator SF

  • LOU, Daniel Timariu

Internext

Cronica de familie

Fototeca

Dosarele Imposibilului

BD

Vector

Știința pentru începători

Pe scurt despre proza scurtă

Galeria fantastică